Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Atelier foto

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La final, 7 gânduri despre cei 7 ani petrecuţi de Grupul 7 Zile în Maramureş


Voicu Bojan

24.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
  1. Motto-ul grupului se referă la pasiunea de a povesti prin fotografie ceva semnificativ despre noi şi lumea în care trăim. În ultimii 7 ani, ne-am concentrat ca şi grup la a spune povestea schimbării la faţă a unui spaţiu geografic numit Maramureş. Această aventură a noastră se termina aici. E important să ştii când să te opreşti pentru a nu deveni redundant şi mai ales, e important să ştii cum să finalizezi un proiect. Pregătim pentru anul acesta un album consistent, care să reflecte munca noastră şi în curând, o selecţie tematică de fotografii alb-negru vor apărea în varianta electronică (extended) a revistei LensWork.

  2. După 7 ani, am căzut cu toţii de acord că am petrecut momente memorabile într-un loc magic, necuantificabil, mereu proaspăt şi surprinzător. Cu alte cuvinte, nu ne-am plictisit deloc deşi, nu de puţine ori, subiectele ne-au ocolit cu încăpăţânare şi ne-au adus în pragul disperării. Faptul că toate taberele s-au terminat cu o expoziţie publică a exercitat o presiune fantastică, asemeni celei din desenul animat în care Duffy Duck e prins la înghesuială de nişte mafioţi, care îi aduc multe cofraje şi îl obligă cu pistolul la tâmplă să le umple cu ouă de aur.

  3. Cu toate spasmele de rigoare, am reuşit să funcţionăm ca şi grup unitar şi să rămânem în continuare prieteni. Rămân la ideea că am avut parte de cea mai bună şcoală de fotografie posibilă. Ce pot avea în comun un specialist în minerale din Viena, un editor, un restaurator de icoane din Kiev, un creator de programe de soft şi un inginer constructor cu o mână de jurnalişti şi câţiva fotografi de profesie, mai mult sau mai puţin cunoscuţi? Aparent nimic, dar multe în fapt - dragostea pentru fotografie. În virtutea ei, sute de imagini ale fiecăruia au sfârşit fără milă la gunoi în urma criticilor celorlalţi. Presiunea pozitivă a unui grup de oameni care au aceleaşi idealuri e un mare câştig.

  4. Am învăţat în toţi aceşti ani de colindat prin Maramureş ce înseamnă diferenţa dintre a fi turist şi a fi pelerin. Turistul, personaj străin şi exotic prin excelenţă, se apropie fizic de băştinaşi, dar îşi permite luxul de a rămâne distant din punct de vedere spiritual. Pelerinul 'se aşază locului', are timp, răbdare şi caută să priceapă în intimidate spaţiul care îl găzduieşte. Am încercat să avem această conştiinţă colectivă a sensului, a ţintei. Uneori am dat-o în bară, alteori am reuşit şi în momentele de graţie acest lucru ni s-a dăruit - cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit a fost momentele când oamenii ne-au primit între ei - ba la o nuntă, ba la o înmormântare, iar apoi ne-au ignorat cu desăvârşire şi şi-au văzut de ale lor, lăsându-ne să fotografiem după pofta inimii, orice.

  5. Am mai învăţat cât de important şi de greu e să-ţi găseşti propria voce fotografică, propriul stil. Nefiind nimic nou sub soare, nimeni nu poate fi totalmente original. Dar asta nu te împiedică să crezi că un anumit stil personal poate fi găsit. Şi când l-ai găsit, e bine să crezi în el până la capăt. Uneori, prezenţa clişeelor care se pot întâlni în toate albumele frumoase, edulcorate şi bune pentru turiştii străini aproape ne-au alungat din Maramureş. Ne-au obligat mai degrabă fie să sondăm straturile de adâncime, fie să ne construim fiecare mici universuri paralele, subiecte personale, care să ne cristalizeze căutările. Acest lucru a fost în sine o aventură.

  6. Creativitatea a fost mereu cuvântul de ordine în acest grup. Ideile bune au fost mereu binevenite. Ba chiar s-au şi pus în aplicare - în Poienile Izei ţăranii au plecat acasă cu toată expoziţia, la vernisajul de la Bucureşti, în loc de discursuri sobre a cântat Ada Milea în efluvii de miros de pălincă, slană şi ceapă, iar la ultimul vernisaj de vineri 13 ianuarie ora 13, am avut-o ca invitat de onoare pe o fetiţă orfană, pe nume Anamaria, care a făcut fotografii minunate.

  7. Last but not least, cred că procesul de creaţie care i-a implicat pe fiecare dintre membrii acestui grup ne-a descoperit tuturor ceva fundamental despre noi înşine. Este vorba de un efort extrem de personal de redefinire a identităţii fiecăruia în postură de fotograf de ocazie, care stă 6 zile într-un loc, umblă aiurea prin sate şi pe coclauri pentru a pune pe masă ceva interesant într-a 7-a. Nu e vorba nici de un demers monografic, nici antropologic, ci de o relaţie de dragoste cu un tărâm pe care ne-am străduit fiecare să-l reinventăm, într-o manieră personală, vreme de 7 ani.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer