Sorin Stoica nu mai povesteşte

Sorin Stoica a trecut dincolo de frontiere. Cam aşa aş descrie faptul că Sorin nu mai este printre noi. Nu-i plăceau patetismele. Poate că, moromeţian cum îl ştim, ar fi zis despre moarte laolaltă cu Marin Preda: moartea este un fenomen simplu pe care oamenii îl fac înspăimântător. Nu îi plăceau dogmatismele, nici ideologismele. E suficient să deschizi O limbă comună ca să vezi că era, de fapt, un insurgent. Adică unul care deranja instinctul gregar al celor care se organizează în bisericuţe, gata oricând să facă un compromis pentru că văd în inteligenţă doar o capacitate de adaptare la mediu. Sorin nu se adapta la mediu. Era un anticorp. Şi un martor. Pentru el scriitorul este unul care stă pe marginea şanţului şi observă lumea. Un martor-oglindă. De unde îşi extrăgea el sevele? Din sinceritate. Amenda poza scriitorului cu brevet.

Aş mai zice doar atât: Sorin Stoica a fost un om liber pentru că şi-a privit cu curaj moartea în ochi. A suferit în tăcere, fără să crîcnească şi fără să o arate celorlalţi. Era un tăcut care aduna impresiile pe care lumea i le lăsa şi le transforma, în urma unei incubaţii numai de el ştiute, în mici pietre filosofale: Povestiri cu înjurături, Dincolo de frontiere, O limbă comună...

(Ciprian Voicilă)




Sorin Stoica era ca un copil care vrea să-şi facă cât mai mulţi prieteni, dar nu ştie cum, crede că pentru asta trebuie să le împartă ceva deosebit: să le aducă bomboane, să le dea din jucăriile lui. Să facă savuroase comentarii de pe banca suporterilor la meciurile de fotbal din Băneşti.

Aşa că a descoperit scrisul ca pe o formă de a dărui. De a-l bucura pe cel care citeşte, de a-i arăta cât de frumoasă e lumea. "Uite, un cadou de Crăciun, să ai ce citi", mi-a spus trimiţându-mi câteva povestiri din Băneşti, în mail-urile adresate unui grup de prieteni.

Generozitatea lui prea mare şi sinceritatea ingenuă au fost primite cu bucurie de unii, care au încercat să-i ofere ceva asemănător în schimb. Alţii însă nu le-au înţeles, alegând o meschină reacţie de a da cu piciorul. Reacţie pe care Sorin, cu inocenţa copilului căruia îi sunt aruncate bomboanele înapoi, n-a putut s-o priceapă: el nu vroia să facă rău nimănui, era pur şi simplu sincer.

Ţinea foarte mult la activitatea sa de a recompune lumea pe hârtie. Odată, aflându-ne în curtea MTR-ului, a apărut un individ în geacă de blugi, care ne-a ţinut pe loc, sporovăind, vreo 5 minute, cu aerul de a ne împărtăşi ceva esenţial. L-am întrebat dup-aia pe Sorin dacă nu cumva era pompierul Muzeului, despre care scrisese mai demult un text. El era. S-a bucurat atunci grozav, fiindcă cineva a recunoscut atât de uşor un om real după ce îl"citise" ca personaj într-o proză de-a lui. Asta însemna că "avea dreptate", că recompunerea lui era "justă".

Sorin avea darul de a-i "contamina" pe cei din jur cu felul său de a vedea lumea. Începusem să observ pe stradă lucrurile pe care le-ar fi văzut el. Le observam ca să i le povestesc. Si probabil am să le observ în continuare, din moment ce mi-a creat acest "organ".

Îi mai spun acum un lucru care ştiu că l-ar bucura: în şirul lung de oameni care l-au urmat duminică pe uliţele Băneştiului, doi bătrâni cu nepoţi de mână vorbeau foarte preocupaţi de "meciul cu Luxembourg. Iar duminica ailaltă avem cu Letonia!".

(Roxana Moroşanu)




Este de ajuns să o priveşti pe maică-sa, pentru a-l avea în faţa ochilor. Seamănă mult. Mie aşa mi se pare.

Este suficient să îl asculţi vorbind pe tată-său. Acelaşi timbru voalat. Aceeaşi expresie şfichiuită. Ca un sfârc de bici. De Crăciun.

Citeşte-i cărţile. Intră pe google, caută Sorin Stoica şi află care sunt titlurile lor.

Când ajungi la esenţă, logica temporală dispare. Sorin a fost un tânăr bătrân.

A găzduit în sufletul său o pasăre rară. Discreţia. A fost elevul ăla, din ultima bancă. Ne-a privit de la distanţe îndeajuns de apropiate, încât să nu ne confunde cu personajele sale.

Fă o mică excursie în Băneşti. Cu microbuzul. Se ia de la gară. Gara de Nord. Băneştiul este prima staţie înainte de Câmpina.

Du-te şi vorbeşte cu mamă-sa. Bea un pahar cu vin cu tată-su. Il ştie toată lumea din sat. E directorul şcolii. Domnul Stoica.

Plimbă-te pe aleile insinuante. Priveşte munţii şi respiră aerul tare. Du-te şi pune o floare la mormântul lui. Priveşte crucea care îi stă la căpătâi.

Groapa, copârşelul şi cei 27 de ani pe care îi împlinise au fost spaţii şi lungimi care n-au putut să-l cuprindă.

După Sorin Stoica au rămas amintiri. Aşa cum vor rămâne după fiecare dintre noi. Şi câteva cărţi. Citeşte-le.

Intră pe google, caută Sorin Stoica şi află care sunt titlurile lor.

(Călin Torsan)




O constatare, atît. În cel mai prost an al meu din cîţi au existat, am scos trei cărţi. La anul mă voi face bine şi nu va putea nimeni să citească tot ce voi scrie. Va fi dramatic.

12 decembrie 2005

Pe 6 ianuarie, cu cîteva luni înainte de a împlini 28 de ani, scriitorul Sorin Stoica a încetat din viaţă.

Sorin Stoica s-a născut la 27 iulie 1978, în Băneşti, Prahova; era absolvent al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucuresti (2000), cu un masterat în Comunicare (FJSC) şi masterand în Antropologie, anul II, SNSPA, preparator asociat la catedra de Antropologie Culturală a facultăţii al cărui student fusese, şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român. A colaborat cu proză şi reportaj la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula As, Ultimul Atu, Cultura, şi la ziarul Partener din Cîmpina; era semnatarul rubricii "Liberul arbitru" din Suplimentul de cultură. A publicat trei cărţi de ficţiune - Povestiri cu înjurături (Paralela 45, 2000), Dincolo de frontiere, (Paralela 45, 2002); O limbă comună (Polirom, 2005) -, două volume de proză în colaborare cu "grupul de la Muzeul Ţăranului" (Călin Torsan, Ciprian Voicilă, Cosmin Manolache) - Povestiri mici şi mijlocii (Curtea Veche, 2004), Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005) -, şi a coordonat împreună cu Zóltan Rostás alte două culegeri de texte de istorie orală ale studenţilor de la FJSC - Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (Tritonic, 2003), Televizorul în "micul infern" (Tritonic, 2005).

Nu-mi mai aduc aminte cum l-am cunoscut pe Sorin Stoica; aşa se întîmplă cu oamenii pe care ai impresia că-i ştii dintotdeauna. Cea mai puternică imagine care-mi vine dinaintea ochilor e stînd de vorbă cu el, pe un ger cumplit, în iarna de acum un an (sau să fie doi ani?; mai degrabă aşa), pe trotuarul din faţa Facultăţii de Jurnalism; atunci mi-a dat un exemplar din Povestiri cu înjurături - avea mai multe în geantă, îşi făcea singur distribuţia cu ce mai rămăsese din tiraj.

Prin primăvara lui 2005, după ce-am scris despre O limbă comună, am început să primesc de la Sorin mailurile săptămînale, micile povestiri în nuce pe care le trimitea din Băneşti prietenilor. Penultimul pe care mi l-a adus internetul e cel din debutul acestei pagini. Şi ştiţi ceva? Chiar l-am crezut.

În Povestiri mici şi mijlocii (da, am fost la lansarea de la Cărtureşti, da, m-am dus şi la MŢR să-mi dea băieţii cartea), Călin Torsan anticipa utopic/ distopic un Sorin Stoica la 75 de ani, cu 12,5 cărţi la activ (şi trăind încă doi ani ca s-o termine pe-a treisprezecea), "cuibărit" direct în dicţionare şi manualele de literatură şi "porcăit" de candidaţii la bacalaureat cărora "le-a dat greu": le-a dat Sorin Stoica. Şi pe Călin l-am luat pe bune.

Sorin trăia ca să povestească, avea ceva din spiritul unei Şeherezade ţesînd micile istorii ale oamenilor pe lîngă care se întîmpla să treacă; avea un simţ de observaţie incredibil pentru cineva aparent atît de puţin sociabil. Cică o carte a lui a fost adusă drept probă la un divorţ.

Ce-i drept, vecinii lui din Băneşti, scrie Sorin într-o altă carte, nu prea i-au apreciat simţul de observaţie...

Nu se-nţelegea bine cu mulţi oameni, avea o incredibilă intoleranţă faţă de greşelile celorlalţi, pur şi simplu iubea prea mult specia asta nenorocită ca să-i ierte uşor lipsa de perfecţiune; nu făcea compromisuri nici cu el însuşi. Era un mare şi blînd furios, veşnic în căutarea limbii comune care să aducă pacea în Babelul nostru mîncat de superficialitate; nu scria ca să-i "demaşte" ratările, a povesti era pentru Sorin un act de generozitate, o cedare de sine în faţa altora. Care, la fel ca-n pildele biblice, treceau de multe ori fără să vadă minunea de lîngă ei. Doar - avea dreptate dl Rostás - despre dragoste şi moarte n-a scris Sorin niciodată, pentru asta trebuia să vină timpul altădată. Eram cu toţii atît de siguri...

Sorin Stoica avea un sănătos (şi uneori ciudat, împins la paroxism) simţ al umorului; îl ajuta să-şi deghizeze disperarea în faţa opacităţii şi obtuzităţii care-l scoteau din minţi.

L-am văzut negru de supărare: i se pusese interdicţie de intrare la MŢR, se răzbunau pe el în plin scandal cu desfiinţarea sălilor lui Bernea; la Jurnalism refuzau să-i scoată la concurs postul de preparator. Dar nu se purta niciodată ca un om bolnav, făcea din boală un inepuizabil pretext pentru povestire.

Şi povestea atît de bine, că aproape l-am crezut.

Prin mina lui vorbeau Nae Stabiliment, Galileo, jurnalul bunicii lui Jul, Mihai Popescu (58 de ani), copiii unui alt "experiment Zaica", Ghiţuleasca şi cercetaşele de la 1930. Sorin Stoica ştia mereu răspunsul la întrebarea "ce mai faci?" (citiţi pentru asta Dincolo de frontiere), şi nu numai pentru ca era un foarte bun antropolog. Nu asta e motivul pentru care Sorin putea găsi farmecul dintr-o aprofundată discuţie despre căcatul care dă pe-afară într-o curte de ţară, putea scrie un întreg eseu despre boom-ul fesului negru (şi el avea unul aşa) în tranziţia românească sau reuşea să se transforme scriptic în propria bunica povestind Tînăr şi neliniştit, din care pierduse primele episoade.

Pe Sorin Stoica ne-a rămas să-l cunoaştem aşa cum l-am cunoscut şi eu cel mai bine: din cărţile lui. Nu-i aşa că sună înfiorător de banal? Şi totuşi, în ultima vreme, o grămadă de oameni îmi cer cărţile lui (primele sînt rarităţi de colecţionar, asta face economia de tiraj din munca omului), am senzaţia că în curînd vor circula în copii xerox. Scrii cu gîndul să schimbi ceva, zicea pe undeva Sorin Stoica. Măcar o bucată de gînd cred că tot i s-a împlinit: ceva s-a schimbat în literatura română la trecerea lui prin ea.

Sunetul bulgărilor de pămînt căzînd peste sicriu îmi taie întotdeauna picioarele. L-am auzit la moartea tatălui meu, a străbunicii, a bunicilor. Sorin e însă primul dintre noi care pleacă, şi cu asta nu mă pot împăca.

N-am mai scris pentru că am avut ceva necazuri cu mailul. Şi uite cum tehnica afectează, sau provoacă în cazul ăsta, creativitatea. E interesant că nu am mai scris. Scriu pentru că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă, şi de fapt toţi fac asta. Mai ales acum cînd (vorba actualului director MŢR), pentru o perioadă am spus vieţii piua.

N-am mai scris, dar am citit. Am recitit Codin al lui Panait Istrati (...)
Şi mă întorc la situaţia mea. Codin e un text foarte actual. Nici în filmele cu psihopaţi ăştia nu au vreo vină. Trecutul lor sumbru, oamenii care nu au ştiut să-i menajeze. În schimb, io tot citind tipărituri obscure ale unor vraci din ăştia care te vindecă cu ierburi, aflu că io sînt singurul vinovat că m-am îmbolnăvit. Criminalii ăia sînt, în schimb, inocenţi.

Io nu am ştiut cum să trăiesc, nu am trăit corect. Corect ca un isteţ din ăsta care se scoală la 5 dimineaţa să se spele pe cap cu urină. Sau pişălau. Cu următoarea tranşă de pişat îşi prepară o băutură. Apoi sare pînă la ora 9 pe călcîie în faţa ferestrei larg deschise. Toate astea compun în viziunea autorului un trai corect şi foarte sănătos.

Citind tipărituri din astea, îmi vine să mă scuz şi să mă tot scuz, da, îmi pare rău, nu mai fac! M-am îmbolnăvit ca un tîmpit. Mă simt ca o cunoştinţă de-a mea care s-a dus la un nutriţionist ca să-l ajute să slăbească şi ăsta cum l-a văzut, l-a luat la trei-păzeşte: Aoleu, ce gras eşti! Nu ţi-e ruşine? Cum ieşi aşa pe stradă? Şi bineînţeles că omul n-a mai trecut a doua oară pe acolo. Şi e gras şi prosper în continuare.

La fel îmi spunea şi mie o homeopată la care m-au tîrît nişte prieteni. Cică m-am îmbolnăvit pentru că am avut de suferit în timpul vieţii intrauterine, traumatisme, drame pe cînd eram un ghem de muci. Şi probabil tot io sînt vinovat şi pentru asta.

4 iulie 2005

(Iulia Popovici)

Poate că în acest moment este mai uşor să scrii despre proza şi publicistica lui Sorin Stoica. Din cele publicate, probabil, se pot evalua proporţiile pierderii. Dar cum să scrii despre un tînăr cu vocaţie de universitar, întrucît această instituţie nu cîntăreşte după rezultate, ci după ani?

Şi totuşi, Sorin Stoica, în cei doi-trei ani, a demonstrat, prin pregătirea a patru seminarii la Facultate de Jurnalism şi ştiinţele Comunicării, că vocaţia de prozator este compatibilă cu vocaţia de universitar. Discret, exigent, punctual, documentat – nu putea să fie popular nici între studenţi, nici între colegi; şi poate nici nu dorea acest lucru cu orice preţ. Avea totuşi puţini, de altfel, susţinători în ambele tabere. Fără să fi fost naiv, credea totuşi în aprecierea performanţei sale universitare. Sorin Stoica era dedicat învăţămîntului superior, dar nu neapărat etajului şi biroului. Ca antropolog, pendula între teren (de preferinţă copii sau bătrîni) şi singurătatea lecturii şi a scrisului.

Am publicat împreună două culegeri din lucrările studenţilor, avem în derulare cel puţin încă două asemenea volume, ba am discutat şi tema unei dizertaţii de doctorat, alături de alte planuri. Şi totuşi nu ştiu să scriu despre Sorin Stoica.

Sorin (deocamdată?) nu se lasă descris.

(Zoltán Rostás)

(Grupaj preluat din Observator Cultural, ianuarie 2006)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.