Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lista compozitorilor: Prokofiev


Oltea Şerban-Pârâu

17.04.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Când am început să scriu pentru LiterNet, ceea ce mi s-a cerut iniţial a fost o rubrică de cultură muzicală. M-am gândit mult cum ar trebui ea concepută şi între timp am abordat diverse subiecte mai mult sau mai puţin de actualitate. Până la urmă m-am gândit că, poate nu săptămânal dar cu o anumită ritmicitate, aş putea prezenta sub acest generic câte un compozitor important al istoriei muzicii, pe care îl voi alege tot pornind de la un element de actualitate, extrăgându-l dintr-o listă de preferinţe personale şi filtrându-i biografia muzicală prin subiectivitatea proprie. Deschid seria cu Prokofiev (1891-1953), pentru că anul acesta (pe 5 martie) s-au împlinit 50 de ani de la moartea unuia dintre cei mai populari şi în acelaşi timp mai controversaţi compozitori ai secolului XX.


Un creator revoluţionar

Învăţând de la mama lui, care era pianistă, primele noţiuni muzicale, Prokofiev a arătat aptitudini uimitor de timpurii pentru compoziţie: la cinci ani, scria primele măsuri dintr-un Galop indian, pentru pian, la nouă-zece ani, mici scene lirice. Un student al Conservatorului din Moscova, Iuri Pomeranţev, apoi tânărul compozitor Glier, i-au predat bazele armoniei. Încercările lui componistice sunt încurajate de Serghei Taneiev. În 1904, intră la conservatorul din Sankt Petersburg, unde este elevul lui Rimski-Korsakov la orchestraţie şi al lui Şrepin la dirijat de orchestră. Aici face cunoştinţă cu Nikolai Miaskovski, care va rămâne, întreaga viaţă, cel mai apropiat prieten al lui. Cu o prea mică înclinaţie pentru învăţământul convenţional, Prokofiev se interesează încă din tinereţe de compozitorii contemporani: Debussy, Strauss, Reger (toţi prost văzuţi la conservator) şi Schonberg, ale cărui lucrări le interpretează în primele sale recitaluri. Se impune repede ca pianist, impresionând sau şocând publicul prin forţa şi tehnica lui. Avea de-abia douăzeci de ani atunci când editorul Jurgenson i-a publicat cele dintâi lucrări. În 1914 se prezintă cu succes la Concursul de pian "Rubinstein", iar la proba cu orchestră cântă propriul său Concert nr. 1 pentru pian. În această lucrare (1911-12), ca şi în Sonata nr. 2 pentru pian, stilul lui se conturează mai clar: atracţie pentru carura ritmică şi vigoarea atacurilor, pentru armoniile aspre şi imprevizibile şi contrastul între această forţă manifestă şi un lirism elegiac, uneori dureros, care îşi are provenienţa în vâna melodică populară. În aceeaşi perioadă cu Manifestul futuriştilor, publicat în 1912 de un grup de poeţi ruşi (printre care Maiakovski) şi purtând titlul O palmă dată gustului publicului, Prokofiev scrie Concertul nr. 2 pentru pian, a cărui primă audiţie, în 1913, provoacă un scandal memorabil. Concertul atinge limitele posibilităţilor fizice ale solistului. Totuşi, alături de această manieră, în alte lucrări întâlnim un Prokofiev mult mai rafinat şi mai intimist, cele două trăsături reprezentând componente egale ca proporţie în personalitatea compozitorului.

Cu ocazia unei călătorii la Londra, în 1914, Prokofiev îl întâlneşte pe Diaghilev; el spera să-l cointereseze într-un proiect de operă după Jucătorul de Dostoievski, dar Diaghilev îi comandă un balet "pe un subiect rus sau preistoric". Va fi Ala şi Loli, pe un libret extras din mitologia scită. Partitura îi displace lui Diaghilev, care o refuză, dar Prokofiev o revizuieşte şi realizează pe baza ei Suita scită, lucrare de o violenţă rareori întâlnită, ce constituie răspunsul lui Prokofiev la Sacre du printemps de Stravinski. Refuzul lui Diaghilev nu l-a descurajat pe Prokofiev în ideea unei colaborări cu acesta şi astfel ei vor alege împreună un nou subiect de balet, Bufonul, extras dintr-o culegere de poveşti ruseşti. Dar acest proiect nu-şi va găsi concretizarea decât şase ani mai târziu.

În 1916-17, Prokofiev compune în cele mai diferite genuri semnând, printre altele, două lucrări cât se poate de diferite: Simfonia clasică (mărturie pentru atracţia lui Prokofiev faţă de forma pură) şi cantata Ei sunt şapte, pe un poem de Constantin Balmont, "invocare caldeeană" scrisă ca un presentiment al bulversărilor pe care le va aduce Revoluţia şi care se apropie de estetica din Suita scită. În acelaşi timp, face cunoştinţă cu Maxim Gorki şi Maiakovski. Dar, în lunile care aveau să vină, drumurile lor se vor despărţi. Revoluţionar în muzică, dar puţin interesat de politică, Prokofiev nu vede nici o posibilitate de a face carieră în Rusia, imediat după Revoluţie şi îi cere lui Lunacearski, comisar al poporului în domeniul instrucţiei, autorizaţia de a emigra.


Cetăţean al lumii

În mai 1918, Prokofiev a plecat în Statele Unite, trecând prin Japonia, unde dă câteva recitaluri. Se impune destul de repede în America, în pofida faptului că era prost văzut de anumiţi critici. Dirijorul Operei din Chicago, italianul Campanini, îi propune un subiect de operă după Dragostea celor trei portocale, fabulă de Gozzi. Prokofiev scrie repede partitura, dar moartea subită a lui Campanini duce la amânarea premierei. În aprilie 1920, Prokofiev pleacă în Franţa. Intră în cercul lui Diaghilev, alături de Stravinski, Poulenc, Milhaud, de Falla, Ravel. Întrerupt de două noi călătorii în Statele Unite, dintre care a doua pentru premiera cu Dragostea celor trei portocale (decembrie 1921), sejurul parizian al lui Prokofiev este marcat de reprezentaţia cu Chout (mai 1921). În acelaşi an ia naştere Concertul nr. 3 pentru pian (început în 1917), cu o structură mai raţională şi marcat de un dinamism mai controlat decât precedentul.

În 1922, Prokofiev se stabileşte la Ettal, în Alpii bavarezi, unde lucrează la o nouă operă, Îngerul de foc, după o nuvelă de Valeri Briusov; subiectul este un caz de "posedare de către diavol", în secolul al XVI-lea. În paralel, compozitorul continuă să dea concerte în capitalele occidentale (Londra, Berlin, Bruxelles). Numele lui începe să fie cunoscut, atât datorită propriilor lui eforturi, cât şi datorită acelora ale dirijorului Koussevitski, recent emigrat, care este unul dintre propagatorii activi ai muzicii ruse. În 1923, Prokofiev se reîntoarce la Paris. Este anul căsătoriei lui cu Carolina Llubera-Codina, tânără femeie de origine pe jumătate rusă şi pe jumătate spaniolă. Din această căsătorie se vor naşte doi fii, Sviatoslav şi Oleg.

Odată cu Simfonia a II-a (1924-25), Prokofiev abordează estetica constructivistă, căreia Honegger i-a adus un omagiu prin Pacific 231. Doi ani mai târziu, Diaghilev îi comandă lui Prokofiev un balet constructivist, pe tema realizărilor industriale şi noii vieţi din Uniunea Sovietică. Va fi Pasul de oţel, premiera având loc în 1927 în decorurile lui Iakulov, sub bagheta lui Desormiere. De câţiva ani, Prokofiev era din ce în ce mai atras de Uniunea Sovietică, simţindu-se străin atât printre occidentali, cât şi printre compatrioţii lui emigraţi, pe care îi consideră prea legaţi de trecut. La începutul anului 1927, petrece o primă perioadă în U.R.S.S., unde reînnoadă relaţiile cu vechii lui prieteni, printre care Miaskovski şi unde muzica lui pătrunsese deja. Cu toate acestea, Pasul de oţel este dezaprobat de sovietici, fiind considerat caricatural.

Terminând Îngerul de foc în 1927, Prokofiev începe să compună, pornind de la materialul tematic al operei, Simfonia a III-a. În anul următor, o nouă - şi ultimă - comandă a lui Diaghilev se află la originea baletului Fiul risipitor, după parabola evanghelică, rolul titular fiind deţinut la premieră de Serge Lifar. Puţin după aceea, Diaghilev moare la Veneţia, ceea ce rupe una dintre principalele legături ale lui Prokofiev cu Occidentul. Timp de şapte ani, Prokofiev va avea un mod de viaţă instabil, împărţit între Occident şi U.R.S.S.: în 1930, o nouă călătorie în Statele Unite se află la originea compunerii primului său cvartet, comandat de Biblioteca Congresului. În 1932, baletul Pe Boristen, elaborat împreună cu Lifar, se soldează cu un eşec răsunător la Opera din Paris. O altă decepţie este cea cu Concertul nr. 4 pentru pian, compus, ca şi Concertul pentru mâna stângă de Ravel, la comanda lui Paul Wittgenstein şi refuzat de dedicatar. Concertul nr. 5, care se înrudeşte cu al doilea şi al treilea, va fi mai norocos. Dar cu toate acestea, tot în U.R.S.S., stat al cărui cetăţean nu era încă, Prokofiev va primi, începând din 1933, comenzile cele mai interesante, începând cu muzica de film pentru Locotenentul Kije de Feinzimmer, care marchează întoarcerea lui către un stil mai clasic, în scopul de a se face înţeles de mase. În 1936, scrie pentru copii Petrică şi Lupul, în paralel elaborând împreună cu regizorul Radlov un mare balet, Romeo şi Julieta (premiera la Brno, în 1938), primul său balet sovietic şi prima lui referinţă la o temă din literatura clasică. În afara unei suite simfonice (ceea ce Prokofiev făcea cu majoritatea lucrărilor lui scenice), baletul i-a oferit prilejul unei serii de piese pentru pian.


Revenirea acasă

În 1937, Prokofiev primeşte cetăţenia sovietică. Din nefericire, el reia relaţia cu ţara lui în momentul în care controlul puterii se extinde asupra tuturor domeniilor culturale: în 1932, înfiinţarea Uniunii compozitorilor sovietici; în 1936, celebra afacere a operei Lady Macbeth din Mzensk de Şostakovici, calificată drept "încurcătură muzicală". Şi, din ce în ce mai mult, artiştii care displac dintr-un motiv sau altul, se văd taxaţi cu ştampila "formalism", tară supremă definită ca "sacrificiul conţinutului social şi emoţional al muzicii, în beneficiul căutării unor artificii în elementele muzicale: ritmuri, timbruri, combinaţii armonice". În timp ce numeroşi muzicieni ruşi (Rachmaninov, Şaliapin, Şrepin, Medtner, Glazunov) au preferat să emigreze, refuzând viitorul sovietic, pentru a-şi putea păstra trecutul rus şi libertatea, Prokofiev face alegerea inversă: îşi sacrifică libertatea pentru a reveni în Rusia, ca la un izvor indispensabil şi pentru a deveni un compozitor sovietic oficial, supunându-se tuturor avantajelor şi inconvenientelor acestui statut.

În 1937, Prokofiev termină o Cantată pentru a 20-a aniversare a Revoluţiei, pe care o avea în proiect de mai mulţi ani. El pune pe muzică texte ale teoreticienilor marxismului, printre care Lenin. Dar lucrarea este refuzată de cenzură, acest tip de text nefiind prevăzut pentru a fi cântat. Întâlnirea cu cineastul Eisenstein, va crea ocazia unei colaborări fructuoase. Prokofiev scrie muzica pentru marea frescă istorică şi patriotică Alexandr Nevski, în care se poate recunoaşte stilul perioadei occidentale a compozitorului (Cruciaţii la Pskov, Bătălia pe gheaţă), alături de pagini a căror inspiraţie populară şi epică se supun exigenţelor esteticii sovietice (Cântec despre Alexandr Nevski, Pe câmpia morţii, final). Prokofiev reia legăturile cu tradiţia operei naţionale ruse a secolului al XIX-lea. În decembrie 1939, pentru a şaizecea aniversare a lui Stalin, el se alătură corului panegiriştirilor, scriind cantata Zdravitsa ("Multă sănătate"). În acelaşi an, compune prima lui operă sovietică, Simeon Kotko, inspirată de războiul civil din Ucraina. În acelaşi timp, începe să lucreze la trei noi sonate pentru pian (nr. 6, 7 şi 8, zise "sonatele de război"), lucrări monumentale care constituie culmea producţiei sale pianistice. Primele două au fost cântate în primă audiţie de Sviatoslav Richter (1943), tot el fiind cel care le revelează sovieticilor şi Concertul nr. 5. Sonata nr. 8 este cântată în primă audiţie de Ghilels.

În 1940, Prokofiev face cunoştinţă cu tânăra poetă Myra Mendelssohn, care devine noua lui parteneră de viaţă, dar şi colaboratoare. Ea îi sugerează tema unei opere comice, Logodnă la mânăstire, după Sheridan; elaborează împreună libretul pentru Război şi pace după Tolstoi, operă pe care Prokofiev a început-o în 1941 şi la care a lucrat până la sfârşitul vieţii.

De la începutul ostilităţilor germano-ruse, Prokofiev a fost evacuat în Caucaz, împreună cu un număr de alţi artişti şi intelectuali. A rămas aici timp de doi ani. Din 1942, Prokofiev începe să lucreze din nou cu Eisenstein, pentru un nou film istoric, Ivan cel Groaznic. Primul episod, proiectat în 1945, obţine premiul Stalin, dar al doilea este interzis de cenzură (nu va fi făcut public decât după 1958). Moartea lui Eisenstein în 1948, va pune capăt activităţilor lui Prokofiev în domeniul muzicii cinematografice.

Anii 1945-1947 vor marca ducerea la bun sfârşit şi interpretarea în primă audiţie a câtorva lucrări schiţate în cursul anilor precedenţi: Simfonia a V-a, baletul Cenuşăreasa (Teatrul Balşoi, 1945), prima parte din Război şi Pace (Leningrad, Teatrul Maly, 1946). Simultan cu două lucrări de circumstanţă pentru a treizecea aniversare a Revoluţiei, Poem de sărbătoare şi Înfloreşte, patrie atotputernică, în 1947 compune a noua şi ultima sonată pentru pian, dedicată lui Richter, care marchează o anumită simplificare a limbajului. În acelaşi an, obţine titlul de artist al poporului al R.S.F.S.R. Dar această distincţie nu îl pune la adăpost de redutabilele atacuri pe care le va suferi în anul următor, în cadrul unei campanii antiformaliste fără precedent, lansată de Andrei Jdanov, care atinge cele mai mari nume ale muzicii sovietice: Şostakovici, Haciaturian, Miaskovski, Kabalevski. O întreagă serie de lucrări ale lui Prokofiev este condamnată, cu precădere cele din perioada lui occidentală (Bufonul, Pasul de oţel, Fiul risipitor, Îngerul de foc) şi chiar anumite lucrări sovietice, printre care Sonata nr. 8. Constrâns să-şi facă autocritica, compozitorul atrage totuşi atenţia asupra acelora dintre lucrările sale care au scăpat condamnării: Romeo şi Julieta, Alexandr Nevski, Simfonia a V-a, dar câteva luni mai târziu, cenzura refuză noua lui operă, Povestea unui om adevărat, inspirată totuşi din viaţa eroică a unui aviator sovietic, în timpul războiului.

În pofida unei stări de sănătate precare (hipertensiune), Prokofiev îşi consacră întreaga energie compoziţiei. În 1950, scrie Garda păcii, lucrare cu care revine în graţiile regimului. Ultimele lui lucrări importante sunt Sonata pentru pian şi violoncel scrisă pentru Rostropovici şi Richter, Simfonia a VII-a şi mai ales baletul Floarea de piatră; acesta se inspiră din legendele Uralilor şi a fost prezentat în premieră la Moscova în 1954. La Nikolina Gora, o suburbie a Moscovei, unde locuia de la sfârşitul războiului, Prokofiev a murit pe 5 martie 1953. Dar moartea lui trece practic neobservată, pentru că a survenit în aceeaşi zi cu aceea a lui Stalin.

Exceptând muzica religioasă, Prokofiev a abordat toate genurile. A dat ce avea mai bun în muzica pentru pian, în lucrările coregrafice şi cinematografice, unde excelează prin găsirea echivalentului muzical al mişcărilor şi al scenelor vizuale. Realist, voluntar, îndreptat către concret şi către viitor, caustic şi dur, spiritual şi provocator, Prokofiev nu este cu nimic mai puţin un liric care a ştiut întotdeauna să-şi adapteze inventivitatea melodică diferitelor stiluri pe care le-a practicat. El este, de asemenea, un moştenitor direct al clasicilor, prin simţul formei şi al construcţiei solide şi prin disciplina inspiraţiei sale. Ceea ce explică, în mare măsură, uşurinţa de adaptare şi marea lui productivitate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer