Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un proiect de cercetare


Augustin Ioan

24.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Proiectele de cercetare pe care le-am scris de-a lungul timpului, cu privire la arhitectura din perioada comunistă, au avut drept scop reconsiderarea unor porţiuni din istoria arhitecturii româneşti postbelice care, din motive diferite, nu au stat în atenţia imediată a cercetătorilor fenomenului. Aceste motive pot fi succint enumerate: inapetenţa cercetătorilor pentru studiul unei arhitecturi care poartă pecetea indelebilă a unei perioade nu numai revolute, dar şi dezavuate social şi cultural; situarea într-un interregn temporal care nu face obiectul interesului imediat al istoricului de arhitectură, nici a criticului (între istorie şi actualitate, perioada postbelică pare condamnată la statul de istorie recentă, ambiguu din punctul de vedere al situării cercetătorului însuşi, pentru care, cu excepţia celui foarte tânăr, epoca surprinde şi o perioadă de biografie, de formare proprie cel puţin, dacă nu şi de practică. În această situaţie, atât implicarea biografică, cât şi contactul direct cu actorii importanţi ai perioadei, unii încă în viaţă, tânjenesc oarecum „obiectivitatea” investigaţiei istoricului.); un alt motiv de ambiguitate şi, deci, de inapetenţă pentru sibiect este dificultatea metodologică: pentru a investiga o istorie cu o singură faţă (cea oficială), ale cărei lipsuri de veritate ştiinţifică sunt congenitale, este nevoie de apelat la o serie de metode alternative de investigaţie, ca de pildă istoria orală (dar prea puţini dintre „făptuitorii” epocii mai sunt în viaţă şi, dintre ei, prea puţini dintre cei cu adevărat interesanţi şi-au pus problema rectificării propriei imagini, a instituţiilor în care au lucrat), comparatismul trans-naţional (arhitectura „funcţionalismului liric” autohton nu poate fi înţeleasă fără a pricepe influenţa covârşitoare a lui Le Corbusier în epocă, nici arhitectura centrului civic ceauşist fără Complexul Antigone de la Montpellier al lui Ricardo Boffill) şi tehnicile „kremlinologiei”, de lectură printre rânduri, aproape apofatică, a textelor care există totuşi.

În interiorul perioadei cercetate, există de asemenea nuanţe. O serie de ipostaze ale acestei arhitecturi postbelice au căpătat mult mai rapid drept de cetate decât altele, situate de regulă în perioadele – minime – de tranziţie de la o stare a regimului politic la alta. Arhitectura stalinistă, oricât de scurt va fi fost intermezzo-ul ei în România, a interesat mai mult decât epoca – extrem de interesantă şi, totuşi, de puţin cunoscută - a anilor 1945-1952 (până la apariţia noii „uniuni de creaţie”, UAR, şi a propriei publicaţii, Arhitectura RPR). De asemenea, mult mai interesantă pare perioada demolărilor şi edificărilor, deopotrivă de îngrozitoare, a anilor optzeci decât cercetarea discursului post-modern, alternativ, care dublează, oricât de slab va fi fost ca sprijin politic şi consistenţă edificată, această istorie oficială tare, a Casei Republicii şi bulevardului Victoriei Socialismului. Nimeni nu şi-a propus încă să studieze zone delicate ale discursului arhitectural, de la prima istorie a litoralului, cea care cuprindea şi primul canal Dunăre-Marea Neagră, la arhitectura lagărelor de concentrare belice şi, mai ales, post-belice din România. Ceea ce este istorie comună în alte ţări la noi apare drept istorie reprimată. Nimeni, nici cercetător român, şi cu atât mai puţin vreun cercetător străin, nu îşi pune problema investigaţiei în zonele încă tulburi, sau oricum mai puţin impozante, ale istoriei propriu-zise, necum în istoriile de escortă ale „marii” istorii, aşa cum este istoria arhitecturii. Politologii nu au explicat încă nici mecanismele regimului comunist, nici etapele şi actorii lui de fundal (devreme ce mulţi sunt încă în viaţa, unii activi, câţiva în poziţii importante în stat); prin urmare, de ce s-ar simţi istoria arhitecturii mai vinovată de aceste pete albe ale istoriei României postbelice?

Propun în acest scurt text sugerarea direcţiilor de dezvoltare ale unei cercetări care să investigheze următoarele două teme care dau seama - parte pentru întreg - despre devenirea întregii epoci:
1. Demararea procesului de nouă gândire urbană, de rescriere a satelor în cheie socialistă şi de sistematizare a teritoriului naţional. Ele sunt de regulă plasate în perioada marilor demolări urbane şi rurale ale epocii Ceauşescu; or, dimpotrivă, ideile aparţin epocii antebelice, iar primele legi care definesc conceptele şi propun măsurile datează de la finele anilor cincizeci şi, respectiv, şaizeci.
2. Reapariţia tradiţiei ca referinţă retorică, dar şi ca sursă de inspiraţie, geografia acestei tradiţii şi, mai interesant, discursul identitar amplasat pe fundaţia tradiţiei. În mod similar, formele îngroşate dedicate inventării unui „specific naţional”, ale anilor şaptezeci şi optzeci, ocultează ipostazele emergente ale sfârşitului de deceniu şase şi, mai ales, prima jumătate a celui următor (finalul de regim Dej) ca fiind cu adevărat nu doar primele promotoare ale acestui tip de discurs auto-justificator, identitar, dar şi al unei arhitecturi moderne care începuse să îşi pună intelegent şi, deocamdată, tatonant, problema referinţei folclorice locale.

Urbanismul
Aşa cum sugereazã cercetãri mai vechi ale d-lui profesor Nicolae Lascu, "înapoierea" însemna (şi) continuarea Bucureştilor înlãuntrul cadrelor de legislaţie şi practicã urbanisticã trasate înainte de rãzboi. D-sa subliniazã astfel "absenţa, pentru majoritatea localitãţilor urbane, pânã la începutul anilor '60, a planurilor de sistematizare(...) Începutul distrugerii/modernizãrii oraşelor s-a fãcut, aşadar, prin intervenţii izolate, fãrã a se putea stabili o corelare între ele" (Lascu, 1995, 174). Cele câteva tentative de a elabora un nou plan urbanistic al Bucureştilor au eşuat pe parcurs, se pare, cu toate cã sunt invocate cu insistenţã în toate proiectele publicate, care, se înţelege, le respectã cu sfinţenie, în ciuda faptului cã nu existã. Douã menţiuni explicite avem totuşi: prima este o schiţã de plan general de sistematizare a Bucureştilor, prezentatã în 1958 la Congresul UIA de la Moscova cu tema “Reconstrucţia oraşelor 1945-1957”, iar alta priveşte planul unui "pãtrat" perimetral centrului istoric; dar aceastã din urmã mãrturie este indirectã: atât blocul Lufthansa de pe Bd. Magheru, cât şi cele douã blocuri gemene Eva-ONT de vis-a-vis sunt croite astfel încât sã permitã trecerea acestui bulevard perimetral pe lângã, respectiv printre ele. În chip similar, parte a aceluiaşi plan o reprezintã şi sistematizarea strãzii Ştirbei Vodã în porţiunea cãtre Academia Militarã (deşi aici obiecţiunea evidentã este aceea cã avem de-a face de fapt cu resurecţia planului antebelic al lui Duiliu Marcu însuşi). În fapt, au existat mãrturii orale surprinse pe parcursul cercetãrii, potrivit cãrora se folosea în continuare planul elaborat douã decenii mai înainte; ceea ce aruncã o nouã luminã asupra ipotezei continuitãţii dintre cele douã momente - cel antebelic şi cel imediat post-stalinist.

În cadrul plenarei din 8-10 februarie 1959 au fost criticate, din în spirit hruşciovist, "exagerãrile estetice" care se opuneau "factorului economic" în construcţiile de locuinţe. Pe de altã parte, în acelaşi document, când vorbeau despre lipsa de coerenţã a abordãrilor urbanistice, oficialii de partid şi ai CSCAS se refereau la amplasarea marilor ansamble de locuinţe sociale: grupurile de construcţii erau fie prea rãspândite, fie prea mici; densitate era prea micã şi lipseau serviciile. În acelaşi an 1959 începe sã se punã accentul pe aşa numita "sistematizare a teritoriului naţional". Aceasta va deveni tendinţa prioritarã în reformularea mediului autohton, din ce în ce mai amplã şi mai radicalã pânã în 1989.

Redescoperirea arhitecturii vernaculare
Arhitectura vernacularã a început încã o datã sã fie curtatã de arhitecţii români după episodul stalinist, ca o posibilã sursã de inspiraţie "uitatã", sau, mai precis, ideologizatã in exces. Din informaţiile pe care arhitecţi ai perioadei amintite le-au furnizat în interviurile luate pe parcursul cercetãrii - şi care sunt indirect probate de textele publicate în acea perioadã - arhitectura popularã româneascã era privitã ca arhitecturã "de stânga". Într-o disputã asupra felului în care se vor proiecta edificii reprezentative dupã stalinism, între arhitectura bizantinã (de felul celei promovate de arh. Simotta la palatul Patriarhiei, apoi o serie de referinţe în arhitectura patronată de Octav Doicescu la Politehnica bucureşteană) şi cea vernacularã, ţãrãneascã, a învins cea de-a doua - mai degrabã din considerente ideologice. În timp ce prima sursã era privitã cu suspiciune, fiind arhitectura "claselor exploatatoare" şi alogene (sã ne amintim cã viaţa politicã dupã Stalin va avea şi o conotaţie naţional(ist)/şovinã), arhitectura popularã (i.e. a "claselor exploatate") în schimb era pozitivatã prin înseşi datele sale genetice.

Vernacularul devine o posibilã sursã de "raţionalitate" (i.e. de modernitate din perspectiva discursului hruşciovist: eficienţã a folosirii materialelor, reţinere în decoraţie) şi, deci, poate fi capabil sã irige încã o datã discursul arhitectural "urban" care îşi uitase pentru o vreme rãdãcinile fireşti. El, vernacularul, va putea explica propensiunea cãtre raţionalitate a noii arhitecturi socialiste, fãrã a fi necesar aportul teoretic "cosmopolit". Din propoziţia: arhitectura vernacularã este arhitecturã de stânga şi totodatã autentic naţionalã se revendicã deopotrivã Nicolae Porumbescu şi şcoala sa autohtonistã ieşeanã, dar şi naţionalismul arhitectural al lui Constantin Joja (exorcizat de culpa apartenenţei la extrema dreaptã interbelicã şi recuperat pentru noul suflu naţionalist al politicii culturale româneşti). Logica textului dedicat de Radu Crãiniceanu arhitecturii "populare" noi din Valea Jaleşului este "reparatorie" deopotrivã la adresa vernacularului, cât şi a arhitecturii "raţionale", i.e. moderne.

Vernacularul are în subtext şi atribute morale: pe lângã "fondul aperceptiv" strãvechi (N. Porumbescu) - un nou nume dat "matricei" blagiene - arhitectura popularã absoarbe şi raţionalizeazã (optimizând, ponderând) influenţele arhitecturii urbane/culte. Ţãranii nu se aruncã orbeşte dupã modele de aiurea, pieritoare (i.e. au mai mult spirit critic decât locuitorii oraşelor). Desigur, existã influenţe şi înnoire, dar "îmbunãtãţirile le asimileazã timp de generaţii, fiind neîncrezãtori în anumite noutãţi şi aventuri tehnice" (ibidem). Într-un spirit similar - al unui spirit deopotrivã modern şi totodatã arhaizant, pentru cã arhaicul este redescoperit ca o posibilã sursã a modernului - s-au ridicat, de pildã, locuinţe minimale (Şoseaua Mihai Bravu Bucureşti, arh. T.Niga şi colectiv) între 1955-1957. Justificarea lor este dublã: pe de o parte, apartamentele de o camerã şi-ar avea originea "în locuinţa noastrã tradiţionalã", pe de alta ar relua teme comune arhitecturilor cu experienţã în domeniu, nu se precizeazã care, dar - se înţelege din context - nu este vorba despre cele ale lagãrului socialist.

Este aceastã orientare autohtonistã o consecinţã a discursului amintit? Rãspunsul este doar parţial afirmativ. Aparenta celebrare a "naţionalului", golit însã de orice conţinut propriu spre a putea decora unul "socialist", a informat şi discursul estetic/politic stalinist despre arhitecturã, explicând de pildã prezenţa detaliilor decorative "brâncoveneşti" pe Casa Scânteii şi a unor detalii locale, dobrogene, pe casele sociale înşiruite de la Nãvodari, ridicate atunci. Desigur, nu existã case înşiruite în Dobrogea vernacularã, încât specificul este redus la decoraţie. În România însã era greu de invocat vreo tradiţie naţionalã clasicã, aşa cum s-a întâmplat în RDG, unde Schinkel a devenit degrabã figura paternã a noului stil "socialist" - varianta localã a realismului socialist sovietic - în care s-a ridicat Stalin/Karl-Marx Alee din Berlinul de est. Arhitectura brâncoveneascã - redusã la detalii - şi bruma de vernacular care putea fi invocat drept sursã "naţionalã" se pierdea fãrã identitate în "conţinutul socialist" de import.

În perioada stalinistã s-au înãlţat şi alte edificii de importanţã marginalã cu "specific naţional", bunãoarã gãri. Ele ar fi putut fi ridicate identic oriunde altundeva, întrucât nu sunt îndatorate spiritului locului şi nici vernacularului propriu zonei unde sunt amplasate. Nu ţin cont de geografia sitului sau de spiritul cultural regional/local. Sunt mai degrabã construcţii "pitoreşti", cu acoperişuri de munte şi brâie de piatrã: biete "chalet"-uri fãcute din sãrãcie. Ar fi putut fi tipizate şi exportate oriunde în Europa. "Casa tradiţionalã" nu se regãseşte în aceste arhitecturi, pentru care nu existã un precedent românesc, nici funcţional şi nici formal. Abia în 1956 începe ridicarea unui hotel în "Poiana Stalin" (Braşov) (arh. Dinu Hariton, N. Porumbescu, Constantin Rulea) cu "o linie tradiţionalã" şi "un aer inspirat din arhitectura casei ţãrãneşti, cu proporţia, verva şi sensibilitatea-i cunoscutã" (sic!). Spre deosebire de gãrile perioadei anterioare, prezentate elogios în Arhitectura RPR nr.6/1957, luziile la cetãţile ţãrãneşti ale zonei sunt de data aceasta recognoscibile şi, mai ales, explicite.

Un domeniu mai puţin studiat de manifestare a binomului vernacular/naţional este arhitectura locuinţelor. Este adevãrat cã, pânã la manifestarea conceptului de “specific naţional” (deceniul al optulea), arhitectura de locuinţe colective va fi mai degrabã promotoarea modernitãţii de tip Bauhaus (în cazurile fericite) şi a locuinţelor minimale, prefabricate, de inspiraţie post-hruşciovianã (în celelalte cazuri). Cu toate acestea, gãsim chiar dupã jumãtatea deceniului al şaselea câteva referinţe şi texte explicite asupra subiectului. Dacã la lucrãrile din cartierul Cãţelu, ale lui Tiberiu Niga (1959), nu trebuie sã ne surprindã încercarea de a trimite cumva la caracteristici recognoscibile ale casei tradiţionale, datã fiind opera antebelicã a arhitectului, mai surprinzãtoare este referirea la marca identitarã în cazul unor lucrãri relativ obscure. Este vorba despre complexul de locuinţe din Cotroceni (str.Ana Davilla, arh. M.Slomnescu, colaborator V.Iliescu), ridicat între anii 1957-58, unde autorul are o abordare a) contextualã: “Caracteristica acestui teren este bogata plataţie şi frumuseţea copacilor bãtrîni...mai ales cã (blocurile) se gãsesc într-un cartier de vile faţã de care nu trebuie sã facã notã discordantã...În felul acesta (ansamblul) face parte integrantã din cartierul Cotroceni, plin de parcuri şi grãdini plantate” (Arhitectura RSR 10-11/1958, 44; subl.mea, A.I.) şi b) referenţialã: “Prin realizarea loggiilor care dominã faţada s-a fãcut o întrepãtrundere a arhitecturii cu natura, caracteristicã arhitecturii romîneşti în special de la sate” (ibidem; subl.mea, A.I.). Autorul recidiveazã şi pe str. Ion Scorţaru, tot în Bucureşti, unde imobilul parter şi etaj rimeazã cu tipul de abordare a temei prezentã în cazul deja citat, al lui T.Niga: suprapunerea peste arcele de zidãrie din parter a unor stâlpi de secţiunea celor de lemn, ai caselor tradiţionale; acoperiş de olane; acces la apartamente dintr-o loggia/prispã deschisã spre exterior.

Era din nou voie, aşadar, sã se vorbeascã despre şi sã se citeze din arhitectura vernacularã (i.e. “naţionalã”). Dintre panourile “Romîniei” la congresul al V-lea al UIA, câteva dintre ele erau dedicate celebrãrii arhitecturii sacre de lemn din Transilvania, sau de zid, de la Curtea de Argeş; palatul de la Mogoşoaia şi casele tradiţionale sunt invocate din nou ca precedente de prestigiu şi, deci, ca posibile modele de urmat. Mai mult, atunci când proiecteazã un bloc pe Bd. 1848 în 1957, tema de proiectare a avut în vedere punerea în valoare a Bisericii Ruse, a “unei biserici care este decretatã monument istoric şi care în acelaşi timp este o remarcabilã operã de arhitecturã” (idem, 40).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer