Pamfil, file din poveste

De treci Iașul cu mașina și-ncepi să cobori un pic, auzi mândra glăsuire a pădurii din Ciric. Acolo, lângă "Ciupercă", iarba pare de omăt, flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet. Pare că și trunchii veșnici poartă suflete sub coajă, ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint, vezi căsuțe de vacanță cu veioze licărind.

"Oare ce se-ntâmplă-n ele, te întrebi, la modul practic, când acolo se cazează vreun cuplu nebunatic?" Să-i lăsăm să-și facă voia, fericiți, căci nu se face să le deranjăm plăcerea, deci ne-ntoarcem mai încoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, umplu aerul văratic de mireasmă și răcoare a popoarelor de muște sărbători murmuitoare.

Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se zbate, vezi o masă mare-ntinsă cu făclii nenumărate, căci din patru părți a lumii absolvenți și absolvente, personajele "Electro", la Ciric vor fi prezente. Se vor întâlni, vor râde și vor chefui nițel, la o nouă întâlnire, marcată distinct "XL".

Domni distinși cu păr ca neaua, dar cu inimi de oțele și neveste elegante cu giuvaericale grele, e prezent și "dom´ Profesor", rezemat în jilț cu spată, el pe cap nu poartă mitră, n-are barbă pieptănată, dar stă drept, cu schiptru-n mână, pe o perină de puf, la o masă protejată de muscuțe și zăduf.

Acum iată că din codru și Pamfil voios apare, e la braț cu Micșunica, ce-i emoționată tare. Își ferește de noroaie poala lung-a albei rochii, fața-i roșie ca mărul, dar un pic i-s umezi ochii. Rochia frumoasă, albă-i dintr-o țesătură moale, care-i cade peste brațe, peste umerele goale. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă către organizatorii ce așteaptă, calmi, în poartă, cu paharele de țuică și cu pâine și cu sare, căci așa cei de la Electro încep orice-aniversare.

Eugen și-a lui echipă îi primesc cu voie bună, îi sărută și-i îndeamnă pe la mese să se pună, iar Pamfil le iese-n cale, pe toți îi îmbrățișează și cu ochii plini de lacrimi cu greu fotografiază.

Se așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, saxofonul lin răsună, iar chitara-i ține hangul. Ospătarii se agită, mesele alimentează, seniorii ciocnesc cupe și meniul savurează, doar o singură pereche niciodată nu se-așază și pe ring, fără oprire, tot dansează și dansează... Sunt Pamfil și Micșunica, par învăluiți de-un nor, de iubire fără margini, toată lumea e a lor. Doamnelor de pe la mese este clar că nu le place și gândesc că-i pildă proastă, dar suportă n-au ce face, iar bărbații lor de-alături, cu invidie privesc: "Norocos e Pamfil ăsta!", nu o spun dar o gândesc.

Numai eu admir perechea, dar nu comentez nimic. Peste nouă luni voi scrie despre un Pamfil mai mic.