de ce, oare, se rezolvă totul numai în vise?

Dragă Mya,
de ce, oare, se rezolvă totul numai în vise? Uneori mă agăţ atît de tare de ele şi nu vreau nici cum să le dau drumul. Mi-ar plăcea ca atunci cînd am un vis în care mă simt aşa cum mi-aş dori fie realitatea, să apăs un buton sau să rostesc formula magică şi să continuie la nesfîrşit. Acel vis să devină viaţa mea de după. E atît de dureros să simţi că te trezeşti după ce, pentru o bună bucată de vreme, ai fost cu adevărat fericit într-o lume perfectă în care, chiar dacă nu dictezi totul, ţi se întîmplă numai lucruri care te fac să pluteşti, să vezi totul încojurat de acei norişori rozalii şi toate lucrurile noi, care apa, îţi mai dau cîte un upgrade la starea de confort, de împlinire şi extaz pe care o simţi.
Oare aşa este şi cînd mori? Un vis? Un vis în care voi trăi la infinit, în care tu vei apărea, la un moment dat, din acel abur în care ai dispărut. Dar vei fi chiar tu sau doar o proiecţie cu înfăţişarea ta? Vei fi mereu acea fată palidă şi bolnăvicioasă, în care am descoperit acum ceva ani, sursa de energie a universului meu? Îmi vei zîmbi din toată fiinţa ta, pornind de la ochii în care citeam mai multe răspunsuri decît există întrebări în lume şi îmi vei explica ori de cîte ori vei vrea toate lucrurile mici care te sîcîie şi care încă îmi sună în cap şi mă fac să zîmbesc melancolic, trist, că nu pot să îţi aud cînd vreau vocea... cea mai extaziantă melodie pe care am auzit-o vreodată. Aici, în realitate, în absurd, mă chinui să te recompun alergînd de colo colo după cîte un element second hand, care doar aduce foarte puţin a ceea ce mi-aş dori eu. Aici trebuie să mă mulţumesc doar cu atît. Trebuie să tresar de fiecare dată cînd îţi aud numele, să fiu atent ca nu cumva să treci pe lîngă mine şi să spun că e altcineva. Trebuie să caut şi restul feţei atunci cînd văd nişte ochi apropiaţi de culoarea mugurilor tineri şi proaspeţi de afghani, care îmi transmit orice fel de energie, să mă apropii de orice fiinţă care trage din ţigară cu sete, parcă într-un ritual şi închide ochii cu satisfacţie de fiecare dată cînd fumul îi coboară încet, înspre plămîni. Încerc să te recompun din toate acele gesturi, imagini şi sunete care îmi amintesc de tine şi sînt sigur că nici măcar nu mă voi apropia vreodată de original. Doar în vise mai eşti tu, aşa cum te ştiam, aşa cum te-am ştiut odată, demult.

Dar problema mea este următoarea. Dacă ar fi acea formulă magică, sau butonul care face să rămîn pe veci în visul cu tine, atunci ai fi chiar tu? Adică pot să trăiesc o eternitate ştiind că fericirea care mă înconjoară este doar o iluzie perfectă? Pot să mă mulţumesc fiind conştient că undeva, tu eşti într-un vis al tău, care poate nu are nici o legătură cu visul meu? Nu cred. Nu voi putea să trec peste asta. Şi nu voi trece pînă cînd nu voi şt, cu siguranţă, că acel univers perfect este la fel şi pentru tine. Că şi tu stai şi îţi faci uneori planuri şi teorii cum să ajungi înapoi, nu neapărat în timp, ci în acea lume fantastică. Pînă cînd nu voi fi sigur că şi tu îţi doreşti să apeşi pe buton ca să fii în acelaşi vis ca şi al meu, nu voi putea nici măcar să încerc să-l găsesc. Sigur, mai este şi varianta în care universal tău de fericire să fie cu totul altul decît al meu şi atunci iarăşi nu sînt sigur că vreau să îmi petrec eternitatea într-o minciună debilă.
Atunci aş putea să pornesc la drum şi să găsesc altă lume, poate nu la fel de minunată, dar în care voi fi sigur că dacă găsesc butonul şi îl apăs sau rostesc formula, voi fi fericit într-o lume reală, departe de realitate. Trec prin nişte momente mai grele acum, trebuie să mă înţelegi şi să îmi accepţi tonul.

Tocmai m-am trezit din acel vis în care aş fi vrut să rămîn şi chiar dacă sunt trist şi dezamăgit pentru că am revenit la această realitate, pentru că sunt în alt loc şi în altă ipostază decît în somn, mi-am dat seama că nu am rămas pentru că mai sunt încă multe lucruri pe care trebuie să le aflu, că mai sunt încă multe piese de potrivit la puzzle. Că în somn, chiar dacă eram mult mai fericit, mă minţeam şi m-aş fi minţit pentru totdeauna, pentru că lumea de acolo era doar o reproducere a acelei lumi pe care am descoperit-o în această realitate. Mi-am dat seama încă o dată că adevăratele răspunsuri sînt încă aici şi vor veni cu acest simpatic duşman de moarte al meu, numit simplu, Timpul. Cel puţin aşa sper.

Deci rămîn pe baricade în continuare, tresărind la fiecare element, căutînd indicii care ar putea să mă aducă la un moment dat la momentul adevărului adevărat. Visele sunt pînă atunci doar antrenamente, doar lecţii pe care trebuie să ne construim o bază, pentru a nu rămîne cu gura căscată şi cu ochii bulbucaţi atunci cînd va veni marea dezlegare. E doar un joc de strategie în care începi de la zero, iar eu mă simt obligat să-l duc pînă la capăt. Ne petrecem viaţa căutînd cărări către răspunsurile care sunt în noi, pentru că în noi este totul, dar fără drumuri nu avem nimic. Era o cale prin adîncul marelui absurd.