Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Părăsiţi trusturile: no trust in media trusts!


Bogdan Ghiu

05.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Textul de mai jos reprezintă răspunsurile mele complete la întrebările care mi-au fost adresate de către redacţia ziarului Cotidianul şi care, parţial şi, aşa cum se procedează în astfel de cazuri, alături de răspunsurile altor jurnalişti şi analişti media la, probabil, aceleaşi întrebări, s-au materializat în ancheta „Anul cîinelui de pază”, semnată de Alexandra Bădicioiu şi Cosmin Popan şi apărută în Cotidianul de vineri, 3 februarie 2006.

Recitind aceste răspunsuri, care iniţial nu se aflau subordonate nici unui titlu, dar întărit (şi întărîtat) de extraordinara unanimitate şi omogenitate a răspunsurilor colegilor mei „anchetaţi”, realizez tot mai mult că marea problemă media din România o constituie industrializarea, adică falsificarea şi artificializarea informaţiilor, toate interesate şi dirijate: ştirile-parizer, cu multe E-uri şi, mai ales, coloranţi, în locul ştirilor-carne de care avem, de fapt, nevoie. Ştirişi, în general, produse mediamodificate genetic care, dacă vrem să nu ne modifice şi pe noi genetic, trebuie să fie pur şi simplu boicotate, atît de către tinerii jurnalişti, cît şi de către public, fiecare la el acasă. A venit timpul să învăţăm să ne purtăm radical în actele simple de zi cu zi. În fond, aceşti baroni şi dinozauri media, cu piramidele şi agregatele lor, sînt cu toţii la mîna noastră. Şi nu trebuie să facem ceva anume pentru a-i dărîma, ci trebuie să nu mai facem ce şi aşa cum ne-am obişnuit să facem pînă acum. Pur şi simplu.

1. Cum vedeţi schimbările care s-au anunţat în 2006 pentru piaţa media din România?
Asupra pieţei media din România acţionează două tipuri de presiuni: interne şi externe. Celor externe (digitalizare, personalizare a ofertei, „my media”, alianţe flexibile, nemasificante cu noi suporturi şi noi tehnologii etc.) nu li se dă încă prea mare atenţie, sînt considerate ca aflîndu-se încă departe din punctul de vedere al stadiului nostru de dezvoltare, iar cele interne sînt fie politice, fie imanente pieţei. Cele politice, privind în special reorganizarea serviciilor publice, sînt extrem de haotice şi mută de fapt accentul de pe aspectul direct politic pe interesele economice ale unor operatori care, eventual, sînt nişte cumularzi inefabili, jucînd pe mai multe tablouri şi la mai multe capete în acelaşi timp: sînt şi actori de presă, şi judecători ai acesteia, şi „societate civilă”, dar şi oameni de afaceri. Hm! Noua moralitate! Serviciile publice nu vor fi reformate coerent prea devreme, iar radiodifuzorii privaţi vor continua să dezvolte nişe de formă, vor continua să creeze noi posturi mereu mai targetate în loc să investească intensiv, nu extensiv în dezvoltarea calităţii creaţiei şi a producţiei de televiziune. Facem televiziune în mod superficial, simulăm cu succes şi acest domeniu.

2. Ce instituţii media lipsesc din peisajul autohton?
Voi da un exemplu care mă obsedează de ani de zile şi la care nimeni nu se gîndeşte: ar trebui să creăm o instituţie (publică) echivalentă Institutului Naţional al Audiovizualului (INA) din Franţa, unde fiecare operator radio-TV trebuie să depună o copie a produselor sale originale. La fel ca şi în cazul publicaţiilor print (cărţi şi reviste), pentru care există Biblioteca Academiei şi Biblioteca Naţională, şi în domeniul creaţiei audiovizuale trebuie să se introducă obligaţia de „depozit legal”, creîndu-se o arhivă publică şi în acest domeniu, făcînd posibilă consultarea şi cercetarea. Şi produsele audiovizuale trebuie să înceapă să fie considerate patrimoniu (imaterial).

3. Care sînt segmentele saturate? Care sînt cele cu cea mai mare şansă de reuşită?
Nu există segmente saturate, nu există decît segmente fals dezvoltate. Piaţa mondială cunoaşte, de pildă, un adevărat boom al documentarelor, care îşi inventează noi specii: nişe în nişă. Saturată, de pildă, mi se pare nişa canalelor de ştiri, pentru care România nu asigură un bazin de colectare suficient, aşa cum CNN-ul, de pildă, are întreaga lume. Problema ţine aici de filosofie şi de viziune, de format: gîndire şi resurse. A te repeta în buclă şi a proceda narcisic, după modelul de acum zece ani al Pro TV-ului, aşa cum face acum Realitatea, mi se par false soluţii, simple expediente. Există tarlale întregi de informaţii, deci de „realitate”, care sînt lăsate neacoperite. Facem televiziune la piciorul broaştei, justificîndu-ne neputinţele cu sloganul „ăsta e publicul”, „asta vrea publicul”. Aici va trebui să evoluăm, să provocăm publicul, nu doar să-i punem în faţă, pe post de ecran, oglinda morţii, ca pentru a vedea dacă mai respiră după ce chiar noi l-am sufocat.

4. Cum apreciaţi raportul dintre volumul/calitatea oamenilor de media şi numărul de produse mediatice existente la ora actuală pe piaţa românească?
În condiţiile de minimă dezvoltare intensivă în materie de media, de simulare superficială, mediul media nu este foarte formativ, creează, cu infime excepţii, „personalităţi” perfect interşanjabile. Facem presă în mod gîfîit, „pe picior”, cum se spune. Calitativ şi tipologic vorbind, şi numărul de jurnalişti, şi numărul de produse media de pe piaţa românească sînt extrem de restrînse, oamenii şi produsele sînt repetitive şi mimetice: toată lumea face la fel cam aceleaşi cîteva lucruri. Număraţi, de pildă, cîte bloguri există pe siturile web ale ziarelor, radiourilor şi televiziunilor. Sau cîte arhive tematice (aşa cum începe să realizeze, bravo lui, Cotidianul, de pildă), pentru ca, urmînd una dintre tendinţele internaţionale dominante, consumatorul să-şi poată alcătui singur „coşul de informaţii”. Televiziunile din România simulează timid interactivitatea şi gîndesc în continuare în termeni, depăşiţi, de masă.

5. Care sînt schimbările pe care le anticipaţi îm breasla jurnaliştilor (facultăţi, generaţii vechi şi noi, migraţia din provincie către centru)?
Mă tem că „vechii dinozauri” ai presei noastre, cum li se spune, îi învaţă prost pe jurnaliştii tineri, iar un învăţămînt media de calitate şi, mai ales, racordat la tendinţele mondiale nu prea există. Îmi pusesem mari speranţe, anul trecut, într-un început de revoltă a celor tineri, care însă, din păcate, s-a stins foarte repede. Oamenii de vocaţie, mai toţi autodidacţi, vor trebui să facă scandal şi să se impună. Dar graba şi presiunile infernale care domină acest mediu nu cred că favorizează perspectivele lungi şi viziunile largi.

6. Ce şanse daţi produselor mediatice care nu fac parte din marile trusturi?
Din păcate, casele independente de producţie sînt încă foarte puţine şi firave la noi, televiziunile, de exemplu, nu lucrează pe bază de „commissioning editors” (termen care cel mai adecvat s-ar putea traduce prin „comisar de programe” sau „dezvoltare de programe”), iar produsele vagilor independenţi au un grad la fel de scăzut de îndrăzneală şi de originalitate ca şi formatele in-house. Independenţa canalelor media nu poate veni decît de la independenţi, dar aceştia trebuie să înveţe adevărata independenţă. Tinerii creatori media vor trebui să înveţe să nu mai bată neapărat la uşa marilor trusturi, unde presiunea intereselor de tot soiul este imensă, să accepte cu modestie şi ambiţie canalele alternative, şi să le dezvolte atrăgîndu-şi elitele de vîrsta lor din toate domeniile. Să „gîndească liber”, dar invers decît la Pro TV. Este nevoie de o piaţă media alternativă care să atragă gusturile şi să tragă, încet-încet, cu multă răbdare, pasiune şi hărnicie, covorul (roşu) de sub picioarele falselor vedete. Marile trusturi, cum le spuneţi, trebuie ocolite, boicotate de către noii profesionişti, dacă se doresc cu adevărat noi şi inovatori. Aceştia, pentru început, vor trebui să se deprindă să lucreze ieftin, dar pe concepte tari.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer