Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Keep cool, be smart: stresul democraţiei şi demisia lucidităţii


Bogdan Ghiu

12.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(un contraapel către preşedintele Traian Băsescu)

Presa românească se zbate şi ea cum poate, cînd glorios, cînd penibil, pentru a încerca să-şi asigure sau măcar pentru a simula independenţa şi autonomia, aflîndu-se însă, din nefericire, la cheremul feţei celeilalte a informaţiei şi al economiei: aisbergul nevăzut al serviciilor secrete, dar care cel mai adesea comunică tocmai prin intermediul presei, intervenind decisiv şi perturbator în cîmpul public al politicii.

În vacarmul aparent anomic al presei româneşti din ultimele săptămîni, pe lîngă şi pe fundalul, de fapt, al tonalităţii disperat critice, se pot distinge însă cîteva note coerent discordante, care încet, încet încep să compună un adevărat refren, o adevărată şansonetă publicistică: trebuie să punem punct republicii parlamentare corupte, care s-a dovedit un experiment istoric costisitor, eşuat şi falimentar, simplă formă fără fond mimetică, importată; singura salvare o reprezintă deplasarea dinspre sistem spre om, personalizarea sistemului, altfel spus trecerea de urgenţă spre o republică prezidenţială, strîns unită în jurul preşedintelui Traian Băsescu, Comandant, mai întîi doar la propriu, apoi din ce în ce mai mult la figurat „şi în toate sensurile”, personaj fragil, totuşi, care tot mai mult începe însă să fie văzut, şi să ne fie propus spre percepţie, ca un lider provindenţial, fiind forţat „de jos” să recurgă la forţă.

Campionii acestei păreri dramatizate apocaliptic, cu insistente note autohtoniste, sunt doi cunoscuţi editorialişti ai cotidianului Cotidianul: Traian Ungureanu şi Horaţiu Pepine. Amîndoi colaborează regulat, şi la fel de coerent, şi la mensualul Idei în dialog. Se poate, aşadar, spune că aparţin mărcii „Caţavencu”, exprimînd poziţia acesteia.

Iată ce scrie, de pildă, Traian Ungureanu la 8 martie 2006, în Cotidianul, sub titlul „Băsescu, acum!”, părînd, cel puţin stilistic, a nu deosebi fotbalul de viaţa politică, ba poate tocmai de aceea, să zicem, interesant, ca susţinător al acestei ipotetice omologii „structurale” (după cultul lui Hagi, cultul lui Băsescu, de parcă ar fi acelaşi lucru): „Totul – istoria recentă a României, importul de instituţii, cochetăria cu Europa, sistemul de partide, grevele şi duhoarea pensionarilor fără bani de săpun – s-a petrecut cu un scop şi numai unul: Năstase (...). România a clacat. (...) Democraţia e bolnavă acum. (...) Democraţia pe care o apără alarma anti-Băsescu e de mult recrutată pe post de furnizor de privilegii. Preşedintele Băsescu a îndrăznit să fie o excepţie. Atît a mai rămas (...), şi asta trebuie jucat. Cu orice risc. După căderea sistemului parlamentar, avem datoria să procedăm brutal şi să vorbim pe şleau. (...) Avem în faţă două soluţii: ori viaţa pe moşia oligarhiei (...), ori viaţa pe mîna lui Băsescu – cu încrederea că acest om nu e o glumă ci singura propunere realistă a istoriei recente”. Ş.a.m.d. (Sublinierile mele.)

Descrierea lui Băsescu e corectă, dar numai atît timp cît personajul prezidenţial astfel hiperbolizat este conceput ca putînd să reformeze, nu să înlocuiască sistemul politic, să comute cu el, dat fiind că nimeni nu poate ţine loc de lume, în ansamblul ei, şi nimeni nu are dreptul să delege această misiune nimănui: ea se împarte sau se distruge. Pentru cineva familiarizat cît de cît cu teoria actelor de limbaj, această hiperbolizare contrastată, dramatizată, posibilă doar relaţional, sistemic, dar propusă ca trebuind să distrugă, tocmai, relaţia politică, nu doar inevitabil, ci fundamental antagonică, este evident că Traian Ungureanu înşală, trage pe sfoară, construieşte un truc: prefăcîndu-se că descrie „obiectiv” o situaţie, că o constată mimetic, el de fapt, tocmai, o produce, o construieşte. De aici, necesitatea deconstruirii ei imediate.

„Conţinutistic” însă, semantic, nu doar pragmatic, critica parlamentarismului reprezintă o temă oricînd (şi, din punct de vedere istoric, atestat) delicată, sensibilă şi riscantă, capabilă să-şi impună, insidios-tiranic, propria logică tocmai atunci cînd ni se pare că, suverani, putem doar să ne „folosim”, sofistic, manipulator, de ea. Sofiştii erau prizonierii sofismelor lor, iar prin sofisme nu se poate ajunge la adevăr: se pot impune, în schimb, adevăruri. Ceea ce Traian Ungureanu, plecînd de la un adevăr parţial despre Traian Băsescu, dar mînuindu-l apocaliptic, periculos (generalizîndu-l totalitar în loc să-l distribuie relaţional), în deplina sa inocenţă (care, aici, ar fi, pentru el, salvatoare, calificîndu-i discursurile mai curînd pentru tratamente de ordin – metaforic vorbind – terapeutic decît penitenciar), pare, să zicem, conform aceleiaşi prezumţii de nevinovăţie (în cazul de faţă, deopotrivă culturală şi civică), a ignora sau a nesocoti.

Ca argument negativ de sprijin în scopuri de dramatizare apocaliptică a discursului performativ de realitate, motivul deja formalizat al criticii parlamentarismului poate servi la orice, dar mai cu seamă la instaurarea, în urma unor apeluri „de jos”, „civice”, venind din sînul societăţii civile, a unor autoritarisme. Fapt care înseamnă tocmai sinuciderea societăţii civile (în cazul României, extrem de primăvăratică), antrenată de demisia intelectualilor. Cei care încă mai strîmbă din nas cînd aud de Foucault se privează cel puţin de cîteva instrumente analitice esenţiale: faptul că toate transcendenţele istorice ale puterii se creează la chemările imanente din sînul corpului social, că sub masca ficţiunii legale (Pascal, Montaigne pînă la Derrida & comp.) a contractelor sociale operează o blocare a circulaţiei energetice a puterii prin corpul social (văzut, în mod politic interesat, mai mult ca un organism). Societatea este puterea, şi pe cheltuiala puterii ca societate, prin permanentă etatizare, apare constructul artificial, mereu fragil, al statului.

Democraţia e cotidian stresantă, iar a trăi în democraţie, aşa cum spune acelaşi odios Foucault, pe care nu voi înceta să-l traduc şi să-l utilizez, în cursul său despre liberalism, Naşterea biopoliticii, a trăi în democraţie înseamnă a trăi periculos, şi tocmai de aceea vigilent, constructiv, afirmativ, critic. Încercînd, altfel spus, să susţii formalismul şi artificialitatea instituţiilor democratice, clipă de clipă ameninţate tocmai de conţinuturile umane pe care ea încearcă să le indiguiască şi să le canalizeze, să le formalizeze, transformînd în limbaj al civilizaţiei strigătele de revenire la anarhia naturii, precum cel de faţă, susurat săptămînă în urechile publicului de către Traian Ungureanu şi alţii.

Cînd te lasă nervii nu apuci arma şi nu suni alarma, ci mai bine iei o vacanţă de la discursul public pretins raţional. Sau te retragi în marginalitatea corozivă, autoasumată şi „iresponsabilă” a artei. Eşti prea literar, eşti prea poet, Traian Ungureanu, produci quiproquo-uri periculoase insistînd să te acreditezi drept analist politic!

Aceasta, desigur, dacă nu va fiind cumva vorba de nişte simple semnături slujbaşe, cinic „raţionale”, convocate „liber” să creeze panică pentru a pregăti intrarea în scena-arenă a Salvatorului.

Vedeţi ce faceţi, prin urmare, cu preşedintele! De cele mai multe ori, oamenilor politici le este greu să reziste îndemnurilor aparent populare la forţă. Mă bazez, deci, pe umorul lui Traian Băsescu. Şi eu cred, altfel spus, în preşedinte, dar (tot mai) tranşant altfel decît mulţii puţini care încearcă să ne călăuzească, discret, opinia către dezastre.

Traian, fii atent (tipologic) la Traian! S-ar putea să fie troian. Cal de dar grecesc.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer