Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Jurnalism  Sageata  Diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Saviana Stănescu, New York 2006


Ioana Ieronim

26.02.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Una dintre cele mai interesante voci ale dramaturgiei contemporane, Saviana Stănescu, “o scriitoare pentru secolul 21”, cum a numit-o Richard Schechner, prestigiosul regizor şi teoretician al performance-ului, continuă de la începutul acestui an să fie vizibilă cu noi succese la New York. Recent i-a fost produsă piesa Pantoful lui Lenin - această “feerie neagră“ de intensă actualitate, pe tema emigraţiei (să amintim cititorului român că piesa a apărut în volumul bilingv Waxing West/Să epilăm spre vest, la Biblioteca Teatrul imposibil din Cluj).
Producţia, care s-a bucurat de vii ecouri, a fost lansată sub egida Companiei Teatrale Lark, unde Saviana Stănescu e scriitor în rezidenţă şi totodată directoare a proiectelor de schimburi internaţionale.

Scrisă în stilul particular pe care autoarea şi-l autodefineşte ca “realism poetic”, sau “realism stilizat”, piesa a fost dezvoltată la Compania Lark timp de doi ani în fază de atelier, pentru a fi “ambalată în ‘cutia naturalistă/realistă‘“ necesară producerii spectacolul în circuitul teatral central din Statele Unite.
"Metafora centrală în Pantoful lui Lenin,” precizează autoarea „e felul în care trecutul ne însoţeşte ca o bombă în rucsac. Nu ştii când şi unde va exploda!”

Producţia s-a bucurat de un deosebit succes printre specialişti de marcă – Tina Howe, de exemplu, recunoaşte în piesa autoarei române linia Eugene Ionesco, admirând aici, în plus, corporalitatea personajelor, ritmul, energia limbajului şi caracterelor care dau viaţă şi evoluţie piesei.
Iată cum se explică Saviana Sănescu în caietul program care a însoţit producţia:

“Prima sarcină ce mi-a fost atribuită ca tânără jurnalistă aspirantă, în România post-comunistă, a fost să scriu un reportaj despre dărâmarea statuii lui Lenin din Piaţa Presei Libere, la Bucureşti. Piaţa Presei Libere era noul nume dat acestui binecunoscut spaţiu bucureştean, mărginit de clădirea în stil sovietic ce adăpostea redacţiile celor mai cunoscute ziare ale momentului. Privind uriaşa statuie a “tovarăşului Lenin” cum se clatină în aer, m-am simţit deodată mică şi parcă atinsă de o infirmitate. Mi-am dat seama că nu aveam cu adevărat instrumente şi reguli de comportament în noua societate “liberă” şi mi-a fost într-adevăr teamă: Ce se va întâmpla cu mine? Reportajul – scris cu un ciudat amestec de teamă şi speranţă – spre norocul meu a avut succes şi astfel mi-am câştigat poziţia de jurnalist.
Sunt mulţi ani de-atunci, România se află şi acum în tranziţie spre democraţie, dar s-a realizat un evident progres. Ţara face parte din NATO, iar în 2007 va intra în Uniunea Europeană. Majoritatea românilor sunt încă săraci, iar 2% s-au îmbogăţit enorm – ei sunt oamenii de afaceri fie născuţi de la natură, fie corupţi de la natură; diferenţa dintre cele două categorii e de obicei greu de făcut după 15 ani de “capitalism sălbatic”, când frontierele fragile dintre “bine” şi “rău” au fost de atîtea ori şterse şi redesenate ...
Ca jurmalist cultural am scris despre multe lucruri - despre sărăcie, corupţie, violenţă, despre arte şi chiar despre Visul American al atâtor români. Adagiul cehovian “La Moscova. La Moscova!” a fost înlocuit cu refrenul hip-hop: “La New York. La New York!”... Acum cinci ani, iată, soseam la New York - cu inima plină de un alt fel de aliaj între speranţă şi teamă. De atunci am învăţat ce înseamnă să fii suspendat între două lumi, dar şi cum e să te simţi pur şi simplu fericit ca păşeşti pe Broadway şi respiri aerul acestui extraordinar oraş, care iradiază farmecul începuturilor. Sunt şi momente când te simţi blocat în inbetweeness, spaţiul interstiţial, când nu te poţi mişca fiindcă îţi porţi trecutul ca pe o “bombă” în rucsac. Îţi aduci aminte atunci că eşti scriitor, membru al “Partidului Unit al Artiştilor Lumii” (glumeam, desigur ...), aşa că paşaportul şi viza nu mai contează. Fiindcă aici te afli alături de Cehov şi Beckett şi Ionesco şi Arthur Kopit şi Doug Wright şi Tina Howe şi Emily Mann, în aceeaşi barcă, iar ei te vor însenina şi susţine când te aud spunând: Nu pot merge mai departe. Nu pot merge mai departe. Voi merge mai departe!

Să precizăm că Pantoful lui Lenin va fi prezentat în lectură la Festivalul internaţional de teatru Sibiu 2006.
După obţinerea a două masterate în studii de performance şi scriere dramatică la Universitatea din New York (NYU - Tisch School of Arts), ca bursier Fulbright, Saviana Stănescu predă acum la Facultatea de dramă a aceleiaşi Universităţi, dezvoltând teme precum drama contemporană în Europa, teatru şi feminism, reconfigurarea clasicilor, mari autori dramatici (Ionesco, Genet...). În stagiunea trecută s-a bucurat de un succes deosebit (cronică la New York Times ...) cu spectacolul YokastaS, la faimosul teatru new-yorkez La MaMa. Să ne aducem aminte că Saviana Stănescu a fost iniţiatoarea multor evenimente spectaculare multimedia şi neconvenţionale ani de-a rândul în România, unde a făcut o preţioasă muncă de pionierat în domeniu, iar înaintea plecării ei la New York, în 2001, ea a fost o prezenţă remarcabilă la variate evenimente teatrale europene, în Germania, Franţa, Anglia.

Lansată zilele acestea, culegerea Plays and Playwrights 2006 (The New York Theater Experience) cuprinde piesa Aurolac Blues a Savianei Stănescu, avându-i ca protagonişti pe Elvis şi Madonna, copiii străzii. În interviul luat cu acest prilej, autoarea îşi precizează poziţia estetică în teatru: “Realismul psihologic”, spune ea, “te limitează la un story linear, conform logicii cauză-efect. Dar teatrul nu e televiziune sau film. Aici avem şansa extraordinară de a explora teatralitatea în variate feluri, putem suprapune straturi ale semnificaţiei, putem angaja mai mult de o metaforă centrală, avem instrumentele pentru a elibera imaginaţia spectatorului... A construi un arc şi o călătorie a personajelor, cum se spune, clasic, înseamnă de multe ori în teatru să trădezi complexitatea vieţii omeneşti. De aceea eu cred că pe scenă este nevoie de poezie, fiindcă logica poeziei e asociativă, uneori iraţională, emoţională, viscerală, impulsivă.”
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer