Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revoluţia română, posttraumatism fără traumă


Bogdan Ghiu

22.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În decembrie 1989, revoluţia prin media a mers mînă în mînă şi a fost, de fapt, una dintre expresiile generalei revoluţii media. Atunci, pe locul lăsat gol prin totalitara secretizare a societăţii, mass-media au devenit dintr-o dată, peste noapte (căci regimul lor chiar este unul nocturn), organice: proteza de bază, celulară, a organismului social (a cărui organicitate e relansată preponderent artificial, tehnic). Am trecut, atunci, dintr-o dată, fără tranziţie, pe loc, nu doar de la un regim politic la altul, ci ne-am integrat avangardist, experimental, în noul regim general, mondial, mai apt pentru noua universalizare, al puterii. De atunci, nu încetăm să fim terorizaţi mediatic, iar aşa-numita tranziţie care a urmat, care încă urmează şi stă să vină să se încheie, care este mereu, permanent întîrziată, nu reprezintă decît adaptarea şi rezistenţa la adaptare a formelor sociale de viaţă şi a instituţiilor la noul regim, încorporat-imaterial, al puterii.

Din decembrie 1989 şi pînă azi, televiziunea a funcţionat, a fost folosită (dat fiind că se oferea ca disponibilitate) în România ca o armă cu dublu tăiş (formînd, însă, un unic vîrf – de lance): ca mecanism de incitare şi de inhibare. „Veniţi la Televiziune!” / „Rămîneţi în case!”; „Nu beţi apă, e otrăvită!” / „Votaţi-l pe Ion Iliescu!” etc. Ceea ce însă atunci – moment trecător –, în decembrie 1989, era explicit, ca stare de necesitate şi de excepţie a regimului de putere, a devenit apoi, pînă azi, regulă implicită. Televiziunea (şi media, în general) este consangvină regimului liberal-biopolitic de guvernare: reprimă doar producînd, invitînd la „exprimare de sine” şi la captare informaţională. Invazia „modelelor” de viaţă şi de acţiune reuşită împinge de la sine în afara micului ecran al vieţilor noastre finite modelele eventual, prezumat concurente (deşi pur şi simplu neeconomice). Iar micul ecran este însuşi corpul social de acţiune posibilă. Schema manipulării s-a imanentizat şi s-a „organicizat” social: decurge de la sine, a fost învăţată, asimilată, ca dresaj care se reproduce pe sine. Rareori mai este nevoie, în momente de criză declarată, ca ea să mai fie reactivată şi aplicată explicit şi voluntarist. În decembrie 1989 s-a produs însă aculturaţia esenţială, a fost operată grefa vitală: manipularea explicită a introdus dispozitivul „tehnic”, tehnologia socio-psiho-poietică a manipulării implicite, inerente, obligatorii. De atunci, sîntem necontenit paranoizaţi, încurajaţi să vedem şi să aşteptăm pretutindeni comploturi şi scenarii, singurele privite ca salvatoare, acolo unde nu există însă decît efecte de sistem.

Iar viaţa noastră de zi cu zi se încordează într-o permanentă, potenţială excepţionalitate. Visăm, mediatic, revoluţia fără s-o mai putem recunoaşte, o simţim permanent pe aproape, în filigranul derizoriului, la îndemînă, şi uneori chiar ni se pare că am mai putea, cu groază şi dorinţă, s-o retrăim, s-o trăim în sfîrşit. De parcă atunci, cîndva, chiar am fi trăit-o! Traumatism nedus pînă la capăt, „revoluţia română” la timp oprită şi simulată, continuată paşnic, „politic”, stare de excepţie prelungindu-se, formal, ca normalitate, creează o depresie post-traumatică fără traumatism, o salvare de la pericolul salvării, o sevrare de traumă prin deplasarea forţată a traumei (traumatism insensibil, de grad secund) în traum: cînd să ne dăm cu adevărat drumul, în barbaria de mult clocită şi în sfîrşit licită, am fost brusc admonestaţi pentru obscenitate publică. Şi ne-am înghiţit singuri sămînţa devenită dejecţie, dar obscenitatea a rămas să bîntuie imaginarul mediatic, dar numai în forme benigne, corecte şi acceptabile, inofensive politic şi profitabile economic: dezlănţuirea revoluţionară nedusă pînă la capăt, neoperată, întreruptă, s-a transformat azi, la radio-televiziune, în manea, pe care noi stăm şi-o înghiţim visînd fără să ştim la revoluţia, la fel de obscenă, care nu a avut loc, pe care nu am făcut-o, dar a cărei violenţă ne-ar fi revigorat.

Mai noile canale de ştiri profită încă şi azi din plin, în regim alarmistic-senzaţionalist, de trauma noastră nesăvîrşită, trecută în vis, de fantasma neconsumată a revoluţiei, a evenimentului excepţional şi a stării, oricînd iminente, blocate aparent la îndemînă (în noi înşine, dincolo de ecran), de excepţie: tonul şi stilul general simulat apocaliptice ale presei române. Visăm în continuare revoluţia care nu a avut loc – sau pe care, de fapt, am trăit-o tocmai doar ireal, mediatic, în vis –, ne trezim şi deschidem televizorul pentru a merge în realitate, cu speranţa, devenită obişnuinţă, că, poate, se întîmplă în sfîrşit ceva: căci aşa ni se spune tot timpul! Şi chiar se întîmplă: ştirile de zi cu zi parodiază, simulează revoluţia neîmplinită, inducîndu-ne o „stare revoluţionară” fără alt obiect decît noi înşine, individual sau colectiv, o mobilizare în fals şi pentru nimic(uri), ca ritm normal al vieţii noastre cotidiene. Visăm revoluţie, şi atunci ni se dau, zilnic, „revoluţii”: cotele apelor Dunării, de pildă, care în ultima vreme chiar au devenit decisive.

Televizorul esenţial al revoluţiei române este trauma noastră, ecranul care ne desparte de noi înşine, ţinîndu-ne vieţile în vis, în neputinţa de a intra în televizor, de a ieşi din televizor, de a trăi visul sau de a-l evacua. Revoluţia română nu ne-a aruncat între viaţă şi moarte, ci ne ţine între viaţă şi vis, în abis, într-un limb al indeterminării şi al indeciziei între existenţail şi oniric. În spaţiul acesta imposibil, atopic, nearhitecturabil, în care nu se poate produce, construi, ci doar consuma bulimic, se configurează la noi nu numai politicul, ci întreaga viaţă socială, esenţialmente neîmplinită. Experienţa traumatică neconsumată, violenţă provocată dar imediat suspendată, „sublimată”, a devenit compulsivă, război infinit: ne persecutăm singuri. Pulsiunea declanşată, dar oprită şi chiar interzisă, ne face să trăim mediatic, adică ireal, fantasmatic. Căci visul a fost unul indus, provocat, iar acum el este întreţinut prin simularea sa în alte registre: keep on dreaming! Tocmai de aceea revoluţia continuă, dar nu se face, iar realitatea e intangibilă, mereu dincolo sau mereu dincoace de lamela ecranului, între lamela ecranului şi lamela visului, producîndu-se abstract şi statistic, ca informaţii pure. Facem societate cu propriile „clone” şi „cîrtiţe” informaţionale care, extrase din noi înşine dat fiind că am fost chemaţi să ieşim din noi înşine în decembrie 1989, sînt returnate şi ne sînt reaplicate normativ, mediatic, în vis, într-un regim devenit uniform oniric. Tocmai revoluţia ca vis, mediatic produs şi întreţinut, ne-a ţinut, ne ţine deoparte, departe de revoluţie.

Revoluţie a revoluţiei, ne întoarcem tot timpul, clipă de clipă, fără a mai fi conştienţi, la acea revoluţie care nici n-a avut loc şi aşa, cu picioarele strîns legate, fiinţe fedeleş, mergem noi mai departe: ţopăind caraghioşi „salturile istorice”.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer