Florin Toma
Moştenirea familiei Bildungsroman
Editura Cartea Românească, 2005
Florin Toma s-a născut la 22 martie 1953. A absolvit Facultatea de Litere - Universitatea Bucureşti în anul 1979. Este membru al Uniunii Scriitorilor, din anul 1990.
A debutat cu proză în România literară, prezentat de Radu Cosaşu, în 1978.
Volume publicate:
Petru Comarnescu - Kalokagathon (îngrijire ediţie, împreună cu acad. Dan Grigorescu), Editura Eminescu, 1985.
Peisaj cu fluturi noaptea, nuvele, Editura Cartea Românească, 1986.
O mie nouă sute nouăzeci şi doi / sisteme de supravieţuire, interviuri în colaborare cu Lucian Vasilescu, Editura MediaPrint, 1992.
Incontinentul româno-american, interviuri cu Diaspora românească din SUA şi Canada, ilustrat de graficianul Constantin Marinescu-MARC, Compania AMGRIN, Montréal, 1998.
Jerôme s-a născut la şapte ani. Avea deja dinţi, avea voinţă, avea păr, avea tupeu şi avea să scrie la 49 de ani.
A văzut nu lumina zilei, ci pe cea a asfinţitului. Fix la orele 18.45, pe 21, într-o marţi. Şi îi era foarte sete. "Ufff, ce zăpuşeală!!" - a spus el cu primele cuvinte ce i-au venit la gură. Şi a cerut moaşei o cola light. După care, a părăsit patul plin de sânge şi a făcut câteva exerciţii de acomodare cu lumea.
Peste trei ani, la ora 19.30, tot într-o marţi şi la o săptămână după ce fusese trimis în tabără, Jerôme şi-a condus mama pe ultimul drum. A plâns puţin, s-a mirat de cât de iubită fusese cea care, doar cu trei ani înainte, îi dăduse cu greu naştere. Şi-a făcut datoria şi a mers îngândurat în spatele dricului ce urma să ajungă foarte repede, pe singurul drum şi ultimul, la Cimitirul "Înfrăţirea între popoare". La o răspântie, într-o pauză de ceremonial, s-a aplecat la urechea dreaptă a medicului legist, aflat şi el pe-acolo şi l-a rugat să pună certificatul de deces pe etajera de deasupra patului (rămas tot aşa, plin de sânge, de la naşterea de acum trei ani), pe care se aflau o Biblie începută, un pliculeţ cu seminţe de chimion, un crucifix de salsa cu însemne heraldice şi arborele genealogic al familiei.
La cimitir, s-a despărţit trist de cea care-i dăduse viaţă, cu greu. Înainte de gongul final, i-a înmânat, ca să-l aibă cu ea, concepţia sa despre lume şi viaţă (un weltanschauung vechi şi scorojit), i-a cerut lui Epsilante lodenul, fiindcă se lăsase deja răcoare, apoi a strigat cu mânie nereţinută, ridicându-şi braţele către cer: "Voi fi singur în seara asta şi mereu!".
Apoi, sub povara grijilor aplecat, a plecat într-o direcţie nouă, pe drumul lui, probabil. Cu gândurile sale, cu visele sale şi cu lodenul cenuşiu al lui Epsilante pe el.
Micuţul Jerry se bâţâia alene în scrânciobul din curtea bunicii şi se prefăcea că nu-i pasă de nimic. El ţinea în braţe două fetişuri ale copilăriei. Mai întâi, mioara de o lună, botezată Donossia, născută cu o supapă prin care scâncea de dorul mamei sale şi apoi căţeluşul flocos Feştilă, de culoarea vişinei putrede, prevăzut cu ghivent triplomatic şi malută clestronică, pentru eventualele reţineri.
Pe prispa casei boiereşti, o construcţie veche datând de 348 de ani, din vremea împăratului Besthonour al II-lea, se afla - aşezată într-un fotoliu de răchită (marca "Monosniper Foxtrot-1453", proiectat de proiectantul Aristide Răchiteanu-Schulf, poreclit de prieteni "Proiectilă", în Birourile de Creaţie şi Proiecte "Răchiteanu" din Entobasan şi manufacturat apoi în cadrul colectivului de îndoitori şi împletitori de la Atelierele de Îndoit şi Împletit "Raquitan", din Seminoleşti, aparţinând flecarului Francisco Raquitan-Klemovics, poreclit de către prieteni "Împletilă", pentru că era maestru la împletit nu numai nuiele de răchită, ci şi nenumărate poveşti, cărora nu reuşea să le dea deloc de cap, fiindcă le uita de la mijloc încolo, până la sfârşit) - bunica lui Jerôme, arhetip de bătrână generoasă, blândă, caldă şi bine coaptă, ca pâinea de vatră.
Numai că ea fusese surprinsă în floarea tinereţii, având 20 de ani şi patru luni, era îmbrăcată într-o rochie de dantelă albă, strânsă bine la gât cu o broşă în formă de pantofior cu şireturi de ametist şi fredona un cântec la modă, în timp ce, închizând romanţioasă ochii, se lăsa înconjurată de amintirile pe care avea să le aibă la 80 de ani. Care amintiri erau, în ordine: tangoul "Năvalurile Işterului", pe care l-a ascultat la 34 de ani, în execuţia fanfarei din chioşcul lui Gian-Claro "Coco" Vivardi, de pe cheiul stâng, apoi o plecăciune, combinată cu un zâmbet perfid-concupiscent, a unui sublocotenent austriah de cavalerie, în timpul unui bal dat la începutul secolului de către Liga Femeilor Precreştine Cuvioase, scrânciobul din curtea copilăriei (acelaşi în care stătea acum Jerry şi o privea topit), un fragment din discursul primarului, urmat de oraţia de înmormântare aferentă, ţinut lângă Monumentul Eroului Cunoscut, inaugurat în memoria răposatului ei soţ, Georges François Amiel-Gorun, plutonier-adjutant (r) în Batalionul 13 Vânători, operă a sculptorului inovator Salmonn Klestimenţian-Solidu, înregimentat încă din tinereţe în mişcarea artistică a Salmonniţilor şi care înfăţişa un bust de subofiţer din Batalionul 13 având capul bandajat cu migală şi apoi înfăşurat într-o pungă strânsă bine cu sfoară, pentru ca rănile mortale să nu-i fie vătămate de intemperii şi să-i rămână eterne ("A fost nu numai un cetăţean de onoare al urbei noastre - această localitate mică, însă cu o loialitate mare, nu întâmplător aşezată la poalele munţilor - dar şi un părinte bun şi ce să mai zic, ca soţ. Doamnă, din poziţiunea mea simplă de primar şi în numele ţării, daţi-mi voie să vă transmit cele mai destinse şi alese pe sprânceana ochiului care plânge, condoleanţe!"), precum şi o bizară formaţiune cornoasă, apărută pe lobul urechii ei drepte, la vârsta de 67 de ani, exact la două zile după decesul exploziv al soţului ei ("Mă, Ermolache?!"... "Da, s'trăiţi, Luminăţia-Voastră!"... "Mă, tu ştii de ce-am ieşit noi aşa, de cu noaptea-n cap, ca ţăranii, în mijlocul câmpului, ca boii, taman la Cotu' lu' Vârtoagă?"... "Da, Luminăţia-Voastră!"... " Şi de ce nu-mi spui şi mie, futu-z...?!" - şi vru să arunce după el cu cizma care i se înfundase definitiv în brazda adâncă, înţepenită iscusit între un proiectil neexplodat din ultimul război şi un fier de plug uitat din campania agricolă de toamnă, desfăşurată cândva sub deviza "Brazdă-ngustă şi adâncă / Chezăşia vieţii. Încă." De ce, mă, nenorocitu...?!!"... Dar, în acel moment, obuzul a explodat cu furie patriotică, împrăştiindu-l în cele patru zări posibile pe plutonierul-adjutant (r) al Batalionului 13 Vânători, adică bunicul lui Jerry... "Ca să adunăm proiectilele şi minele rămase neexplodate din războiul anterior, finc-aşa ziserăţi Luminăţia-Voastră!" - mai apucă să murmure Ermolache, ocolit ca prin minune de suflul exploziei asasine, deoarece se aruncase din timp şi cu prudenţă, la pământ. Apoi, urlând ca din gaură de şarpe, alergă spre oraşul premontan, ca să anunţe vestea.)
Soarele voios şi destoinic al lunii iunie se împiedica şi cădea grămadă peste livada cu caişi borţoşi, îmbârligând năprasnic genele lungi ale lui Jerry. Privind-o atent, printre pleoapele aproape răpuse deoparte, pentru mai târziu, de lumină, pe bunica sa, cum şedea ea picior peste picior, bălăbănindu-şi botinele din piele de skarpis şi agitând relaxată evantaiul care avea să fie cumpărat, cu 30 de ani în urmă, din Pasagiul Benglez, Jerry făcu brusc ochii mari. Avu, chiar dacă vârsta crudă nu-i permitea în totalitate, o epifanie. Inima îi cânta în piept ca o mierlă nebună, gata-gata s-o spargă-n mii de ţăndări miocardice, o sudoare plăcută îi îmbrobonă cuviincios fruntea, iar vârfurile degetelor îi amorţiră primejdios. Se ridică intempestiv din scrânciob - drept urmare, cele două fetişuri lovindu-se amândouă de pământ, Feştilă icni scurt, frângându-şi definitiv maluta clestronică, iar mioara Donossia scoase un alt scâncet, de astă dată de jale - şi făcu un pas către prispă, cu braţele deschise, închinându-se trecător. Dar, deodată, picioarele i se înmuiară de tot, exact ca aluatul de cozonaci, pe care-l pregătea la sărbători subreta Fifi (Filofteia Wesley-Scaraghiaur, de origine sănătoasă din Quatornatti, judeţul Doppelheim, născută prin cezariană Liberta în copaia familiei simple de brutari Wesley, proprietarii apotecii "Herboristul Omniscient", din tată Fritzuberalles şi mamă Leonorlastânga, cândva la începutul unui secol nebun, pe o vreme de să nu dai nici câinii afară, părinţii dispărând tragic într-un incendiu devastator, care a devastat mai întâi spiţeria şi, abia apoi, la două zile, a devastat brutăria, ca urmare, micuţa orfană a fost adoptată imediat de un grup de meteci, aparţinând ramurii Scaraghiaur, unde a crescut ca subretă până la vârsta de 21 de ani, după care, mult mai târziu, în amintirea părinţilor pierduţi, a fost promovată ca directoare a Taberei pentru Copii Pribegi din Vlaşota de Jos, unde avea să o reîntâlnească şi Jerry), cândva, demult, într-o copilărie pur şi simplu livrescă, nespecificată însă de nici un om de litere. De aceea, se opri brusc. Se trase nervos de buza inferioară - un gest reflex, pe care-l făcea întotdeauna când era gata să comită o prostie - se trase cu acelaşi pas, dar înapoi, şi se lăsă să cadă la loc în scrânciob. Îşi luă capul între palme şi, în clipa aceea, un strigăt de copil, dar, totuşi, îngrozitor, reteză dintr-un zvâc, nemilos, vârfurile câtorva caişi mai rotofei din cale-afară, în livadă: "Nuuuuuuuuuuuu!". Era cât se poate de limpede: Jerôme C. avusese un atac fulgerător de idolatrie sacră faţă de bunica sa în vârstă de 20 de ani şi patru luni. Noroc însă că ea părea să nu observe. Ea doar continua să viseze, înconjurată de aceleaşi întâmplări pe care avea să le rememoreze şi la 80 de ani, cu doar câteva secunde înainte ca sufletul ei să se înalţe la ceruri. Adică, în ordine: gheata care-i rămăsese împotmolită în noroi, la coborârea din trăsură, în timpul unei vizite cu părinţii la conacul Fraguleştenilor, o fiţă şmecheră şi mofturoasă, pe care i-o făcuse celebra soprană Antonia Porkofievna-Dubaşnickel, când ea i-a cerut timidă un autograf pe şnurul corsetului pe care-l purta pe sub rochie, urletul animalic al mătuşii Antiguana, urmat de un plânset sincer cu sughiţuri, atunci când căţeluşa Lulu - nichon smaltez, de felul ei - a fost făcută terci, în luna august a aceluiaşi an cu vizita la conacul Fraguleştenilor, de un tren de marfă transportată legal, în halta Prefirulung, şirul de amintiri încheindu-se bineînţeles cu scrisoarea mirosind a iapă klipitzană, înflăcărată în valuri de sudoare, trimisă ei de către sublocotenentul austriah şi primită cinci ani mai târziu, prin ulan-courrier, dar pe care n-o putuse înţelege, nici atunci şi nici după aceea, din cauza textului într-o limbă aproximativ străină, plin ochi de greşeli. Însă nu era clar dacă ea pricepuse pornirea preţuitor-libidinoasă a micuţului Jerry, întrucât continua să zâmbească, privind pierdută la un norişor năzdrăvan ce se irosea de pomană pe cer, ca un fraier. Totuşi, lui i se păru la un moment dat că bunica îl apostrofează cu arătătorul împodobit, încă din 24 mai anul trecut, când ea avea 19 ani şi trei luni - exact în ajunul logodnei sale fastuoase cu prinţişorul Olivier-Danutz Ifrim DuChamps, din Schelimberg, cu care însă, din nefericire, nu a apucat să întemeieze o căsnicie minunată şi lipsită de griji, pentru că acela care va fi putut lesne să-i fie bunic lui Jerry a murit de tânăr într-o ambuscadă folosită în situaţii limită de către partizanii declaraţiei Entomologycum Magnum Neurophyliae - cu o bijuterie de familie de o valoare inestimabilă, pe care i-a oferit-o tinerei logodite, într-un cadru solemn (seara, când, la lumina opaiţului, prietenele ei din copilărie, adică Ana - de la Merryana Trepstein-Tăutu, Betty - de la Elisabeth Beşliu-Scala, Margie - de la Mărgica Iosofătu-Stiller, Lia - de la Aurelia Domokosch-Spinanz, Nelly - de la Cornelia Ceaunu-Rektass, împleteau coroniţa cu flori de pre-lămâiţă, iar nu de lămâiţă, fiind vorba doar de logodnă) mama sa, Esmaranda ("Iată, porumbiţa mea, acesta este semnul strămoşesc al familiei noastre: efemerida. Simbolizând trăinicia de nezdruncinat a clipei. Momentul care, spre deosebire de la ceilalţi oameni, la noi poate să dureze mult şi bine. Pentru că suntem puternici, chiar dacă puţini, n-am mai rămas decât eu, tătuţu-tău, dar care e vai de capul lui, unchiul Nicodim nemuritorul, Jean-Jacques Ispas de la grajduri şi mătuşa Orthanse internată la Blehniţa de Munte. Numai Dumnezeu ştie cât ne-am chinuit să fim mai mulţi! Suntem atât de fragili, încât suntem condamnaţi să fim viguroşi! Mais, pas d'impo, merde!... Iată, îţi ofer acum, ţie, lumina ochilor mei, acest semn de preţuire din partea unei familii care, chiar dacă se va stinge cândva, ea nu va fi uitată niciodată... Da' pantofiorul de la gât, de unde l-ai furat, hoaţo?!... "). Este vorba de un inel de aur de 24 de carate, având la mijloc o piatră de smarald, în care se afla încastrată pentru eternitate o libelulă ce bâzâia tot timpul. Şi că, în clipa aceea, bunica lui şi-a prigonit duios o lacrimă de regret, insinuată parşiv pe obrazul subţire, întreţinut cu nenumărate cheltuieli boiereşti.
Părea că se înserează. Casele pustii îi răsăreau în cale din ce în ce mai rar. Ici-colo, câţiva arbuşti gălbejiţi sau pâlcuri de copaci uscaţi. Şi nici un zgomot. Nici un sunet. Doar cel al paşilor lui pe crusta pământului. Ceea ce-l făcu să fie convins, fără să mai aibă nici un fel de îndoială, că deja părăsea lumea aceasta, în care nimic nu era întâmplător. De aici, totul era un drum, la capătul căruia urma să i se împlinească nici el nu ştia bine ce. Fie un vis strălucitor, fie un nimic întunecat. O recompensă sau o pedeapsă. Oricum, însă el ştia că trebuie să ajungă acolo, la capătul călătoriei sale, unde-l aştepta o revelaţie. "Fă pe dracu-n patru ca să ajungi sau măcar încearcă!" - îşi spusese înainte de a porni. Îşi strânse mai bine pe el lodenul lui Epsilante, încheindu-i nasturii. Şi mări pasul. Gândul de dinainte îi dădu un şi mai mare imbold. Parcă nu mai obosea ca la început. Mersul îi devenise elastic, sportiv şi, deşi era noapte, avea impresia că ştie foarte bine drumul. Aproape că putea merge cu ochii închişi. Şi, pentru că brusc i se făcu foame, scoase din buzunarul lodenului o madlenă aburindă, sub foalele aerului ce se-ncinsese de-a binelea. Şi muşcă nesăţios din ea. Sub pleoapele încinse i se derulau, într-o viteză ameţitoare, imagini ale vieţii, atât de limpede, încât la un moment dat avu impresia că nici nu se mai afla acolo. Pe drumul său etern. Spre veşnicie. Sau spre obârşie.
Dintr-o pricină sau alta, în rezervă era întuneric, deşi afară era lumină, dovadă că munţii încă nu ocupaseră în întregime cerul. Jerry întinse mâna stângă spre întrerupătorul veiozei, aflată la capul patului. Întorcându-se însă, strivi sub coapsa stângă câteva vise pe care le pusese acolo de cu seară, înainte de a adormi, ca să aibă ce ronţăi dimineaţă. Visele foşniră o clipă, apoi scrâşniră neputincioase şi - normal - se făcură ţăndări. Reuşi, totuşi, să apese pe butonul alb. În acel moment, se aprinse nu becul din salon, ci lumina dinăuntrul lui. Astfel că el şedea în beznă, în picioare, în faţa patului şi se uita la el, întins pe patul în dezordine, cât de bine luminează. Şi ce straniu dă el în acel peisaj. Imediat, asta-i oferi posibilitatea să se studieze mai bine, cu o atenţie sporită. Pentru că mai avea ceva timp până la injecţie, începu să se privească deja cu alţi ochi. Împlinise 13 ani şi, peste câteva minute, sora medicală Fevronia se va uita uimită la un fluture închis într-o cutie de chibrituri, uitată pe noptiera albă de tablă, căruia el avusese grijă mai devreme să-i smulgă, dintr-o curiozitate cvasi-ştiinţifică, aripile. E adevărat, rănile se închiseseră, dar simţea încă dureri uşoare în zona omoplaţilor. "Mă sperie eternitatea gesturilor simple, dom'le, nu ş' dacă mă-nţelegi!" - i-a mărturisit peste câteva minute, în acea zi de toamnă, pe când soarele stătea să răsară a nu ştiu câta oară, sora medicală Fevronia, înţepându-l şi deşertându-i un flacon de "Extazin" în buca dreaptă, împlinită uşor adolescentin. Mai înainte, însă, duşmănoasă, ea îi smulsese din mână cutia de chibrituri. Pe el, în schimb, îl durea înţepătura, de aceea începu să plângă. El plânse ce plânse. În acest timp, sora Fevronia se îndreptă pârâind de şale, aruncă ghemotocul de vată direct în coşul de răchită, strigând "Bingo!", bodogăni puţin şi se duse la masă, ca să scrie ceva în registru, cu un pix cu arc pe care scria METABO. Apoi, se dădu mai aproape de fereastră şi scoase din buzunarul drept al halatului cutia de chibrituri. "Mă sperie eternitatea gesturilor simple, Romică dragă (de la Jerôme)!" - spuse ea şi trase brusc de cutia de chibrituri. Lumina, chiar aşa zorită, cum era firesc pentru zorii unei zile de toamnă, parcă îl orbi. "Ha! Te-am prins... Ha, haaa! Te-am prins, bâzdâganie!" - chicoti ea şi aduse mai aproape de ochi cutia. Jerry dădu la o parte palma din dreptul privirii - parcă se obişnuise cumva cu lumina - şi se sperie văzând ochiul cel drept şi mare al Fevroniei, scrutându-l. Când acesta clipea, se auzea parcă un scârţâit, iar pleoapa de sus dezvăluia un neguşor mic, mic de tot, de care atârna un fir de păr creţ. Dacă ar fi străbătut în grabă pupila larg deschisă, Jerry ar fi avut ocazia să privească până hăt departe, în adâncurile surorii medicale Fevronia şi să dea peste tot felul de mistere. Cum ar fi: violul tăcut de la 12 ani, comis pe muteşte asupra ei de către unchiul său, Anastase Vioi-Blajinul, în coteţul de păsări, printre găinaţuri uscate şi ouă strivite sub coapsele ei pietroase, obişnuitul avort de pe câmp, între pâlcuri de romaniţe şi maci, singura ei căsătorie din viaţă, încheiată în secret de părinţelul Barabas Iftode-Prejmereanu, care n-a apucat niciodată să termine Institutul Teologic, deoarece a emigrat departe, visul ei cu acelaşi Iftode, care, Doamne ce-i face şi-i drege! (acest vis îi vine o dată pe an, în noaptea de 28 spre 29 septembrie, odată cu ciclul menstrual) şi ciorapul gri mercerizat, în care-şi ţine economiile, ascuns sub duşumea, trei paşi la dreapta binişor, cum intri pe uşă, uşor. Dar n-o făcu. Se mulţumi doar să-i studieze un coş mic cu umplutură albă, aflat deasupra sprâncenei stângi, precum şi cearcănele vineţii de sub ochi, compuse din trei striaţiuni subţiri şi paralele, imediat sub pleoapa de jos. În clipa aceea, însă, brusc se făcu întuneric. Clac! - sora medicală Fevronia închisese cutia de chibrituri. Când deschise ochii, o văzu îndreptându-se spre el, cu chibzuite mişcări cine-languroase, considerabil feliniene. Se aşeză prin intermediul unui gest tandru pe patul medical, chiar pe muşamaua maronie pe care erau picioarele lui. Îi mângâie priceput fesa dreaptă - "Te mai doare, puişor?" - după care îi trase încet chiloţii tetra de-a lungul picioarelor tremurânde, până jos, când acolo se încurcară de degetele lui osoase. Sora Fevronia reuşi totuşi să-i scoată şi, după ce îi învârti un pic prin aer, victorioasă, îi aruncă cu o aparentă neglijenţă peste umăr. "Gata! Ai deja treisprezece ani, acum poţi să stai ca lumea pe spate, puişor, ai să vezi ce repede trece. Şi va fi ex-ce-leeeent!" - îi şopti ea, cu o voce cuptorifică şi cu vârful limbii, aproape de lobul urechii lui, lui Jerry. Sprijinindu-se într-un cot, el, în sfârşit, el singur, se lăsă întors de profesionalismul surorii medicale Fevronia cu totul spre lumină. Închise ochii, ca să se asigure că nu ştia ce are să urmeze. În clipa aceea, ţipătul lui de copil-bărbat sfâşie cu un gest sălbatic perdeaua de tifon învolburată a salonului, îşi făcu loc şi ţâşni afară, se lovi bezmetic de acoperişul de tablă ondulată al unei stâne şi, chiuind vesel, se opri departe, la râu, într-o copaie de lemn cu rufe puse la înmuiat, de către o femeie sărmană, pe numele ei Adesdemona. Chipul surorii Fevronia dispăruse între picioarele lui Jerry şi, în locul lui, rânjea acum o mască de pitic bărbos. Omoplaţii îl dureau din ce în ce mai tare.
Oare când va fi în stare să-şi dea seama că viaţa nu este un joc? Sau că, chiar dacă uită şi se simte bine sub oblăduirea soarelui de zi, nu trebuie să omită amănuntul că dincolo de momentul acela pândeşte frigul nopţii ce se apropie tot mai repede... "Vai şi-amar de soarta mea!"... Şi că în fiecare clipă a vieţii trebuie să dea seamă de cum a petrecut-o pe cea de dinainte. De cum a consumat-o. Fiindcă s-ar putea ca alta să nu i se mai dea. "Aşadar, foloseşte-o din plin, pentru că e singura!" - se îmbărbătă singur. Se opri să urineze. În acest timp, îşi aruncă privirile spre cer, care se întunecase brusc, o pătură de smoală caldă deasupra lumii. Jetul i se tăie instantaneu, pentru că îl cuprinse, deodată, spaima. "Să fie oare frica aceea care îţi dă la o parte învelişul de piele şi ţi se strecoară printre oase, descărnându-le, pentru ca apoi să roadă calusul, pătrunzând până la măduvă?". Şi dacă nu va putea ajunge acolo unde şi-a propus să ajungă? Dacă, din nenumărate cauze, obstacole şi vămi, nu va trece victorios linia de sosire, precum un maratonist lac de sudoare, dar împlinit de satisfacţie? Trase la loc fermoarul. Pur şi simplu nu mai avea chef să urineze. "Şi liniştea? Ce-i cu liniştea asta îngrozitoare?".
Mai făcu o încercare. Adică repetă scena. Dar peste cinci ani. În acelaşi loc. Aşadar, deschise ochii cu greu. Clipi de câteva ori, iritat sau poate obosit de lumina cenuşie ce pătrundea gâfâind alene pe fereastră. Din pat, zări crengile copacului din grădină agitându-se încoace şi-ncolo, acoperind acum tot spaţiul vizual al geamurilor, parcă ştergându-le. Dâre subţiri de apă se lăsau încet, alunecând grăsimoase şi tăcute, în jos. Ploua, dar ploua cumva şubred şi subţire, departe de pornirea năvalnică şi avântul demolator al ploilor de vară. Era o ploaie grosolană, grea, de toamnă, când cerul se înfundă în pământ, iar soarele se sufocă după spinarea hâdă a ceţii. Ploua, pentru că, la urma urmei, aşa se întâmplă de fiecare dată în astfel de situaţii, mai ales atunci când te afli în rezervă. În clipa în care vru să se ridice mai bine şi întinse mâna spre noptiera de tablă vopsită în alb, pentru a lua de la locul ştiut cana cu ceai rece, simţi o durere nemiloasă în spate, concomitent în două locuri, în dreptul omoplaţilor. Curios, se ridică, totuşi, înfrângându-şi durerea. Şi se pipăi. Un fior de gheaţă îl despică instantaneu, printr-o tăietură subţire, pe din două. Părea că materia osoasă, pe care o simţise sub degetele adormite, mai întâi se topise şi apoi trecuse brusc în vârfurile degetelor, ca nişte picături, la fel ca atunci când îţi cufunzi mâna într-un vas cu apă şi apoi o laşi în jos şi ea, apa, se prelinge din degete, ca nişte excrescenţe reci şi ude ale lor, ca de carne transparentă şi spongioasă. Îşi privi îngrozit degetele, dar ele erau aceleaşi ca întotdeauna: scurte, boante, cu unghiile groase tăiate scurt, parcă mâncate de apă sau de acizi. În prelungirea lor nu creştea nimic. Şi totuşi, ele păstrau o amintire tactilă, o senzaţie de straniu, de materie ciudată lipită de terminaţiile nervoase din buricele degetelor, ca nişte pete invizibile, arsuri de carne interioare. Stigmate dizolvate după aceea într-un flux ţâşnit din degete spre înăuntru, în sus, străpungând creierul cu un sângeros semn de întrebare, scrijelit ticălos, cu margini de foc, făcând să-i sfârâie măruntaiele capului. Simţea deja o fierbinţeală, o febră ciudată, acolo sus, înăuntru, sub chica de păr negru, o căldură exfoliindu-se în mii de petale ascuţite, ieşindu-i prin toate părţile, parcă plesnindu-i cutia craniană şi şuviţe subţiri, fine, de durere le percepea izbucnind prin fisurile imaginate, dar atât de pregnant, încât, dacă s-ar fi uitat în oglindă, era convins că le-ar fi putut arăta şi pune degetul pe ele. Îşi lăsă mâinile în jos, pe lângă trupul tremurând şi le ascunse sub pătură. Închise ochii, încercând, cu raza privirii în interior, să-şi străbată corpul până în dreptul omoplaţilor şi să radiografieze cele două puncte de durere jenantă, pe care le simţea ca făcând din ce în ce mai puternic parte din el. Şi, în sfârşit, descoperi. Efortul îl slei definitiv, golindu-l de putere. O senzaţie de vid îl cuprinse, un gol ca o cădere simţea cum îl absoarbe, mii de ace boante îi străpunseră plexul, dar nu violent, ci mângâindu-l parcă într-un frison plăcut, acelaşi pe care îl încerca atunci când, uneori, noaptea, visa că zboară, că pluteşte, un moment, nu mult, sau un ceas - visele pot cuprinde într-însele o existenţă, un timp întins ca o suflare de eternitate şi, de fapt, în realitate, ele să nu dureze decât câteva secunde, un minut - un ceas în care şi-a retrăit starea dintr-o existenţă anterioară, de pasăre, de aripă de pasăre sau de fulg de aripă de pasăre, plutind prin văzduhul limpede, pe deasupra lucrurilor, a oamenilor, a copacilor... Leşină. Sau adormi la loc. Îl trezi ţipătul metalic, gâjâit, al ceasului deşteptător. Se întoarse brusc într-o parte şi privi cu luare-aminte, imobil, cum se zbate ciocănelul între cele două talgere ale soneriei, mai întâi violent, apoi din ce în ce mai moale, mai slab, bătăile deveniră mai rare, mai sacadate, până când, într-un sfârşit, se stinseră, lăsându-i doar lui, în urechi, o pată sonoră minusculă să-i bântuie vagabond mecanismele complicate ale auzului. Nici nu se uită la ceas. Poate că era deja prea târziu. Târziu pentru ce? Se rostogoli şi, când ajunse pe marginea patului, făcu o mişcare vioaie şi îşi lăsă picioarele în jos, căutând pe bâjbâite, cu degetele, papucii. Negăsindu-i, se enervă şi se aplecă, pipăind cu palmele linoleumul, apoi cumva, cât putea el ajunge, sub pat. În acel moment, ceva pârâi. Îi trebui cam un minut stând aşa, înţepenit, cu figura îngheţată, cu privirea lipită inconştient de unul din picioarele şubrede ale mesei - aceeaşi masă veche, încălţată în saboţi rotunzi de cauciuc, pe care se aflau un pix cu arc cu inscripţia METABO, o mască de pitic bărbos, precum şi amintirea sudoripară a surorii Fevronia, împachetată frumos şi legată cu panglicuţă roşie - îi trebui, aşadar, un minut ca să-şi dea seama că pânza, e adevărat, destul de veche, tocită în urma atâtor spălări, a bluzei de pijama, plesnise undeva, în spate. Se ridică brusc în picioare, speriat ca de un coşmar, ca de o amintire neplăcută, cum făcea de obicei, încercând multă vreme să acopere un păcat, o imagine dezagreabilă, un gând urât, o dorinţă refulată, să le împingă undeva, în jos, în întunericul străfundurilor lui, înlăuntrul lăuntrului său, astupând cu grijă orice canal de ieşire, orice gură de aerisire, de accedere spre lumină. Dar, deodată, nu se ştie prin ce resort al Destinului, al Timpului sau al propriei sale slăbiciuni, deodată, ca sub o presiune formidabilă, dopurile săriră, capacele explodară, gurile de aerisire fură pulverizate şi, instantaneu, tot ceea ce el acoperise cu atâta grijă cinci ani de zile, camuflase, tăinuise cu atenţie, ţâşni la suprafaţă, ca un şuvoi, legănându-se mândru şi ameninţător, ca o cobră dresată, la auzul descântecului şoptit de vrăjitor: "Ha! Te-am prins... Ha, haaa! Te-am prins, bâzdâganie!". Şi durerea îi reveni în aceleaşi două puncte din preajma omoplaţilor. La fel de puternic, dacă nu chiar mai mult. Făcu anevoie câţiva paşi prin cameră. Linoleumul salonului îi frigea tălpile cu răceala sa de gheaţă. Îşi târâia picioarele, mişcându-se încet, neştiind încotro s-o apuce. Apoi, se opri indecis, privind năuc împrejur, încercând parcă să caute ceva, dar nedescoperind nimic în această cameră singură şi rece. De-abia acum pricepu ce caută. Oglinda. De deasupra chiuvetei. "Ce Dumnezeu, chiar în două locuri deodată?!". Şi se întoarse, încercând să privească în luciul de argint locurile cu pricina. De astă dată, fu sigur. Îşi duse îngrozit palmele la ochi, acoperindu-i. Două cioturi, ca nişte excrescenţe cartilaginoase, îi ieşiseră sub fiecare dintre omoplaţi, întinzându-i pielea, subţiind-o. Deja le simţea cum se măriseră într-un ritm uluitor, era cu neputinţă - îi şoptea o voce reverberându-se în ecouri în cap, pe care-l percepea lipsit de orice conţinut - ca aceste celule să se dividă atât de rapid, parcă le şi auzea cum cresc, ceva ca un huruit interior, un freamăt dezordonat, incontrolabil, al tuturor celulelor corpului, ca la un mecanism dereglat, căruia i-au fost abolite legile de funcţionare coerentă. Îşi făcu din nou curaj şi, pipăind iarăşi cu mâna, se întoarse, făcu încă o dată o piruetă în faţa oglinzii, spre a se convinge că nu e un coşmar. Totul era cât se poate de real, de adevărat, dureros de real, nu avea ce face, nu se putea opune unui fenomen straniu, pe care n-avea cum să-l controleze. O boală? Vreo malformaţie a oaselor?... Cocoşat. Şi nu cu una, ci cu două cocoaşe! Gândul îl frânse pe din două. "Mă sperie eternitatea gesturilor simple, Romică dragă! - zise din nou sora medicală Fevronia, scoţând acul prin care-i deşertase în fesa dreaptă, deja aburită uşor de perişori negri, un flacon dublu de "Extazin"... Te pomeneşti că ţi s-o fi urcat la cap, cumva, îngeretele?!". Cutia de chibrituri se închise încă o dată. La loc. Clac!... "Hai, pe bune!... Orb la orb nu-şi scoate ochii!" - mai auzi vocea ei înfundată. Definitiv.
Ce-i cu liniştea asta îngrozitoare?... Nimic, ce să fie! Poate că aşa trebuie să fie acolo. Pustiu. Linişte. Tăcere. Muţenie totală. Poate că acolo nu-ţi poţi auzi nici măcar zumzăitul propriilor gânduri. Poate că acolo, aşa cum se întâmplă în poveşti precare cu personaje minore, eroul principal e zmeu în faţa celor mici şi păduche în faţa celor mari. N-avea de unde să ştie, până nu va fi ajuns acolo. Dar el, el cum se prezenta? De aceea, îndrăzni şi se uită cu luare aminte la el. Şi descoperi că un lucru îi era clar până acum, în rest, toate îi erau la fel de confuze ca şi cerul: simţea că îl jenează, îl deranjează lodenul cenuşiu al lui Epsilante. Sau era doar un pretext? În orice caz, trebuia să scape de el. De ultima legătură cu trecutul din spate. După ce făcu un pas, însă se linişti: oricum, acest detaliu se va pierde imediat. Dacă nu cumva va fi pierit demult. "Marile drumuri, cele esenţiale, se fac, se petrec şi se sfârşesc cu sinele gol. Aruncat în trupul la fel de gol!".
Moştenirea familiei Bildungsroman
Editura Cartea Românească, 2005
*****
Intro
Intro
Florin Toma s-a născut la 22 martie 1953. A absolvit Facultatea de Litere - Universitatea Bucureşti în anul 1979. Este membru al Uniunii Scriitorilor, din anul 1990.
A debutat cu proză în România literară, prezentat de Radu Cosaşu, în 1978.
Volume publicate:
Petru Comarnescu - Kalokagathon (îngrijire ediţie, împreună cu acad. Dan Grigorescu), Editura Eminescu, 1985.
Peisaj cu fluturi noaptea, nuvele, Editura Cartea Românească, 1986.
O mie nouă sute nouăzeci şi doi / sisteme de supravieţuire, interviuri în colaborare cu Lucian Vasilescu, Editura MediaPrint, 1992.
Incontinentul româno-american, interviuri cu Diaspora românească din SUA şi Canada, ilustrat de graficianul Constantin Marinescu-MARC, Compania AMGRIN, Montréal, 1998.
*****
Fragment
Fragment
Jerôme s-a născut la şapte ani. Avea deja dinţi, avea voinţă, avea păr, avea tupeu şi avea să scrie la 49 de ani.
A văzut nu lumina zilei, ci pe cea a asfinţitului. Fix la orele 18.45, pe 21, într-o marţi. Şi îi era foarte sete. "Ufff, ce zăpuşeală!!" - a spus el cu primele cuvinte ce i-au venit la gură. Şi a cerut moaşei o cola light. După care, a părăsit patul plin de sânge şi a făcut câteva exerciţii de acomodare cu lumea.
Peste trei ani, la ora 19.30, tot într-o marţi şi la o săptămână după ce fusese trimis în tabără, Jerôme şi-a condus mama pe ultimul drum. A plâns puţin, s-a mirat de cât de iubită fusese cea care, doar cu trei ani înainte, îi dăduse cu greu naştere. Şi-a făcut datoria şi a mers îngândurat în spatele dricului ce urma să ajungă foarte repede, pe singurul drum şi ultimul, la Cimitirul "Înfrăţirea între popoare". La o răspântie, într-o pauză de ceremonial, s-a aplecat la urechea dreaptă a medicului legist, aflat şi el pe-acolo şi l-a rugat să pună certificatul de deces pe etajera de deasupra patului (rămas tot aşa, plin de sânge, de la naşterea de acum trei ani), pe care se aflau o Biblie începută, un pliculeţ cu seminţe de chimion, un crucifix de salsa cu însemne heraldice şi arborele genealogic al familiei.
La cimitir, s-a despărţit trist de cea care-i dăduse viaţă, cu greu. Înainte de gongul final, i-a înmânat, ca să-l aibă cu ea, concepţia sa despre lume şi viaţă (un weltanschauung vechi şi scorojit), i-a cerut lui Epsilante lodenul, fiindcă se lăsase deja răcoare, apoi a strigat cu mânie nereţinută, ridicându-şi braţele către cer: "Voi fi singur în seara asta şi mereu!".
Apoi, sub povara grijilor aplecat, a plecat într-o direcţie nouă, pe drumul lui, probabil. Cu gândurile sale, cu visele sale şi cu lodenul cenuşiu al lui Epsilante pe el.
Bijuuri de familie,
unde este vorba despre felul în care micuţul Jerry are un subit atac de idolatrie sacră faţă de bunica sa de 20 de ani, însă noroc că ea părea să nu observe, ci doar continua să viseze, înconjurată de aceleaşi amintiri pe care avea să le rememoreze şi la 80 de ani, cu doar câteva secunde înainte ca sufletul ei să se înalţe la ceruri, în timp ce atunci, la 20 de ani şi patru luni, purta la gât un pantofior de argint cu şireturi de ametist, iar pe indexul mâinii drepte un inel de aur, primit în anul anterior, cu o piatră de smarald în care se afla încastrată pentru eternitate o libelulă ce bâzâia tot timpul.
unde este vorba despre felul în care micuţul Jerry are un subit atac de idolatrie sacră faţă de bunica sa de 20 de ani, însă noroc că ea părea să nu observe, ci doar continua să viseze, înconjurată de aceleaşi amintiri pe care avea să le rememoreze şi la 80 de ani, cu doar câteva secunde înainte ca sufletul ei să se înalţe la ceruri, în timp ce atunci, la 20 de ani şi patru luni, purta la gât un pantofior de argint cu şireturi de ametist, iar pe indexul mâinii drepte un inel de aur, primit în anul anterior, cu o piatră de smarald în care se afla încastrată pentru eternitate o libelulă ce bâzâia tot timpul.
Micuţul Jerry se bâţâia alene în scrânciobul din curtea bunicii şi se prefăcea că nu-i pasă de nimic. El ţinea în braţe două fetişuri ale copilăriei. Mai întâi, mioara de o lună, botezată Donossia, născută cu o supapă prin care scâncea de dorul mamei sale şi apoi căţeluşul flocos Feştilă, de culoarea vişinei putrede, prevăzut cu ghivent triplomatic şi malută clestronică, pentru eventualele reţineri.
Pe prispa casei boiereşti, o construcţie veche datând de 348 de ani, din vremea împăratului Besthonour al II-lea, se afla - aşezată într-un fotoliu de răchită (marca "Monosniper Foxtrot-1453", proiectat de proiectantul Aristide Răchiteanu-Schulf, poreclit de prieteni "Proiectilă", în Birourile de Creaţie şi Proiecte "Răchiteanu" din Entobasan şi manufacturat apoi în cadrul colectivului de îndoitori şi împletitori de la Atelierele de Îndoit şi Împletit "Raquitan", din Seminoleşti, aparţinând flecarului Francisco Raquitan-Klemovics, poreclit de către prieteni "Împletilă", pentru că era maestru la împletit nu numai nuiele de răchită, ci şi nenumărate poveşti, cărora nu reuşea să le dea deloc de cap, fiindcă le uita de la mijloc încolo, până la sfârşit) - bunica lui Jerôme, arhetip de bătrână generoasă, blândă, caldă şi bine coaptă, ca pâinea de vatră.
Numai că ea fusese surprinsă în floarea tinereţii, având 20 de ani şi patru luni, era îmbrăcată într-o rochie de dantelă albă, strânsă bine la gât cu o broşă în formă de pantofior cu şireturi de ametist şi fredona un cântec la modă, în timp ce, închizând romanţioasă ochii, se lăsa înconjurată de amintirile pe care avea să le aibă la 80 de ani. Care amintiri erau, în ordine: tangoul "Năvalurile Işterului", pe care l-a ascultat la 34 de ani, în execuţia fanfarei din chioşcul lui Gian-Claro "Coco" Vivardi, de pe cheiul stâng, apoi o plecăciune, combinată cu un zâmbet perfid-concupiscent, a unui sublocotenent austriah de cavalerie, în timpul unui bal dat la începutul secolului de către Liga Femeilor Precreştine Cuvioase, scrânciobul din curtea copilăriei (acelaşi în care stătea acum Jerry şi o privea topit), un fragment din discursul primarului, urmat de oraţia de înmormântare aferentă, ţinut lângă Monumentul Eroului Cunoscut, inaugurat în memoria răposatului ei soţ, Georges François Amiel-Gorun, plutonier-adjutant (r) în Batalionul 13 Vânători, operă a sculptorului inovator Salmonn Klestimenţian-Solidu, înregimentat încă din tinereţe în mişcarea artistică a Salmonniţilor şi care înfăţişa un bust de subofiţer din Batalionul 13 având capul bandajat cu migală şi apoi înfăşurat într-o pungă strânsă bine cu sfoară, pentru ca rănile mortale să nu-i fie vătămate de intemperii şi să-i rămână eterne ("A fost nu numai un cetăţean de onoare al urbei noastre - această localitate mică, însă cu o loialitate mare, nu întâmplător aşezată la poalele munţilor - dar şi un părinte bun şi ce să mai zic, ca soţ. Doamnă, din poziţiunea mea simplă de primar şi în numele ţării, daţi-mi voie să vă transmit cele mai destinse şi alese pe sprânceana ochiului care plânge, condoleanţe!"), precum şi o bizară formaţiune cornoasă, apărută pe lobul urechii ei drepte, la vârsta de 67 de ani, exact la două zile după decesul exploziv al soţului ei ("Mă, Ermolache?!"... "Da, s'trăiţi, Luminăţia-Voastră!"... "Mă, tu ştii de ce-am ieşit noi aşa, de cu noaptea-n cap, ca ţăranii, în mijlocul câmpului, ca boii, taman la Cotu' lu' Vârtoagă?"... "Da, Luminăţia-Voastră!"... " Şi de ce nu-mi spui şi mie, futu-z...?!" - şi vru să arunce după el cu cizma care i se înfundase definitiv în brazda adâncă, înţepenită iscusit între un proiectil neexplodat din ultimul război şi un fier de plug uitat din campania agricolă de toamnă, desfăşurată cândva sub deviza "Brazdă-ngustă şi adâncă / Chezăşia vieţii. Încă." De ce, mă, nenorocitu...?!!"... Dar, în acel moment, obuzul a explodat cu furie patriotică, împrăştiindu-l în cele patru zări posibile pe plutonierul-adjutant (r) al Batalionului 13 Vânători, adică bunicul lui Jerry... "Ca să adunăm proiectilele şi minele rămase neexplodate din războiul anterior, finc-aşa ziserăţi Luminăţia-Voastră!" - mai apucă să murmure Ermolache, ocolit ca prin minune de suflul exploziei asasine, deoarece se aruncase din timp şi cu prudenţă, la pământ. Apoi, urlând ca din gaură de şarpe, alergă spre oraşul premontan, ca să anunţe vestea.)
Soarele voios şi destoinic al lunii iunie se împiedica şi cădea grămadă peste livada cu caişi borţoşi, îmbârligând năprasnic genele lungi ale lui Jerry. Privind-o atent, printre pleoapele aproape răpuse deoparte, pentru mai târziu, de lumină, pe bunica sa, cum şedea ea picior peste picior, bălăbănindu-şi botinele din piele de skarpis şi agitând relaxată evantaiul care avea să fie cumpărat, cu 30 de ani în urmă, din Pasagiul Benglez, Jerry făcu brusc ochii mari. Avu, chiar dacă vârsta crudă nu-i permitea în totalitate, o epifanie. Inima îi cânta în piept ca o mierlă nebună, gata-gata s-o spargă-n mii de ţăndări miocardice, o sudoare plăcută îi îmbrobonă cuviincios fruntea, iar vârfurile degetelor îi amorţiră primejdios. Se ridică intempestiv din scrânciob - drept urmare, cele două fetişuri lovindu-se amândouă de pământ, Feştilă icni scurt, frângându-şi definitiv maluta clestronică, iar mioara Donossia scoase un alt scâncet, de astă dată de jale - şi făcu un pas către prispă, cu braţele deschise, închinându-se trecător. Dar, deodată, picioarele i se înmuiară de tot, exact ca aluatul de cozonaci, pe care-l pregătea la sărbători subreta Fifi (Filofteia Wesley-Scaraghiaur, de origine sănătoasă din Quatornatti, judeţul Doppelheim, născută prin cezariană Liberta în copaia familiei simple de brutari Wesley, proprietarii apotecii "Herboristul Omniscient", din tată Fritzuberalles şi mamă Leonorlastânga, cândva la începutul unui secol nebun, pe o vreme de să nu dai nici câinii afară, părinţii dispărând tragic într-un incendiu devastator, care a devastat mai întâi spiţeria şi, abia apoi, la două zile, a devastat brutăria, ca urmare, micuţa orfană a fost adoptată imediat de un grup de meteci, aparţinând ramurii Scaraghiaur, unde a crescut ca subretă până la vârsta de 21 de ani, după care, mult mai târziu, în amintirea părinţilor pierduţi, a fost promovată ca directoare a Taberei pentru Copii Pribegi din Vlaşota de Jos, unde avea să o reîntâlnească şi Jerry), cândva, demult, într-o copilărie pur şi simplu livrescă, nespecificată însă de nici un om de litere. De aceea, se opri brusc. Se trase nervos de buza inferioară - un gest reflex, pe care-l făcea întotdeauna când era gata să comită o prostie - se trase cu acelaşi pas, dar înapoi, şi se lăsă să cadă la loc în scrânciob. Îşi luă capul între palme şi, în clipa aceea, un strigăt de copil, dar, totuşi, îngrozitor, reteză dintr-un zvâc, nemilos, vârfurile câtorva caişi mai rotofei din cale-afară, în livadă: "Nuuuuuuuuuuuu!". Era cât se poate de limpede: Jerôme C. avusese un atac fulgerător de idolatrie sacră faţă de bunica sa în vârstă de 20 de ani şi patru luni. Noroc însă că ea părea să nu observe. Ea doar continua să viseze, înconjurată de aceleaşi întâmplări pe care avea să le rememoreze şi la 80 de ani, cu doar câteva secunde înainte ca sufletul ei să se înalţe la ceruri. Adică, în ordine: gheata care-i rămăsese împotmolită în noroi, la coborârea din trăsură, în timpul unei vizite cu părinţii la conacul Fraguleştenilor, o fiţă şmecheră şi mofturoasă, pe care i-o făcuse celebra soprană Antonia Porkofievna-Dubaşnickel, când ea i-a cerut timidă un autograf pe şnurul corsetului pe care-l purta pe sub rochie, urletul animalic al mătuşii Antiguana, urmat de un plânset sincer cu sughiţuri, atunci când căţeluşa Lulu - nichon smaltez, de felul ei - a fost făcută terci, în luna august a aceluiaşi an cu vizita la conacul Fraguleştenilor, de un tren de marfă transportată legal, în halta Prefirulung, şirul de amintiri încheindu-se bineînţeles cu scrisoarea mirosind a iapă klipitzană, înflăcărată în valuri de sudoare, trimisă ei de către sublocotenentul austriah şi primită cinci ani mai târziu, prin ulan-courrier, dar pe care n-o putuse înţelege, nici atunci şi nici după aceea, din cauza textului într-o limbă aproximativ străină, plin ochi de greşeli. Însă nu era clar dacă ea pricepuse pornirea preţuitor-libidinoasă a micuţului Jerry, întrucât continua să zâmbească, privind pierdută la un norişor năzdrăvan ce se irosea de pomană pe cer, ca un fraier. Totuşi, lui i se păru la un moment dat că bunica îl apostrofează cu arătătorul împodobit, încă din 24 mai anul trecut, când ea avea 19 ani şi trei luni - exact în ajunul logodnei sale fastuoase cu prinţişorul Olivier-Danutz Ifrim DuChamps, din Schelimberg, cu care însă, din nefericire, nu a apucat să întemeieze o căsnicie minunată şi lipsită de griji, pentru că acela care va fi putut lesne să-i fie bunic lui Jerry a murit de tânăr într-o ambuscadă folosită în situaţii limită de către partizanii declaraţiei Entomologycum Magnum Neurophyliae - cu o bijuterie de familie de o valoare inestimabilă, pe care i-a oferit-o tinerei logodite, într-un cadru solemn (seara, când, la lumina opaiţului, prietenele ei din copilărie, adică Ana - de la Merryana Trepstein-Tăutu, Betty - de la Elisabeth Beşliu-Scala, Margie - de la Mărgica Iosofătu-Stiller, Lia - de la Aurelia Domokosch-Spinanz, Nelly - de la Cornelia Ceaunu-Rektass, împleteau coroniţa cu flori de pre-lămâiţă, iar nu de lămâiţă, fiind vorba doar de logodnă) mama sa, Esmaranda ("Iată, porumbiţa mea, acesta este semnul strămoşesc al familiei noastre: efemerida. Simbolizând trăinicia de nezdruncinat a clipei. Momentul care, spre deosebire de la ceilalţi oameni, la noi poate să dureze mult şi bine. Pentru că suntem puternici, chiar dacă puţini, n-am mai rămas decât eu, tătuţu-tău, dar care e vai de capul lui, unchiul Nicodim nemuritorul, Jean-Jacques Ispas de la grajduri şi mătuşa Orthanse internată la Blehniţa de Munte. Numai Dumnezeu ştie cât ne-am chinuit să fim mai mulţi! Suntem atât de fragili, încât suntem condamnaţi să fim viguroşi! Mais, pas d'impo, merde!... Iată, îţi ofer acum, ţie, lumina ochilor mei, acest semn de preţuire din partea unei familii care, chiar dacă se va stinge cândva, ea nu va fi uitată niciodată... Da' pantofiorul de la gât, de unde l-ai furat, hoaţo?!... "). Este vorba de un inel de aur de 24 de carate, având la mijloc o piatră de smarald, în care se afla încastrată pentru eternitate o libelulă ce bâzâia tot timpul. Şi că, în clipa aceea, bunica lui şi-a prigonit duios o lacrimă de regret, insinuată parşiv pe obrazul subţire, întreţinut cu nenumărate cheltuieli boiereşti.
Părea că se înserează. Casele pustii îi răsăreau în cale din ce în ce mai rar. Ici-colo, câţiva arbuşti gălbejiţi sau pâlcuri de copaci uscaţi. Şi nici un zgomot. Nici un sunet. Doar cel al paşilor lui pe crusta pământului. Ceea ce-l făcu să fie convins, fără să mai aibă nici un fel de îndoială, că deja părăsea lumea aceasta, în care nimic nu era întâmplător. De aici, totul era un drum, la capătul căruia urma să i se împlinească nici el nu ştia bine ce. Fie un vis strălucitor, fie un nimic întunecat. O recompensă sau o pedeapsă. Oricum, însă el ştia că trebuie să ajungă acolo, la capătul călătoriei sale, unde-l aştepta o revelaţie. "Fă pe dracu-n patru ca să ajungi sau măcar încearcă!" - îşi spusese înainte de a porni. Îşi strânse mai bine pe el lodenul lui Epsilante, încheindu-i nasturii. Şi mări pasul. Gândul de dinainte îi dădu un şi mai mare imbold. Parcă nu mai obosea ca la început. Mersul îi devenise elastic, sportiv şi, deşi era noapte, avea impresia că ştie foarte bine drumul. Aproape că putea merge cu ochii închişi. Şi, pentru că brusc i se făcu foame, scoase din buzunarul lodenului o madlenă aburindă, sub foalele aerului ce se-ncinsese de-a binelea. Şi muşcă nesăţios din ea. Sub pleoapele încinse i se derulau, într-o viteză ameţitoare, imagini ale vieţii, atât de limpede, încât la un moment dat avu impresia că nici nu se mai afla acolo. Pe drumul său etern. Spre veşnicie. Sau spre obârşie.
Un pitic bărbos,
care apare între picioarele lui Jerôme, la vârsta de 13 ani, pe când sora medicală Fevronia, speriată de eternitatea gesturilor simple, îi făcea o injecţie cu "Extazin", dar care, de fapt, îl scăpa pe el de o grea povară, însă el nu-şi mai aminteşte nimic, dar e de reţinut faptul că ţipătul lui de copil-bărbat a sfâşiat cu un gest sălbatic perdeaua de tifon învolburată a dispensarului şi, făcându-şi loc, a ţâşnit afară, s-a lovit bezmetic de acoperişul de tablă ondulată al unei stâne, după care, chiuind vesel, s-a oprit departe, la râu, într-o copaie de lemn cu rufe puse la înmuiat, de către o femeie sărmană, pe numele ei Adesdemona.
care apare între picioarele lui Jerôme, la vârsta de 13 ani, pe când sora medicală Fevronia, speriată de eternitatea gesturilor simple, îi făcea o injecţie cu "Extazin", dar care, de fapt, îl scăpa pe el de o grea povară, însă el nu-şi mai aminteşte nimic, dar e de reţinut faptul că ţipătul lui de copil-bărbat a sfâşiat cu un gest sălbatic perdeaua de tifon învolburată a dispensarului şi, făcându-şi loc, a ţâşnit afară, s-a lovit bezmetic de acoperişul de tablă ondulată al unei stâne, după care, chiuind vesel, s-a oprit departe, la râu, într-o copaie de lemn cu rufe puse la înmuiat, de către o femeie sărmană, pe numele ei Adesdemona.
Dintr-o pricină sau alta, în rezervă era întuneric, deşi afară era lumină, dovadă că munţii încă nu ocupaseră în întregime cerul. Jerry întinse mâna stângă spre întrerupătorul veiozei, aflată la capul patului. Întorcându-se însă, strivi sub coapsa stângă câteva vise pe care le pusese acolo de cu seară, înainte de a adormi, ca să aibă ce ronţăi dimineaţă. Visele foşniră o clipă, apoi scrâşniră neputincioase şi - normal - se făcură ţăndări. Reuşi, totuşi, să apese pe butonul alb. În acel moment, se aprinse nu becul din salon, ci lumina dinăuntrul lui. Astfel că el şedea în beznă, în picioare, în faţa patului şi se uita la el, întins pe patul în dezordine, cât de bine luminează. Şi ce straniu dă el în acel peisaj. Imediat, asta-i oferi posibilitatea să se studieze mai bine, cu o atenţie sporită. Pentru că mai avea ceva timp până la injecţie, începu să se privească deja cu alţi ochi. Împlinise 13 ani şi, peste câteva minute, sora medicală Fevronia se va uita uimită la un fluture închis într-o cutie de chibrituri, uitată pe noptiera albă de tablă, căruia el avusese grijă mai devreme să-i smulgă, dintr-o curiozitate cvasi-ştiinţifică, aripile. E adevărat, rănile se închiseseră, dar simţea încă dureri uşoare în zona omoplaţilor. "Mă sperie eternitatea gesturilor simple, dom'le, nu ş' dacă mă-nţelegi!" - i-a mărturisit peste câteva minute, în acea zi de toamnă, pe când soarele stătea să răsară a nu ştiu câta oară, sora medicală Fevronia, înţepându-l şi deşertându-i un flacon de "Extazin" în buca dreaptă, împlinită uşor adolescentin. Mai înainte, însă, duşmănoasă, ea îi smulsese din mână cutia de chibrituri. Pe el, în schimb, îl durea înţepătura, de aceea începu să plângă. El plânse ce plânse. În acest timp, sora Fevronia se îndreptă pârâind de şale, aruncă ghemotocul de vată direct în coşul de răchită, strigând "Bingo!", bodogăni puţin şi se duse la masă, ca să scrie ceva în registru, cu un pix cu arc pe care scria METABO. Apoi, se dădu mai aproape de fereastră şi scoase din buzunarul drept al halatului cutia de chibrituri. "Mă sperie eternitatea gesturilor simple, Romică dragă (de la Jerôme)!" - spuse ea şi trase brusc de cutia de chibrituri. Lumina, chiar aşa zorită, cum era firesc pentru zorii unei zile de toamnă, parcă îl orbi. "Ha! Te-am prins... Ha, haaa! Te-am prins, bâzdâganie!" - chicoti ea şi aduse mai aproape de ochi cutia. Jerry dădu la o parte palma din dreptul privirii - parcă se obişnuise cumva cu lumina - şi se sperie văzând ochiul cel drept şi mare al Fevroniei, scrutându-l. Când acesta clipea, se auzea parcă un scârţâit, iar pleoapa de sus dezvăluia un neguşor mic, mic de tot, de care atârna un fir de păr creţ. Dacă ar fi străbătut în grabă pupila larg deschisă, Jerry ar fi avut ocazia să privească până hăt departe, în adâncurile surorii medicale Fevronia şi să dea peste tot felul de mistere. Cum ar fi: violul tăcut de la 12 ani, comis pe muteşte asupra ei de către unchiul său, Anastase Vioi-Blajinul, în coteţul de păsări, printre găinaţuri uscate şi ouă strivite sub coapsele ei pietroase, obişnuitul avort de pe câmp, între pâlcuri de romaniţe şi maci, singura ei căsătorie din viaţă, încheiată în secret de părinţelul Barabas Iftode-Prejmereanu, care n-a apucat niciodată să termine Institutul Teologic, deoarece a emigrat departe, visul ei cu acelaşi Iftode, care, Doamne ce-i face şi-i drege! (acest vis îi vine o dată pe an, în noaptea de 28 spre 29 septembrie, odată cu ciclul menstrual) şi ciorapul gri mercerizat, în care-şi ţine economiile, ascuns sub duşumea, trei paşi la dreapta binişor, cum intri pe uşă, uşor. Dar n-o făcu. Se mulţumi doar să-i studieze un coş mic cu umplutură albă, aflat deasupra sprâncenei stângi, precum şi cearcănele vineţii de sub ochi, compuse din trei striaţiuni subţiri şi paralele, imediat sub pleoapa de jos. În clipa aceea, însă, brusc se făcu întuneric. Clac! - sora medicală Fevronia închisese cutia de chibrituri. Când deschise ochii, o văzu îndreptându-se spre el, cu chibzuite mişcări cine-languroase, considerabil feliniene. Se aşeză prin intermediul unui gest tandru pe patul medical, chiar pe muşamaua maronie pe care erau picioarele lui. Îi mângâie priceput fesa dreaptă - "Te mai doare, puişor?" - după care îi trase încet chiloţii tetra de-a lungul picioarelor tremurânde, până jos, când acolo se încurcară de degetele lui osoase. Sora Fevronia reuşi totuşi să-i scoată şi, după ce îi învârti un pic prin aer, victorioasă, îi aruncă cu o aparentă neglijenţă peste umăr. "Gata! Ai deja treisprezece ani, acum poţi să stai ca lumea pe spate, puişor, ai să vezi ce repede trece. Şi va fi ex-ce-leeeent!" - îi şopti ea, cu o voce cuptorifică şi cu vârful limbii, aproape de lobul urechii lui, lui Jerry. Sprijinindu-se într-un cot, el, în sfârşit, el singur, se lăsă întors de profesionalismul surorii medicale Fevronia cu totul spre lumină. Închise ochii, ca să se asigure că nu ştia ce are să urmeze. În clipa aceea, ţipătul lui de copil-bărbat sfâşie cu un gest sălbatic perdeaua de tifon învolburată a salonului, îşi făcu loc şi ţâşni afară, se lovi bezmetic de acoperişul de tablă ondulată al unei stâne şi, chiuind vesel, se opri departe, la râu, într-o copaie de lemn cu rufe puse la înmuiat, de către o femeie sărmană, pe numele ei Adesdemona. Chipul surorii Fevronia dispăruse între picioarele lui Jerry şi, în locul lui, rânjea acum o mască de pitic bărbos. Omoplaţii îl dureau din ce în ce mai tare.
Oare când va fi în stare să-şi dea seama că viaţa nu este un joc? Sau că, chiar dacă uită şi se simte bine sub oblăduirea soarelui de zi, nu trebuie să omită amănuntul că dincolo de momentul acela pândeşte frigul nopţii ce se apropie tot mai repede... "Vai şi-amar de soarta mea!"... Şi că în fiecare clipă a vieţii trebuie să dea seamă de cum a petrecut-o pe cea de dinainte. De cum a consumat-o. Fiindcă s-ar putea ca alta să nu i se mai dea. "Aşadar, foloseşte-o din plin, pentru că e singura!" - se îmbărbătă singur. Se opri să urineze. În acest timp, îşi aruncă privirile spre cer, care se întunecase brusc, o pătură de smoală caldă deasupra lumii. Jetul i se tăie instantaneu, pentru că îl cuprinse, deodată, spaima. "Să fie oare frica aceea care îţi dă la o parte învelişul de piele şi ţi se strecoară printre oase, descărnându-le, pentru ca apoi să roadă calusul, pătrunzând până la măduvă?". Şi dacă nu va putea ajunge acolo unde şi-a propus să ajungă? Dacă, din nenumărate cauze, obstacole şi vămi, nu va trece victorios linia de sosire, precum un maratonist lac de sudoare, dar împlinit de satisfacţie? Trase la loc fermoarul. Pur şi simplu nu mai avea chef să urineze. "Şi liniştea? Ce-i cu liniştea asta îngrozitoare?".
Îngerul avortat,
ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că sora Fevronia l-a făcut bărbat pe Jerôme, la vârsta de 13 ani, în împrejurări aproximativ clinice, ea revine ticălos de insistent peste cinci ani, tot prin intermediul unui flacon de "Extazin", dar de astă dată cu un scop eminamente exterminator, pentru că lui Jerôme îi apăruse sub fiecare dintre omoplaţi câte o excrescenţă cartilaginoasă, întinzându-i pielea şi, normal, subţiind-o.
ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că sora Fevronia l-a făcut bărbat pe Jerôme, la vârsta de 13 ani, în împrejurări aproximativ clinice, ea revine ticălos de insistent peste cinci ani, tot prin intermediul unui flacon de "Extazin", dar de astă dată cu un scop eminamente exterminator, pentru că lui Jerôme îi apăruse sub fiecare dintre omoplaţi câte o excrescenţă cartilaginoasă, întinzându-i pielea şi, normal, subţiind-o.
Mai făcu o încercare. Adică repetă scena. Dar peste cinci ani. În acelaşi loc. Aşadar, deschise ochii cu greu. Clipi de câteva ori, iritat sau poate obosit de lumina cenuşie ce pătrundea gâfâind alene pe fereastră. Din pat, zări crengile copacului din grădină agitându-se încoace şi-ncolo, acoperind acum tot spaţiul vizual al geamurilor, parcă ştergându-le. Dâre subţiri de apă se lăsau încet, alunecând grăsimoase şi tăcute, în jos. Ploua, dar ploua cumva şubred şi subţire, departe de pornirea năvalnică şi avântul demolator al ploilor de vară. Era o ploaie grosolană, grea, de toamnă, când cerul se înfundă în pământ, iar soarele se sufocă după spinarea hâdă a ceţii. Ploua, pentru că, la urma urmei, aşa se întâmplă de fiecare dată în astfel de situaţii, mai ales atunci când te afli în rezervă. În clipa în care vru să se ridice mai bine şi întinse mâna spre noptiera de tablă vopsită în alb, pentru a lua de la locul ştiut cana cu ceai rece, simţi o durere nemiloasă în spate, concomitent în două locuri, în dreptul omoplaţilor. Curios, se ridică, totuşi, înfrângându-şi durerea. Şi se pipăi. Un fior de gheaţă îl despică instantaneu, printr-o tăietură subţire, pe din două. Părea că materia osoasă, pe care o simţise sub degetele adormite, mai întâi se topise şi apoi trecuse brusc în vârfurile degetelor, ca nişte picături, la fel ca atunci când îţi cufunzi mâna într-un vas cu apă şi apoi o laşi în jos şi ea, apa, se prelinge din degete, ca nişte excrescenţe reci şi ude ale lor, ca de carne transparentă şi spongioasă. Îşi privi îngrozit degetele, dar ele erau aceleaşi ca întotdeauna: scurte, boante, cu unghiile groase tăiate scurt, parcă mâncate de apă sau de acizi. În prelungirea lor nu creştea nimic. Şi totuşi, ele păstrau o amintire tactilă, o senzaţie de straniu, de materie ciudată lipită de terminaţiile nervoase din buricele degetelor, ca nişte pete invizibile, arsuri de carne interioare. Stigmate dizolvate după aceea într-un flux ţâşnit din degete spre înăuntru, în sus, străpungând creierul cu un sângeros semn de întrebare, scrijelit ticălos, cu margini de foc, făcând să-i sfârâie măruntaiele capului. Simţea deja o fierbinţeală, o febră ciudată, acolo sus, înăuntru, sub chica de păr negru, o căldură exfoliindu-se în mii de petale ascuţite, ieşindu-i prin toate părţile, parcă plesnindu-i cutia craniană şi şuviţe subţiri, fine, de durere le percepea izbucnind prin fisurile imaginate, dar atât de pregnant, încât, dacă s-ar fi uitat în oglindă, era convins că le-ar fi putut arăta şi pune degetul pe ele. Îşi lăsă mâinile în jos, pe lângă trupul tremurând şi le ascunse sub pătură. Închise ochii, încercând, cu raza privirii în interior, să-şi străbată corpul până în dreptul omoplaţilor şi să radiografieze cele două puncte de durere jenantă, pe care le simţea ca făcând din ce în ce mai puternic parte din el. Şi, în sfârşit, descoperi. Efortul îl slei definitiv, golindu-l de putere. O senzaţie de vid îl cuprinse, un gol ca o cădere simţea cum îl absoarbe, mii de ace boante îi străpunseră plexul, dar nu violent, ci mângâindu-l parcă într-un frison plăcut, acelaşi pe care îl încerca atunci când, uneori, noaptea, visa că zboară, că pluteşte, un moment, nu mult, sau un ceas - visele pot cuprinde într-însele o existenţă, un timp întins ca o suflare de eternitate şi, de fapt, în realitate, ele să nu dureze decât câteva secunde, un minut - un ceas în care şi-a retrăit starea dintr-o existenţă anterioară, de pasăre, de aripă de pasăre sau de fulg de aripă de pasăre, plutind prin văzduhul limpede, pe deasupra lucrurilor, a oamenilor, a copacilor... Leşină. Sau adormi la loc. Îl trezi ţipătul metalic, gâjâit, al ceasului deşteptător. Se întoarse brusc într-o parte şi privi cu luare-aminte, imobil, cum se zbate ciocănelul între cele două talgere ale soneriei, mai întâi violent, apoi din ce în ce mai moale, mai slab, bătăile deveniră mai rare, mai sacadate, până când, într-un sfârşit, se stinseră, lăsându-i doar lui, în urechi, o pată sonoră minusculă să-i bântuie vagabond mecanismele complicate ale auzului. Nici nu se uită la ceas. Poate că era deja prea târziu. Târziu pentru ce? Se rostogoli şi, când ajunse pe marginea patului, făcu o mişcare vioaie şi îşi lăsă picioarele în jos, căutând pe bâjbâite, cu degetele, papucii. Negăsindu-i, se enervă şi se aplecă, pipăind cu palmele linoleumul, apoi cumva, cât putea el ajunge, sub pat. În acel moment, ceva pârâi. Îi trebui cam un minut stând aşa, înţepenit, cu figura îngheţată, cu privirea lipită inconştient de unul din picioarele şubrede ale mesei - aceeaşi masă veche, încălţată în saboţi rotunzi de cauciuc, pe care se aflau un pix cu arc cu inscripţia METABO, o mască de pitic bărbos, precum şi amintirea sudoripară a surorii Fevronia, împachetată frumos şi legată cu panglicuţă roşie - îi trebui, aşadar, un minut ca să-şi dea seama că pânza, e adevărat, destul de veche, tocită în urma atâtor spălări, a bluzei de pijama, plesnise undeva, în spate. Se ridică brusc în picioare, speriat ca de un coşmar, ca de o amintire neplăcută, cum făcea de obicei, încercând multă vreme să acopere un păcat, o imagine dezagreabilă, un gând urât, o dorinţă refulată, să le împingă undeva, în jos, în întunericul străfundurilor lui, înlăuntrul lăuntrului său, astupând cu grijă orice canal de ieşire, orice gură de aerisire, de accedere spre lumină. Dar, deodată, nu se ştie prin ce resort al Destinului, al Timpului sau al propriei sale slăbiciuni, deodată, ca sub o presiune formidabilă, dopurile săriră, capacele explodară, gurile de aerisire fură pulverizate şi, instantaneu, tot ceea ce el acoperise cu atâta grijă cinci ani de zile, camuflase, tăinuise cu atenţie, ţâşni la suprafaţă, ca un şuvoi, legănându-se mândru şi ameninţător, ca o cobră dresată, la auzul descântecului şoptit de vrăjitor: "Ha! Te-am prins... Ha, haaa! Te-am prins, bâzdâganie!". Şi durerea îi reveni în aceleaşi două puncte din preajma omoplaţilor. La fel de puternic, dacă nu chiar mai mult. Făcu anevoie câţiva paşi prin cameră. Linoleumul salonului îi frigea tălpile cu răceala sa de gheaţă. Îşi târâia picioarele, mişcându-se încet, neştiind încotro s-o apuce. Apoi, se opri indecis, privind năuc împrejur, încercând parcă să caute ceva, dar nedescoperind nimic în această cameră singură şi rece. De-abia acum pricepu ce caută. Oglinda. De deasupra chiuvetei. "Ce Dumnezeu, chiar în două locuri deodată?!". Şi se întoarse, încercând să privească în luciul de argint locurile cu pricina. De astă dată, fu sigur. Îşi duse îngrozit palmele la ochi, acoperindu-i. Două cioturi, ca nişte excrescenţe cartilaginoase, îi ieşiseră sub fiecare dintre omoplaţi, întinzându-i pielea, subţiind-o. Deja le simţea cum se măriseră într-un ritm uluitor, era cu neputinţă - îi şoptea o voce reverberându-se în ecouri în cap, pe care-l percepea lipsit de orice conţinut - ca aceste celule să se dividă atât de rapid, parcă le şi auzea cum cresc, ceva ca un huruit interior, un freamăt dezordonat, incontrolabil, al tuturor celulelor corpului, ca la un mecanism dereglat, căruia i-au fost abolite legile de funcţionare coerentă. Îşi făcu din nou curaj şi, pipăind iarăşi cu mâna, se întoarse, făcu încă o dată o piruetă în faţa oglinzii, spre a se convinge că nu e un coşmar. Totul era cât se poate de real, de adevărat, dureros de real, nu avea ce face, nu se putea opune unui fenomen straniu, pe care n-avea cum să-l controleze. O boală? Vreo malformaţie a oaselor?... Cocoşat. Şi nu cu una, ci cu două cocoaşe! Gândul îl frânse pe din două. "Mă sperie eternitatea gesturilor simple, Romică dragă! - zise din nou sora medicală Fevronia, scoţând acul prin care-i deşertase în fesa dreaptă, deja aburită uşor de perişori negri, un flacon dublu de "Extazin"... Te pomeneşti că ţi s-o fi urcat la cap, cumva, îngeretele?!". Cutia de chibrituri se închise încă o dată. La loc. Clac!... "Hai, pe bune!... Orb la orb nu-şi scoate ochii!" - mai auzi vocea ei înfundată. Definitiv.
Ce-i cu liniştea asta îngrozitoare?... Nimic, ce să fie! Poate că aşa trebuie să fie acolo. Pustiu. Linişte. Tăcere. Muţenie totală. Poate că acolo nu-ţi poţi auzi nici măcar zumzăitul propriilor gânduri. Poate că acolo, aşa cum se întâmplă în poveşti precare cu personaje minore, eroul principal e zmeu în faţa celor mici şi păduche în faţa celor mari. N-avea de unde să ştie, până nu va fi ajuns acolo. Dar el, el cum se prezenta? De aceea, îndrăzni şi se uită cu luare aminte la el. Şi descoperi că un lucru îi era clar până acum, în rest, toate îi erau la fel de confuze ca şi cerul: simţea că îl jenează, îl deranjează lodenul cenuşiu al lui Epsilante. Sau era doar un pretext? În orice caz, trebuia să scape de el. De ultima legătură cu trecutul din spate. După ce făcu un pas, însă se linişti: oricum, acest detaliu se va pierde imediat. Dacă nu cumva va fi pierit demult. "Marile drumuri, cele esenţiale, se fac, se petrec şi se sfârşesc cu sinele gol. Aruncat în trupul la fel de gol!".