Doar o schimbare de peisaj şi golire de conţinut

Tehnologia este considerată promotoarea escaladării limitelor şi factorul determinat al calităţii vieţii. Se supralicitează, lăsînd impresia, la repezeală, că tehnologia determină structurarea aşezărilor. Dacă am privi cu ceva mai multă atenţie, am observa că tehnologia a fost utilă doar în cîrpirea defecţiunilor datorate unor nefericite erori de organizare a aşezărilor. Nu tehnologia a împins locurile către formule mai bune, ci a venit pe urma greşelilor umane, încercînd să facă necazurile tolerabile. Fundamentele unei aşezări nu pot fi influenţate de tehnologie; în schimb, ea poate furniza anestezicul necesar suportării traiului alterat într-una.

Neînţelegerea îşi are obîrşia în confuzia persistentă între natura materială şi natura spirituală a unei aşezări. Nu se înţelege că rădăcinile unei comunităţi se plasează în palierul spiritual. Mai mult, cele două planuri sînt abordate ca unul singur, sporind confuzia. Tehnologia n-are puterea de a străpunge stratul superficial al vieţii şi, în mod normal, ea n-ar trebui să depăşească statutul de simplu ambalaj. Tehnologia nu are cum să se înalţe peste planul material. Or, nu acolo se află algoritmul structurării.
Şi în tehnologie există mode. E rîndul comunicaţiei să iasă în faţă şi să-şi etaleze nurii. Cînd vorbeşte despre comunicare, omul modern se gîndeşte imediat la dispozitivele care sună aiurea prin buzunare şi genţi sau la calculatorul despre care spune (cu mîndrie) că-l leagă de oricine din orice punct al lumii (şi chiar mai mult). Aceasta este un soi de comunicare în absenţa contactului; şi nu este sigur că putem găsi vreun motiv de mîndrie sau de bucurie. Comunicarea înseamnă contactul în cadrul unui ritual. Comunicarea înseamnă un eveniment ce se cere pregătit, savurat şi reţinut printre amintiri. Comunicarea înseamnă parte a unui ritual compus din multe acte; altfel, ea se va manifesta doar în plan funcţional, acolo unde o fixează minunile tehnologice care zornăie aiurea prin buzunare şi prin genţi.

Comunicare începe de la plănuirea contactului. Urmează pregătirea, anticiparea subiectelor ce vor face obiectul discuţiei şi a reacţiilor interlocutorului; apoi încep pregătirile pentru deplasare (primenirea şi alegerea hainelor). Drumul pînă la ţintă este presărat cu alte întîlniri, cu vreo zăbavă neaşteptată, cu observaţii şi descoperiri. Întîlnirea cu gazda este un alt moment important iar dialogul se desfăşoară urmînd secvenţe bine cunoscute. Pe tot parcursul întîlnirii, informaţiile şi imaginile sosesc într-un ritm normal, omenesc, digerabil.

Ceea ce se petrece între deschiderea unui aparat şi închiderea lui nu prea poate fi numită comunicare. Probabil, aceasta poate fi o explicatie pentru faptul că, de cele mai multe ori discuţiile rămîn într-un registru minor şi agresiv. De fapt, fanii tehnologiei nu sînt prea interesaţi de calitatea comunicării, ci doar de calitatea aparaturii utilizate. Chiar şi atunci cînd mai avem impresia că între două persoane se stabileşte comunicarea (în adevăratul sens al cuvîntului), s-ar putea să descoperim repede că la mijloc nu este decît un calcul meschin.

Schimbările iniţiate de tehnologie se referă doar la planul material. Atîta timp cît planul spiritual – planul sistemului de valori – este solid, influenţele tehnnologiei sînt neesenţiale (fără rezonanţă în planurile profunde ale vieţii).
Din păcate, minimizarea planului spiritual mută atenţia în zbuciumata lume materială. Aşa se face că tehnologia plimbă vieţile fără rădăcini ale oamenilor dintr-o parte într-alta, cum mută vîntul frunzele căzute.

Căutarea felului în care tehnologia influenţează vieţile oamenilor trădează preocupări orizontale, vorbeşte despre obsesia obiectelor.
Căutarea felului în care tehnologia influenţează vieţile oamenilor este proprie unei lumi populată de lucruri printre care rătăcesc nişte fiinţe.
Nu obiectele oferă răspunsuri. Nici măcar întrebările nu pot fi legate de ele. Obiectele pot întreţine, în schimb, delirul.