Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Americanisme vechi, nouă


Augustin Ioan

31.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Peste jumătate din populaţia americană este mai grasă decât ar trebui şi aproape jumătate - obeză. Deformările induse de grăsime depăşesc domeniul umanităţii. Omul vitruvian? Descrierile s-ar situa mai degrabă în domeniul monstruosului. Dacă armonia este buna articulare a părţilor între ele şi a acestora în întreg, am văzut exemplare încă vag umane - ale căror membre plutesc împrejurul osânzei într-o relativă corelaţie reciprocă, iar întregul aparţine, bietul, mai mult bestiariilor decât speciei de care s-au despărţit, mâncându-se - sfânt trup şi hrană sieşi.

Unii dau vina pe mâncarea ieftină şi pe junk-food. Alţii pe lipsa de socializare, pe singurătatea potolită cu televiziune şi popcorn. Fagocitarea ca supresant al tristeţii. Mâncarea, se spune, mai cu seamă aceea incredibil de ieftină, ar conţine fie substanţe care dau adicţie, fie hormoni, fie alte chimicale. Un singur lucru bun: lista de substanţe, procentele de colsterol şi grăsimi sunt explicit înşiruite pe ambalaje (poate de aceea şi enorma cantitate de ambalaj de care trebuie să te debarasezi spre a ajunge la produs; poate, cu sentimentul că, muncind atât de mult la despachetare, preţul se va fi justificând). Obsesia dietelor nu poate fi descrisă decât ca o fugă de sine. S-a votat acum o lege împotriva proceselor declanşate de cei care, mâncând, nu au ştiut că se vor îngrăşa, analoage celor care au dat în judecată companiile de produse din tutun, sub cuvânt că nu au ştiut că fumatul este chiar atât de rău. Or, acum, o companie de ţigări face reclamă anti-fumat la televiziune şi pe site-ul propriu! Greu de înţeles mecanismul, ceva mai sofisticat psihologic decât cel uzual, dar asta este,de fapt, reclamă şi atât!

Dar dr. Atkins, autorul unor diete din care se exclud carbohidraţii, şi-a pus amprenta atât de masiv asupra modului în care se hrănesc - sau nu - americanii acum, încât mai toate meniurile descriu ce oferte au de natură să împace vina mâncatului peste poate cu lista de sfinţi şi diavoli ingurgitaţi. Viclenia sorţii este neîndurătoare. Dr. Atkins însuşi, care nu s-a prăpădit de foarte multă vreme, a făcut-o totuşi fiind -cum altfel? - obez. Văduva Atkins luptă din răsputeri cu păstrarea imaginii - şi a incredibilului imperiu căruia i-a fost eponim bunul doctor: în comă fiind, hrănirea sa exclusiv cu ser şi glucoză, susţine dânsa, l-a dus dincolo de pragul supra-ponderalităţii pe soţ. Dar ironia rămâne, orice se va fi întâmplat de fapt.

Un lucru care mă fascinează: cantitatea incredibilă de packaging, de ambalaj, care - deşi arată impecabil - nu este nimic altceva decât gunoi. Cumpăr ceai: cutie, pachete de plastic de câte cinci plicuri, ambalajul plicurilor. Cumpăr pâine: ambalaj de plastic în care e alt ambalaj de plastic în care este - culmea! - chiar pâinea. Cerinţele sanitare şi, probabil, nevoia de suprafaţă pentru informaţii, instrucţiuni, atrageri de atenţie (fără de care producătorii se pot trezi daţi în judecată de vreun tembel care nu ştie, că, dacă a cumpărat cafea, ea ar putea fi chiar fierbinte; şi ar câştiga) multiplică straturile de amblaj. Cu o politică drastică de reciclare şi refolosire, lucruile nu ar fi dramatice. Din nefericire, nu e cazul, lucrurile stau mult mai prost în Cincinnati decât acum zece ani. Atunci gunoiul se recicla pe categorii - sticlă, plastic, hârtie, aluminiu - practic pretutindeni. Acum mai este doar un singur astfel de punct de colectare, la intrarea în biblioteca mare a universităţii. Mă rog, eu unul nu-mi voi căra până acolo gunoaiele, doar spre a fi corect residually correct.

Dintr-o dată, parcă, tot ceea ce ţinea, ca fundal, erect mirajul Americii îmi pare a fi devenit, după 2001, transparent precum aerul de iarnă. Se văd cusăturile realităţii şi întregul eşafodaj pare mai puţin "natural" decât l-am crezut. Convenţiile de limbaj ale PC-ului clintonian s-au exfoliat. Din ce în ce mai repede, ca fuga spre roşu, o epocă opulentă şi frivolă, naivă şi încrezătoare se îndepărtează de prezent, proiectându-se ca un paradis pierdut pe fundal. La televiziune se vorbeşte dur şi se spune lucrurilor pe nume, chiar dacă în acelaşi ambalaj de entertainment (Real Time cu Bill Maher de pe HBO este exemplar din acest punct de vedere, jumătate talk-show politic angajat, jumătate bufon de curte spunând "adevărul" cu aerul de ingenuitate pe care îl cere mediul). Oamenii discută deschis despre sex şi despre politică - tabú-uri conversaţionale până mai ieri. Lucrurile pare că se văd dintr-o dată mai aspre, mai tăioase, cu muchii vii. Un văl a căzut de pe faţa realităţii şi dezîncântarea e scrisă pe chipuri, pe mediu. Relaţiile de putere, convenţiile sociale, rolurile economice - pe care le cauţionam, în sinea mea, poate, şi pentru că erau arătate cu degetul de o prea agitată critică universitar-marxistă, îmi apar şi mai stranii, dar dintr-o altă perspectivă decât cea a luptei de clasă. Casele se decupează mai clar şi diferenţa de statut ontologic între ele şi decorul de filmare nu mai e clară: vopseaua mâncată de depresie economică scoate la iveală frăgezimea carnaţiei de dedesubt: lemn - sau siding de plastic. Teama de viitor îşi iţeşte capul hâd, amintind unora de conjugarea neferice dintre economie slabă şi război rece. Unora dintre românii pe care îi ştiu aici şi care, precum mine, au încă vii instinctele pre-1989, ceva le sună suspect de cunoscut în aer, bănuială doar, dar cu atât mai rea.

Punerea în criză a sistemului de asigurări sociale şi, potenţial, a libertăţilor reale în favoarea securităţii potenţiale sunt din familia evenimentelor ce trimit instinctiv fiori pe şira spinării. Numărul atacurilor cu mână armată şi a crimelor a crescut în Cincinnati şi, cu certitudine, împrejurul universităţii. În luna de când am venit, au fost raportate cincisprezece jafuri cu armă asupra studenţilor pe străzile dimprejurul campusului. Lipsa de siguranţă şi sentimentul de ghetto invers (universitatea e într-o bad neighbourhood) este reflectat de ziarul studenţilor, News Record, care nu este doar îngrijorat, dar şi cere rezultate poliţiei de campus, oricum mai vizibilă ca niciodată până acum. Ca să fiu sincer, moda pantalonilor lăsaţi în vine, a pierceing-ului şi a tatuajelor, dorinţa studenţilor - pentru mine inexplicabilă şi sinucigaşă pentru identitatea grupului social - de a se confunda în aparenţe şi gusturi - nu cu "poporul", ci cu delicvenţii, cu siguranţă, nu este de natură să facă evidentă fractura - măcar vizuală - dintre victimă şi atacator; sunt sigur că mulţi dintre căutaţi se ascund foarte convingător printre cei care plătesc pentru a primi instrucţie (ar fi trebuit să îi numesc învăţăcei, sau studioşi, dar aş minţi). Mulţi nu iau, de ruşinea celor pe care îi bănuiesc, măsura cerută de poliţie, de a raporta fiecare suspect: ar trebui raportate cîrduri întregi de nasuri cu belciuge-ntrînsele - dureroase, nădăjduiesc - care populează acest refugiu academic. Decât să fii după aceea catalogat drept "racial profiler" sau "prejudiced", mai bine te rogi să nu te atace pe tine.

America este o societate construită pe încrederea dezmărginită în celălalt şi pe libertatea personală. "Thick trust" (Fukuyama), această densă împovărare a celuilalt - individual sau colectiv - cu bune intenţii face substanţa, aproape vizibilă, a spaţiului public. Suspiciunea (adică dincoace de versant chiar faţă de "thin trust", ori chiar şi de absenţa încrederii), care pentru noi, cei de acasă de pildă, este mediul zilnic de şmirghel, care ne răneşte şi ne transformă în ecorşee umblând, care este aerul toxic pe care îl respirăm otrava, care îi scuipă în afara lor înşişi pe toţi şi care nu îngăduie nici un pliu de odihnă şi mângâiere pentru sinele fiecăruia - suspiciunea aceasta aici nu exista. Îi respiram absenţa mângîietoare şi mă bucuram de ea. Poate că venea din inocenţă, sau din insuficienta înţelegere a râpelor şi a gasteropodelor politicii internaţionale, într-o vreme atât de anesteziant de îndepărtate. Poate că era o reprimare deliberată (nu neapărat şi conştientă) a propriilor spaime dinaintea alterităţii. Dar afişe - gentile încă, devreme ce regulile comunicării se ştiu, aici s-au inventat - din cele cu "duşmanul ascultă", te întâmpină-n bănci acum, rememorând motivele vigilenţei. Foucaultiană, supra-vegherea (adică excesul vederii mono-orientate), nu mi s-a arătat atât de omniprezentă ca aici: fireşte, ştim că suntem supravegheaţi pentru propria noastră protecţie şi e amuzant să te vezi pe ecran încă de la intrare.

Ce ne sugerează, în subtext, o asemenea schimbare de lucruri? Că, poate, ceea ce numim, cu pânzele-n vânt, civilizaţie nu este nici atât de consistentă şi nici atât de definitiv aşezată pe cât ne-am dori? Gândul, înfricoşător, că, îndărătul faţadei de tehnologie avansată care, ca şi alarmele domestice, poate fi scoasă din priză sau virusată - cu devastatoare consecinţe - poate exista barbarie este de natură să frisoneze. Că este ea, civilizaţia noastră, fragilă şi, poate, reversibilă. Că, în absenţa reţelei de relaţii sociale, de maşini (despre care nu mai putem, omeneşte vorbind, să spunem ce conţin sau cum de fac ceea ce chiar fac) şi de încredere - pe care, vai, terorismul o poate sabota încă, suntem la fel de expuşi pieirii ca întotdeauna. Un val suficient de lung de teroare sau doar de ameninţare a ei poate gripa transportul aerian şi prăbuşi bursa. Pentru cine crede în progres şi în ireversibilitatea lui, mileniul cel nou a venit cu veşti proaste şi, vai, cu dovezi. Cum feudalism avem şi acasă (ba, încă, de stofă proastă), vă propun o imagine ceva mai terifiantă decât asta: primitivismul funciar al fiinţei umane se poate întoarce în sălbăticie într-un răstimp mai scurt decât ne-ar plăcea să credem. Prin disiparea încrederii euforizante (şi tranchilizante) în seamăn, nimic nu rămâne între noi: sculele, utilajele şi agregatele cu care ne-am populat lumea pentru ca, de după ele, să nu ni se tot arate singurătatea, nu ajută acum la nimic.

Am fost, poate, prea lugubru până acum. Economia creşte (dar fără slujbe destule), piaţa oscilează, mari firme cad (Enron, World.com, Andersen) sau îşi schimbă violent conducerea (Disney) sau aceasta este acuzată / condamnată (Martha Stewart). De fapt, lucrurile nu stau rău, ci doar mai puţin bine decât în 1999 - data ultimei şederi consistente aici (cele două săptămâni la NY din toamna lui 2002 nu se numără: stăteam printre conaţionalii de la CCR, într-un grup cu o identitate proprie mult prea intensă spre a fi explicat doar prin atributul de "american" şi, în plus, eram prea aproape - fizic şi temporal - de Ground Zero). "Ştim" că şi o parte cel puţin din conducerea al-Quaeda va apărea prinsă în faţa camerelor (dacă nu e deja) la timpul potrivit, probabil în acelaşi timp cu imagini din procesul fostului lider irakian. Case cad şi vor cădea spre a face loc pentru case viitoare, aici, în campus, unde se construieşte frenetic. Vremea îşi depliază evantaiul de tornade de primăvară, vântul de la miazăzi cu zăpadă se hrăneşte, sevele accelerează ca-n cursele de la Daytona ("Domnilor, porniţi motoarele!", le-a sugerat preşedintele) şi tot ce urmează să înflorească se pregăteşte deja să o facă.

Atentatul de la Madrid din 2004 a fost reflectat masiv de media americană. Atocha e acum un memorial mai degrabă decât o gară, după cum WTC este mai mult un spaţiu sacru decât amplasamentul viitorului Liberty Tower. Ceea ce au văzut însă mediile de aici este mai cu seamă propria vulnerabilitate. Atacul asupra spaţiului public este un atac direct la adresa civilizaţiei occidentale, unde acesta este motorul societal - iar nu teritoriul privat. Supra-dezvoltarea reţelelor, a interfeţelor, a spaţiilor comunicante are drept revers faptul că îşi expun propria vulnerabilitate. Or, dacă nu credem în siguranţa spaţiului public, încetăm să îl folosim. Dar ce înseamnă o societate de felul celei occidentale - către care tindem, fără să fim decişi să şi ajungem acolo) fără apelul la "publicitatea" spaţiului? Cum decidem? Cum votăm, dacă un asemenea atentat poate bascula opţunile unui întreg electorat doar pentru că atacatorul este X şi nu Y, aşa cum se va fi crezut? Cum ne facem cunoscute opţiunile, deciziile, refuzul? Cine va avea curajul să vorbească iarăşi despre Fortăreaţa Europa, despre expatrierea tuturor musulmanilor care nu sunt născuţi în ţara atacată?

Internetul poate fi desfiinţat prin atacuri informatice coordonate. Transportul în comun poate fi realmente suspendat indefinit - la fel, de la avion la autobuz (deşi, mi se va răspunde, în Israel acest lucru nu s-a petrecut încă, deşi atacurile teroriste asupra transportului în comun sunt frecvente). Întreţinută printr-un pospai de obiecte, de tehnologie, de instituţii şi un strat substanţial de retorică şi propagandă a încrederii nutriente a tuturor celorlalte, civilizaţia - aşa cum ajunsesem să o cunoaştem şi, precum românii care au pierit la Madrid sau în WTC cu 911 zile înainte, să o dorim - îşi poate schimba geometria în câţiva ani, pliindu-i aripile membranoase sub blindajul chitinos al restrângerii drepturilor individuale şi colective.

Or, această civilizaţie, aproape pentru prima oară, nu are un plan B. Care e alternativa la supra-dependenţa de electricitate şi surse fosile de combustibili spre a o produce? Care e alternativa la căderea sistemelor de comunicare actuale? Ce soluţii avem pentru situaţii de catastrofă, spre a caza, hrăni şi mângâia sute şi mii de victime? Vom fi gata să ne pregătim în numele Dumnezeului nostru spre a nu fi oferiţi ca victime Dumnezeului lor? Occidentalii - puţine. Noi - nici una (retragerea în munţi şi otrăvirea fântânilor nu mai reprezintă, probabil, o alternativă).

Cea mai luminoasă descoperire a şederii în Langsam Library, din campusul Universităţii din Cincinnati, OH: jurnalul lui Mircea Eliade. Cum plecasem de acasă pe fundalul receptării publice a cărţii franceze a lui Florin Ţurcanu, pe care am terminat-o de citit şi în recenta versiune românească, m-am bucurat de atmosfera relaxată, luminoasă a jurnalului, pe care nu îl citisem. Omul Eliade, cel care scrie, este fermecător şi "viu" în notaţiile sale de jurnal. De 24 ianuarie se gândeşte la Cuza şi la Ion Roată, în vreme ce un student îşi citeşte lucrarea în faţa sa. Îşi iubeşte cărţile şi roşeşte când e lăudat, fără să ascundă plăcerea recunoaşterii publice, unanime, covârşitoare; pe de altă parte, însă, se critică pentru că nu este mai implicat în lansarea publică a acestor cărţi. Motivul pentru care vorbesc aici despre Eliade nu este doar acesta, al descoperirii jurnalului său în America. Mi se pare de reţinut - din câte ştiu, nimeni nu a făcut-o, poate şi pentru că "experţii" într-ale urbanismului probabil că nu vor fi văzut în istoria religiilor o sursă intelectuală valabilă pentru propria disciplină - ideea lui cu privire la expansiunea suburbiei în dauna oraşului ("suburban sprawl"). Eliade vede în această "dezurbanizare" centrifugă un atavism al cuceririi Americii, al confruntării cu natura în scopul locuirii în mijlocul ei. Ipoteza ar merita discutată mai departe, mai cu seamă în retrospecţie, ştiind acum despre studiile direcţiei numite New Urbanism, care propune, de aproape douăzeci de ani, o rescriere a acestei relaţii stranii dintre clasa mijlocie americană şi domeniul urban. Pe de altă parte, ieşind din Chicago şi călătorind mult, Eliade observă şi notează, în ciuda dezaprobării evidente pe care o are faţă de suburbie, că aceasta a luat cu ea şi ultima rămăşiţă de calitate arhitecturală notabilă, lăsând oraşului kitsch-ul. Aproape nici o casă de pe malul unui lac unde meditează şi scrie nu i se pare urâtă. Straniu însă, deşi locuieşte în proximitatea lor (Robie House e chiar în campusul UC), Eliade nu vorbeşte despre casele lui F.L. Wright şi, legat de "dezurbanizare", despre proiectele acestuia în acest sens (de felul Usoniei). Nu sunt profet, însă cred că una dintre consecinţele terorismului, în felul în care îl descriam mai sus, ca atac împotriva spaţiului public urban, va fi o nouă - chiar dacă diferită - dezurbanizare, după ce anii nouăzeci păreau să re-"europenizeze" oraşele americane. La vremea aceea, desfiinţarea autostrăzilor care trec prin downtown, restaurarea centrelor istorice şi redescoperirea gustului pentru locuirea "în centru", cu consecinţele sale pentru viaţa cotidiană a acestuia (cafenele, brutării, spectacole), mi se păreau consecinţele de aplaudat ale unei decade de dezvoltare şi bunăstare. Acum, mă tem pentru consecinţele urbanistice ale fricii.

Stephen Cojocaru este un personaj cunoscut în SUA, nu atât prin ceea ce este - un soi de colportor de ştiri mondene; dimpotrivă: prin ceea ce vrea să devină. "Cojo has the mojo": nemulţumit de propria sa înfăţişare, dânsul doreşte să fie, literalmente, (ca) Brad Pitt; nu o versiune mai bună, sau mai "frumoasă" a lui însuşi (nici nu-i posibil, omul e realmente urât, după orice standarde), ci cu totul altcineva, printr-o multitudine de operaţii estetice, cum altfel? Modelul, despre care scria lămuritor dl. Andrei Pleşu într-un editorial, funcţionează aici în sensul "propriu", literal al termenului: dl. Cojocaru se va lăsa sculptat în carne vie după chipul şi asemănarea idolului său. Nu e singurul. MTV are un show în care sunt, preţ de-o clipă, nemurite asemenea fiinţe în criză.

Indianapolis este un oraş superior ca atitudine faţă de spaţiul public decât Cincinnati: există pieţe, există loc pentru petrecerea timpului liber în aer liber şi în spaţiul public, lumea se adună "în centru". Noi edificii, precum muzeul oraşului, se reîntorc la materialele naturale (piatră, lemn) şi la geometrii mai puţin jucăuşe, mai "serioase" (în sensul deconstructivist al termenului, totuşi)

Clădirea guvernamentală (a statului Indiana) s-a dorit şi ea deschisă publicului şi este, prin urmare, înfăşată într-o colonadă peripteră pe două niveluri (un ordin "colosal", ai zice). Cu o observaţie însă: nu există nici un motiv de pe lume să înconjori, pre subt aceste portice, clădirea, care nu are nimic de oferit privirii. Mi-a amintit de definiţia sarcastică a acestui inutil şi, uneori grotesc monumentalism - în varianta stalinistă - pe care a dat-o dl. Tudor Octavian: "Pe drumul de coloane ce duce la sifoane"... Muzeul Copiilor, al lui Venturi, este o clădire-fanion a postmodernismului istoricist/ludic; din nefericire, materialele încep să îl lase. O arhitectură a copilăriei, îmbătrânită. Acum l-am regăsit în reparaţii capitale.


Pista de la Indy500 este impresionantă, ca şi muzeul, unde sunt expuse cele mai multe dintre maşinile care au câştigat cursa până acum. Este o lecţie lămuritoare: aviaţia şi automobilul au evoluat cu o viteză ameţitoare, dacă ne gândim că sunt abia centenare: deja automobilele din anii douăzeci erau extrem de performante, cele din anii treizeci mi se par şi acum un etalon de eleganţă a designului, iar cu un Ferrari din 1965 mă simt contemporan, atât la propriu (suntem născuţi în acelaşi an), cât şi la figurat: apărut azi în producţia de serie, ar face ravagii. Pentru cei care se îndoiesc că pot exista "perenitate" şi "atribute estetice" în designul de automobil, o vizită la muzeul Indy 500 Race Tracks le-ar tempera rigorile. Ca şi Jaguarul expus la MOMA, unele din automobilele de acolo pot sta cu cinste în muzee.

Şi, privind la evoluţia automobilului, mi-am amintit de faptul, observat de altcineva, că lucrurile pe care le folosim astăzi se deosebesc substanţial de cele din secolul trecut: astăzi, utilizăm computerul, automobilul, telefonul mobil fără să mai putem omeneşte înţelege (în afara specialiştilor) cum este el alcătuit şi cum funcţionează "de fapt". Nu ne mai putem reprezenta vizual, fie şi schematic, modelul acestor obiecte, sau cel puţin nu în interiorul culturii generale. Între lucrurile noastre şi noi nu mai există imediateţea, familiaritatea pe care le dau aproprierea; înţelegându-le, le puteam şi "controla". Acum sunt autonome, au o viaţă a lor, pe care complexitatea incredibilă a alcătuirii lor interne le-o furnizează. Despre anumite programe de VR s-a spus că ar avea un nivel de complexitate "analog viului", că pot "învăţa" şi pot lua decizii pe care modul inţial de proiectare a soft-ului respectiv nu le anticipase. Văd, spre pildă, modul în care, apăsând pe pedală, această mişcare se transmite discului de frână care prinde în cleşte roata acestui Duesenberg splendid. Dar nu pot să nu mă îngrijorez măcar, când ştiu că, făcând acelaşi lucru la Toyota mea de acasă, pot să nu primesc un răspuns similar (ABS) sau că, trăgând de volan într-o direcţie, maşina va analiza condiţiile de drum şi decizia mea, spre a sfârşi impunându-şi-o pe a sa (controlul traiectoriei).

În Cincinnati, singura piaţă urbană este cea de la Fântâna Fecioarei Maria. Zilele trecute, o expoziţie celebrând agricultura statului Ohio adusese în faţa braţelor deschise ale Maicii Domnului, mângâietoare, animale domestice. Copiii se bucurau. Fotografiind animalele şi copiii, privegheaţi de statuie, mi-am dat seama că locul amintea a (ceea ce înseamnă, minus geografia sa particulară) Bethleem.


Există ceva eroic în natura şi în vremea de aici. Când e înnorat, cerul e gravid de apă şi negru, pur şi simplu fără lumină. Când plouă, se rupe cerul. Când bate vântul, e tornadă, se răsucesc în aer lucruri zburate de ochiul turbionar. Când e cald, iau foc pădurile şi ard cu totul. Şi aceeaşi indecidabilitate a anotimpurilor: iarnă a fost de vreo cinci, şase ori de când am venit, iar primăvara vine şi pleacă. Aşa că aveţi dreptate să vă îngrijoraţi de dispariţia acestor "anotimpuri de trecere". Vestea "bună" este însă aceasta: nu dispar numai la noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer