Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Adrian Buz: Nu există nici un zid moale care să ne scape de vreuna din realităţile acestei lumi


Anda Cadariu, un interviu cu Adrian Buz

03.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adrian Buz (n. 1971), este absolvent al Facultăţii de Litere din Craiova. Din 1999 publică în presa literară proze, traduceri şi eseuri. Debutează în 2001, cu Ultimul capitol (proze scurte, volum premiat de revista România literară). Apare, de asemenea, în Antologia de proză scurtă Respiro (2003) şi semnează traducerile a două romane ale autorului american William Burroughs: Oraşele nopţii purpurii (2003) şi Tărîmurile vestice (2005). Între anii 2003-2004 colaborează la LiterNet cu rubrica săptămînală Urbarium. În 2005, Editura Polirom publică volumul de proze Zidul moale, semnat Adrian Buz.


Anda Cadariu: Ultimul tău volum, Zidul Moale, e compus din mai multe povestiri, unitare prin atmosfera de spleen. Care e povestea acestei cărţi, cum a luat ea naştere?

Adrian Buz: N-aş zice că e o carte cu o poveste demnă de reţinut. Pur şi simplu am scos din sertar materialele pe care le aveam, atunci cînd Lucian Dan Teodorovici m-a încurajat să-mi încerc sorţii la Polirom. La momentul respectiv, mestecam nesigur o idee un pic mai complexă pentru un "volum", nici roman, nici colecţie de proze scurte... undeva la mijloc, dar am renunţat la ea, ispitit de probabilitatea de a apărea la o editură cu prestigiu şi vizibilitate. Aveam nevoie de ceva concret de unde să pornesc. Am încercat, totuşi, să mă menţin în linia unui volum unitar şi, mergînd pe urma textelor existente, am găsit că spleenul era singurul care le putea uni. Am adăugat cîteva proze noi, încercînd să închid volumul într-o buclă care să-i dizolve rigorile, să permită uşoare hibridizări, să-l mute într-un alt concept care, trecînd prin grade diferite de veridicitate, printre altele, să chestioneze efortul actului de a scrie. Prima şi ultima proză sînt esenţiale în acest sens prin interogările - uneori serios-patetice, alteori voalate, pe dos, mai degrabă funambuleşti, serioase într-un mod neserios - la adresa actului scrisului, a ceea ce s-ar putea numi creaţie aşa cum am resimţit-o eu. A ieşit... ce a ieşit. Spleenul, alături de pachetul nihilism - mizantropism - misoginism, a fost reclamaţia cea mai interesantă pe care am primit-o în ceea ce priveşte "filozofia" volumului. Mi-am plasat protagoniştii în tabăra "anti-eroului", a omului fără soluţii, aş spune, mai degrabă, nişte caractere oneste privind critic contemporaneitatea care îi trăieşte. Şi mai cred că mesajul pe care ei îl poartă e susţinut foarte bine şi de stilul şi tehnica prozelor, pentru că am primit reclamaţii şi acolo. Nu e chiar aşa de complicat. Reproşul pe care mi l-aş face singur ţine de un soi de lene de a duce unele idei sau structuri pînă la capăt, fapt care de multe ori obscurează inutil şi ineficient mesajele sau afectează stilul. Lucruri pe care le vezi întotdeauna după.

A.C.: Există însă şi lucruri pe care le vezi de la început: în proza care dă titlul cărţii, singura autoreferenţială, personajul-narator vorbeşte despre zidul moale care îl aruncă în realitatea din care vrea să scape. Să fie vorba aici de un text programatic al scriitorului Adrian Buz?

A.B.: Programatic, desigur... Literatura ameliorează, deconspiră, amuză, dar nu vindecă. Nu există nici un zid moale care să ne scape de vreuna din realităţile acestei lumi. Există doar simţuri încordate, uneori excesiv, însufleţiri, iluzia lucidităţii şi, bineînţeles, o retorică abilă şi amăgitoare care le face pe toate să pară posibile, care stabileşte un acord cu efect calmant - chiar şi atunci cînd spune lucruri aparent neplăcute - între realitatea omului şi întrebările pe care le naşte.

Cred că orice scriitor are un program sau măcar nişte ţeluri... simbolice sau nu, asta poate însemna foarte multe lucruri, depinde care-i sunt premizele, depinde din ce îi e făcut scheletul, depinde cu ce se hrăneşte. În ceea că mă priveşte, m-am mulţumit să presar nuclee pe parcursul prozelor, injecţii de substanţă în masa narativă informă care ar putea trece drept crezuri, sau manifeste de creaţie, dar pe care, de cele mai multe ori, am încercat să le deturnez/ atenuez, tocmai pentru a evita un mesaj general prea răspicat, chestiile căpoase şi certăreţe, dogmele. Încerc să mă mişc într-un registru care îşi păstrează, totuşi, zonele de vag, care nu îşi deschide toate uşile la perete.

Cît despre autoreferenţialităţi, autoficţionarism şi celelalte... deşi aceste lucruri contează, sunt cazuri cînd contează foarte puţin.

A.C.: Traducerile tale din William Burroughs au adus cititorilor români posibilitatea de a-i citi două cărţi importante. În ce măsură te-a influenţat Burroughs ca scriitor?

A.B.: Da, am tradus două din cele şase romane apărute la noi. Găsesc acest fapt extraordinar, faptul că sînt şase, cu atît mai mult cu cît au fost traduse şi unele din romanele lui cele mai valoroase, dar şi încercările lui timpurii de a ajunge la literatura specială cu care a stîrnit lumea.

E greu să vorbeşti despre Burroughs, la el totul e prea mult... biograficul prea mitizat, literatura pe care a produs-o a devenit de mult cult, meritele şi influenţele lui sunt copleşitoare. Citindu-l prima dată, am fost uimit, suprins, zdruncinat, sedus de teoriile aparent ţicnite, halucinante, de imaginaţia luxuriantă, de umorul congela(n)t care îi străbate fiecare pagină, de simţul dezvoltat al parodicului, de grotesc, de transpunerea în actualitate a unui lung şir de tradiţii, de maniera spectaculoasă în care îşi construieşte mitologii, de lipsa totală de grijă faţă de formă şi mai ales de mesajul dur, negru care vibrează ferm dincolo de această babilonie obscenă. M-a marcat, m-a deblocat şi în acelaşi timp am înţeles că cineva s-a dus pînă la capăt. Pe de altă parte, tot la influenţe, aş menţiona un amănunt de care m-am lovit la un moment dat, parcurgîndu-i biografia. Dacă într-o primă etapă, scria ca să scape de el, ulterior, maturizîndu-se ca scriitor, şi-a asumat un program de patru ore dedicate zilnic scrisului. Ca să-şi aducă discursul atomizant aproape de perfecţiune, scriitorul Burroughs lucra cu program. Greu de imaginat, îţi vine să strigi: "Demolatori ai lumii, trădare!" Dar adevărul trist e că scrisul de calitate, ca orice lucru de calitate în această lume, se obţine muncind pe rupte.

A.C.: Marius Chivu constată într-o cronică apărută în "România Literară" că volumul tău merită citit pentru că reprezintă un alt mod de a face literatură, diferit de al colegilor tăi de generaţie printr-o ambiţie de a evita facilul demnă de apreciat. De altfel, tu însuţi spuneai că ai desenat textele care compun volumul în tuşe îngroşate, fiind atins de mania eficienţei...

A.B.: Ai cules dintr-o cronică foarte puţin favorabilă picătura de bunăvoinţă. Am convingerea că nu trebuie să fii Brian McHale ca să vezi diferenţa. Harold Pinter spune că n-are nevoie de critic să-i explice opera. Dacă asta înseamnă că n-are nevoie de lunetă astronomică să i se arate ce se vede cu ochiul liber, sînt de acord. Pe de altă parte, nu e vorba despre nici o ambiţie, n-aş vrea să speculez... dar am senzaţia că Marius Chivu generalizează în baza resorturilor care îi susţin lui structurile. Nu putem avea toţi aceiaşi maeştri şi asta ar trebui să fie un lucru bun, atunci cînd nu duce la ifose, tutelări, condescendenţe, toate mioape, după cum se întîmplă mai nou la noi - elitismul ajuns extrem de contagios. Şi mai apoi, cînd recunoşti într-o cronică cuvintele prefaţatorului, dar uşor ciufulite... chiar aşa, cînd recunoşti...

Trebuie să admit că textul la care faci referire l-am scris într-un moment crispat - editura îmi cerea să-mi prezint cartea - şi drept dovadă a ieşit mai degrabă voodoo decît ştiinţific. E drept, sînt atins de mania eficienţei în aria mea de expresivitate, de unde şi gustul pentru anumite procedee. Glanda mea ficţionară e afectată uneori de obsesii răsărite dintr-un tip de sensibilităţi, ele emit un fel de cîmp gravitaţional care mă împiedică să ţîşnesc din sfera eului şi a extensiilor sale spre un epic mai elaborat. Nimic nou, suntem foarte mulţi şi unii chiar au reuşit.

A.C.: La ce lucrezi acum?

A.B.: Acum sunt oarecum presat de o traducere curajoasă - Manhattan Transfer a lui Dos Passos - pentru care am semnat un contract. Acest lucru m-a obligat să mă organizez drastic. Sper ca această reţetă de lucru să-mi folosească şi la romanul pe care vreau să-l scriu, de îndată ce termin traducerea, ceea ce se va întîmpla foarte curînd. Îl am pe aici, în jurul meu, risipit sub formă de scheme, note, fişe, capitole aproape scrise pe hîrtie sau în calculator, şi altele... toate adunate în timp. Sper să le pot reanima în momentul în care voi aprinde lumina. Dar nu m-aş grăbi, vreau să bat mai degrabă un record de răbdare decît unul de viteză - îmi tot vine în minte o vorbă deşteaptă de fiecare dată cînd mă gîndesc la acest roman: "Un' te grăbeşti aşa tare, fiule?". Sînt cîteva episoade care îmi cer un pic de studiu, încă nu am o idee precisă despre cum ar trebui să arate protagonistul, un alt marginal, dar mult mai concentrat, mai subversiv şi, sper, mai inspirat - mai mult ca sigur detestabil pentru ipocritul comun. În plus, mă aflu într-o pană tehnică, nefiind vindecat de zonele de frontieră, de fragmentarism şi hibrizi şi ozenee literare, mă întreb cum aş putea să-l fac pe cititor părtaş la o asemenea aventură, fără să-şi dea seama ce i se întîmplă, fără să-l forţez. Dar am senzaţia că gîndesc prea mult, la un moment dat voi începe să scriu şi să asamblez ce scriu şi atunci voi şti mai multe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer