Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Intoxicare prin imagine


Augustin Ioan

10.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt duşman al excesului de imagine, în sensul în care ar trebui să înţelegem că arhitectura nu este în primul rând despre ziduri, nu este despre decoraţie şi nici despre ferestre, nu este nici măcar despre aceste splendide feronerii şi detalii pe care le vedeţi - daurite - prin palate. Nu, arhitectura este despre spaţiu. Noi trebuie să proiectăm choreme, care sunt cele mai mici unităţi ale spaţiului. Celelalte sunt instrumentele cu care lucrăm: pereţi, arcade, planşee şi toate celelalte.

Ne aflăm din acest punct de vedere într-un moment de oboseală a imaginii arhitecturale, care şi-a trăit un moment de glorie extraordinară în anii '80, în timpul postmodernismului. Imaginea în oglindă - o oglindă hidoasă - a postmodernismului a fost ceea ce s-a întâmplat în anii '80 la noi, construită în jurul ideii de flamboianţă a imaginii arhitecturale, de exces de vizualitate.

Există o direcţie extrem de importantă în arhitectura contemporană, care este mâniată mai cu seamă pe dezvrăjirea arhitecturii de către acest joc cu imaginea. Ea trece sub numele de regionalism critic. A fost propusă într-un text celebru de Kenneth Frampton. El a grupat sub acest nume generic o serie de arhitecţi care lucrau în primul rând cu aspectele materialităţii arhitecturale - consistenţa zidului, prezenţa intoxicantă a materialului -, cu celelalte simţuri decât văzul, cu care noi aprehendăm spaţiul. Şi, în primul rând, cu tactilitatea. Tactilitatea are o istorie de excludere din breasla noastră mult prea lungă ca să ne-o mai putem permite. Readucerea tactilului în spaţiu, experierea pietrei aproape ca orbii, cu mirosul, cu pipăitul, cu gustul; şi, în fine, ecoul pe care îl surprindem rostindu-ne într-un spaţiu arhitectural - toate acestea fac obiectul unei redescoperiri în arhitectura contemporană, care, iată, redevine senzuală - la modul propriu.

De asemenea, mai este un mod foarte important - nu de astăzi, de multă vreme - în care arhitectura îşi pierde imaginalitatea. Este vorba de transparenţă. Tema transparenţei, care este o temă modernă - a sărit etapa postmodernă, când casele s-au opacizat pentru o vreme, dar revine acum în forţă - redevine una a deconstructivismului de prima şi a doua generaţie.

De asemenea, este la zi o temă trans-vizuală pe care ne-a dat-o Derrida pentru acasă. El ne-a formulat-o în felul următor, pe care îl parafrazez nedibaci: Ce-ar fi să vă construiţi voi propriul vostru metalimbaj, cu instrumentele proprii arhitecturii, iar nu cu acelea de împrumut cu care operaţi astăzi? Stabilizaţi-vă limbajul şi, apoi, deconstruiţi-l printr-un metalimbaj care să folosească drept "cărămizi" chiar limbajul pe care urmează a-l deconstrui; pentru că "limbajul arhitectural" este extrem de instabil. Imaginaţi-vă cum ar suna propoziţia: "uşă, planşee, trei ziduri, patru ferestre. Ce-am vrut să spun? Am spus o cameră, dar nu am fost foarte explicit, din nefericire.

Prin urmare, tema pentru acasă pe care ne-a dat-o Derrida este extrem de interesantă şi arhitectura deconstructivistă a luat-o foarte în serios. Ceea ce se întâmplă astăzi cu acele stranii "case" este aşadar un discurs despre arhitectură şi nu arhitectură propriu zisă. Dacă vă uitaţi la aceste case o să le găsiţi cu siguranţă foarte ciudate; dar ele sunt, de fapt, meta-discursuri, puneri în criză ale habitudinilor, ale locurilor comune dintr-o artă care este astfel forţată la autoreflecţie. Această interfaţă dintre filozofie şi arhitectură este un domeniu care va avea un viitor, şi cu toată modestia, unul la care aş vrea să adaug o oarecare contribuţie, câtă vreme mai este încă un domeniu ca şi neexplorat. Arhitecţii, aşa sunt ei, mai puţin oameni ai conceptului şi mai mult ai vizualului, ai tactilităţii, ai acestor relaţii directe, nemediate, cu realitatea şi cu materia acesteia, ba chiar cu acea Urstoffe a ei. Toţi sunteţi fascinaţi de masele mari; d-apoi noi, care în plus le imaginăm şi le producem, vă daţi seama? La un capăt, filosofii nu-şi dau seama de efectele excepţionale ale conceptelor pe care le lansează în spaţiu, la propriu; la celălalt capăt, aceste concepte ne explodează nouă în faţă, pentru că trebuie (sau, mai precis spus, ne simţim datori) să le punem la lucru. Cred că acest domeniu de interfaţă trebuie explorat. Sunt foarte puţini care au avut curajul să lucreze împreună aşa cum au făcut Peter Eisenman sau Tschumi cu Derrida pentru "La Villette" din Paris. Arhitectul Eisenman l-a forţat pe filosoful Derrida să deseneze conceptul de "chora". Rezultatul e catastrofal, imagistic vorbind, dar dialogul e interesant.

Coordonez din 1999 o colecţie de arhitectură care se cheamă "Spaţii Imaginate", la Editura Paideia, prin amabilitatea profesorului Ion Bănşoiu, directorul editurii. Aici încercăm să publicăm exact acest tip de cărţi de interfaţă. Vom explora - o facem deja de treizeci de cărţi deja - acest tip de domeniu practic necartografiat, cel al unei filosofii contemporane a spaţiului. Urmează o serie nouă de volume în 2006 care vor continua demersul, dar şi mai interesant ar fi să putem demara şi o serie de meta-case. Când - nu ştiu: sunt singur în acest delicat proiect...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer