Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Aş vrea o ţară în care celebră să fie Oana Pellea, nu Gigi Becali


Alex Savitescu, un interviu cu Alex. Leo Şerban

24.03.2006
Suplimentul de cultură, ianuarie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alex Savitescu: De ce tocmai film, domnule Şerban? Cum de nu v-aţi orientat spre zone mai mediatizate ale presei de la noi? Analist politic, de exemplu?
Alex. Leo Şerban: Pentru că nu mă pricep şi, oricum, există destui analişti politici. Nu mi-am propus neapărat să mă poziţionez cumva pe piaţa media. Pur şi simplu, fac ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna, şi anume să scriu despre arta mea preferată, filmul.

A.S: Este o provocare pe care aţi acceptat-o încă de mic?
A.L.Ş.: Ooo, chiar din copilărie, nu! Sigur că vedeam filme atunci, dar nu mă gîndeam că o să ajung să scriu despre cinema. Eram un spectator obişnuit. Ţin minte că mă duceam împreună cu bunica mea, care era o mare cinefilă şi cunoştea toţi actorii hollywoodieni. Primele mele contacte erau cumva bruiate, trebuie să spun, pentru că bunica mea, pentru a-mi proteja inocenţa în ale filmului, şi mai ales faţă de violenţa de pe ecran, de cîte ori murea un personaj dintr-un western, de exemplu, mă trăgea de mînecă şi-mi zicea: "Nu e adevărat, e doar în film!". Astfel am deprins, probabil, rudimentele acestei schizofrenii: lucrurile pe care le vezi pe ecran sînt şi în aceeaşi măsură nu sînt reale.

A.S.: Bunica dumneavoastră era deci un fel de CNA de astăzi...
A.L.Ş: Ha! Ha! Presupun că se poate spune şi aşa. Bunica mea era, să-i spun, un "CNA domestic"... Mai simpatic, dar la fel de vigilent!

A.S.: A fost vreun regizor care v-a marcat?
A.L.Ş.: În copilărie, nu, pentru că, probabil, nimeni în copilărie nu se gîndeşte la regizor, ci ia filmul ca atare, este interesat de actori, de ce se întîmplă de-a lungul poveştii. Dar am un regizor care m-a impresionat mult, prin adolescenţă, cînd mi-am dat seama că rezonez foarte bine cu ceea ce propune el. Şi acel regizor se numeşte Alfred Hitchcock.

A.S.: Vă adresez o întrebare cuprinzătoare cît o temă de doctorat: aţi putea face o comparaţie între filmologia românească de astăzi şi cea de dinainte de 1990?
A.L.Ş.: Sigur, se poate face un bilanţ. De altfel, am şi realizat recent lucrul acesta, pentru o revistă a Muzeului Ţăranului Român, care se cheamă Martor. Asta a fost tema, întrebarea: "Ce s-a întîmplat în filmul românesc după 1990?". E clar că s-a întîmplat ceva fundamental: cinematograful românesc al ultimilor 15 ani nu mai seamănă cu ceea ce a fost înainte. Asta nu înseamnă că înainte de 1989 toate peliculele româneşti au fost slabe. Nici vorbă de aşa ceva! Există cîteva vîrfuri, începînd de la clasicul Pădurea spînzuraţilor - un film care, după canoanele de astăzi, pare prea lung, dar care are cîteva momente regizorale memorabile...

A.S.: Astfel, şi Păsările lui Hitchcock, de care pomeneaţi, pot fi considerate azi "învechite"...
A.L.Ş.: Sigur că da! Pentru că asta este esenţa cinematografului, se înnoieşte cu fiece nouă generaţie. De exemplu, astăzi au apărut în cinema aceste efecte digitale, care pe mine mă cam sperie. Dar, revenind la cinematograful de dinainte de 1990, există cîteva vîrfuri: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Iacob al lui Mircea Daneliuc sau Proba de microfon al aceluiaşi - care a fost, pentru mine, un prim contact cu un anumit tip de cinema, foarte direct, foarte viu, foarte aproape de realitatea de atunci. Ce s-a întîmplat "după" nu mai seamănă sau, dacă vreţi, seamănă doar cu aceste două filme amintite: Reconstituirea şi Proba de microfon. Mi se pare benefică pentru cinematograful românesc această ruptură de un anumit tip de cinema, care era estetizant, care cuprindea în general ecranizări...

A.S.: Era pentru un public mai citit cinematograful de dinainte? Asta spuneţi, indirect?
A.L.Ş.: E ceva adevăr în chestia asta, dar m-aş feri să o spun atît de tranşant. Era un public mai interesat de ceea ce înseamnă CINEMA, cu majuscule. Acuma nu mai vorbim despre "public", ci despre "publicuri". Acesta este un truism la modă, dar, ca orice truism, trebuie repetat... Ce se întîmplă astăzi? Se produce această ruptură şi pentru că există publicuri mult mai variate. Există un public tînăr, avid de noutate, este cert, şi acesta nu mai rezonează la un anumit tip de cinema. Şi nu e vorba aici numai de cinematograful românesc, care - s-o spunem pe şleau! - nu este un vîrf al cinematografului mondial; nu mai rezonează cu o anumită durată, cu planurile lungi. Ingmar Bergman, de pildă, este pierdut pentru tînăra generaţie. Dar asta nu face decît să mi-l facă şi mai drag şi să rezonez cu bunul meu coleg, Radu Cosaşu, care, recent, mi-a spus că, revăzînd Scener ur ett äktenskap / Scene din viaţa conjugală, a fost absolut devastat de adevărul acestui film. Trebuie spus aici un lucru, cumva neplăcut pentru tînăra generaţie: pentru a înţelege anumite filme, îţi trebuie o anumită experienţă de viaţă. Nu e vorba numai despre experienţa de cinefil; aceasta sigur că este importantă pentru a valoriza. Dar pentru a înţelege relaţiile, mai ales din filmele amintite, îţi trebuie o anumită profunzime a înţelegerii vieţii, pe care nu o capeţi decît în timp. Nu poţi ca la cincisprezece ani să înţelegi filme ca Fragii sălbatici sau ca Persona, de pildă.

A.S.: Pe de altă parte, de ce filmele semnate de Sergiu Nicolaescu "prind" la publicul nostru?
A.L.Ş.: Sînt filme uşoare, ale unui public pentru care cinematograful înseamnă exact şi nimic mai mult decît acest tip de filme. Şi nu e vorba aici despre filmele de gen, nu am această prejudecată a genurilor majore şi a genurilor minore. Eu cred că un cinefil este cel interesat în mod egal de toate genurile, pentru că în toate există şi vîrfuri, şi rateuri. E vorba despre faptul că aceste filme ale lui Sergiu Nicolaescu ofereau la vremea respectivă - şi, iată!, o mai fac şi astăzi, ceea ce ne pune nişte întrebări privitoare la evoluţia societăţii noastre - un soi de divertisment facil unui public care nu cerea mai mult. Că acestea erau făcute pentru a distrage atenţia, da, e adevărat, dar eu cred că asemenea filme îşi vor găsi întotdeauna un public, pentru că vor exista întotdeauna oameni care nu ţin să fie la zi cu tot ceea ce se face în cinema. Iar eu aş disocia aici între publicul de telenovele sau publicul de televiziuni - nu ştiu de ce, pentru mine, televiziunea a devenit sinonimă cu telenovela - şi publicul interesat de cinema, care trebuie luat ca o artă. Deşi cinematograful este arta cea mai populară, la noi, în mod paradoxal, el se află la margine. Este privit cu o anumită condescendenţă de către cei care sînt "ierarhii" culturii româneşti, pentru că, spun din nou un truism, cultura noastră este literarocentrică: literatura este în vîrful piramidei din centrul cercului, iar celelalte arte gravitează în jurul ei.

A.S.: O altă problemă care a marcat cinematografia românească şi o afectează chiar şi astăzi: dialogurile proaste, seci, false - şi aş mai putea găsi o mie de adjective care să ilustreze acest fapt. Ce se întîmplă, domnule Şerban? Nu avem scenarişti buni, nu au ieşit la suprafaţă? Cînd apar două personaje într-un film românesc, trăiesc cu sentimentul că acestea sînt desprinse mai curînd dintr-o nuvelă SF, decît din realitatea cotidiană...
A.L.Ş.: În orice caz, nu sînt desprinse din viaţa reală. Nu ştiu dacă sînt science-fiction neapărat... Ar fi bine să fie science-fiction! Problema este, într-adevăr, că scenariile filmelor noastre sînt moarte din faşă. Nu vorbesc despre cîteva excepţii aici, ci despre faptul că noi nu am avut o şcoală de scenarişti de nivel competitiv. S-a mers foarte mult pe ecranizări, care, uneori, erau onorabile. Trebuie spus că nu am avut vîrfuri, dar au fost unii scenarişti talentaţi. De exemplu, Titus Popovici. Erau scenarişti care prestau la comanda casei de producţie şi produceau asemenea scenarii. E adevărat însă că, dacă ne referim la filmele de aşa-zisă "actualitate" ale acelor ani, scenariile erau clar grevate de cenzură şi de autocenzură. Era evident că un scenarist, pentru a avea o şansă, era obligat să internalizeze ideea că nu tot ceea ce trebuia spus putea fi spus. Şi atunci, astăzi, toate acele filme par false! Adevărul nu era spus pînă la capăt. Şi nu e vorba că nu se înjura în acele filme...

A.S.: Tocmai, acum s-a ajuns în extrema cealaltă!
A.L.Ş.: Da, poate că este o falsitate, ca orice extremă, dar şi o fatalitate, pentru că trebuie înţeles mecanismul natural a ceea ce s-a întîmplat. După o perioadă de restricţie totală, s-a trecut în relaxare totală. Faptul că există acest limbaj în filmele noastre de astăzi mi se pare un lucru firesc. Regret excesele, dar mai bine cu, decît fără ele!

A.S.: Cum s-ar fi scris filmografia noastră, dacă tinerii regizori de astăzi ar fi apărut în urmă cu treizeci de ani?
A.L.Ş.: Acum trebuie să facem, într-adevăr, un exerciţiu SF... Noi am avut nişte momente prielnice. Un vîrf al cinematografului românesc este, cum ziceam, Reconstituirea. Or, după acest moment a urmat un deşert, o secetă de filme din partea lui Lucian Pintilie, din motive de cenzură. Mă gîndesc totuşi ce s-ar fi întîmplat dacă, după Reconstituirea, Pintilie ar fi fost lăsat să facă filme în România (a mai făcut De ce trag clopotele, Mitică?, dar acela a fost un film cu şi mai mari probleme!). Au venit ulterior regizori din generaţiile mai tinere, Tatos sau Daneliuc, care au reuşit uneori să propună filme adevărate, chiar în condiţiile acelea vitrege. Nu sînt filme sută la sută adevărate, dar rezistă. Ne dăm seama că anumite lucruri nu puteau fi spuse, dar, în ciuda acestui fapt, ele respiră în continuare un anumit firesc. Nu erau făcute în absenţa cenzurii, dar reuşeau, cu graţie, să treacă prin acele furci ale ei.

A.S.: Revin la întrebarea iniţială şi introduc şi un răspuns: am fi fost competitivi astăzi, dacă...
A.L.Ş.:... Asta e clar! Sigur că da! Dar este şi o evoluţie naturală a cinematografului. Nu cred că un film precum Moartea domnului Lăzărescu ar fi putut fi făcut acum 20-30 de ani. Nu îmi dau seama cum ar fi fost să fie aşa. În orice caz, sîntem undeva în urmă, şi nu pe harta cinematografiei mondiale. Cum spunea şi Peter Greenaway recent, nu existăm în acest teritoriu; multă lume s-a indignat, dar el spunea, de fapt, un adevăr. Aceste filme au venit şi la momentul potrivit. Revin la filmul lui Cristi Puiu, care este exemplul cel mai eclatant de recunoaştere internaţională din ultima vreme, de performanţă, pentru că asistăm la o cvasiunanimitate a publicului şi a criticii din afară, ceea ce ar trebui poate să-i pună pe gînduri pe cei care cred că se pricep la toate. Recunosc că sînt destul de iritat să văd o reacţie de respingere a acestei performanţe, din partea unor oameni care cred că se pricep la cinema, dar care, după părerea mea, au rămas în urmă. Asta nu neapărat pentru că trebuie să fim în pas cu ce se vrea afară - ăsta a fost unul dintre reproşuri: "Puiu a făcut un film pe gustul festivalurilor, al celor din afară, care vor exotism". Nu e deloc vorba despre aşa ceva, şi eu m-aş bucura foarte mult ca acesta să fie primul film românesc "shortlistat" la Oscaruri.

A.S.: De ce joacă actorii români în telenovele şi în reclame la absorbante? O să spuneţi "pentru bani", dar aş vrea un răspuns mai puţin laconic...
A.L.Ş.: Mai puţin laconic? Pentru bani, pentru bani, pentru bani!
Mai este o problemă, care a mai fost discutată. Actorii români nu prea au în ce să mai joace. Noi nu avem clar diferenţiată şcoala de teatru de şcoala de film, ceea ce, pînă la urmă, se dovedeşte o mană cerească. Dacă ei ar fi fost făcuţi numai pentru film, ar fi murit de foame. Ei cumva navetează între teatru şi film şi, cînd nu au roluri nici într-o parte, nici în alta, se duc înspre telenovele şi reclame. Nu mi se pare un lucru scandalos. În fond, ei îşi fac meseria, iar tu nu eşti obligat să te uiţi, dacă nu-ţi plac. Înţeleg situaţia în care sînt... S-o spunem p-aia dreaptă: poţi să faci şi roluri foarte OK în telenovele. Pînă la urmă, asta contează. Eu nu mă uit la telenovele, dar am prins, recent, pe un post, o asemenea producţie în care apărea Oana Pellea, una dintre marile noastre actriţe. Şi, din cîte am văzut, îşi onora profesiunea, făcea un rol credibil, cu talentul pe care i-l ştim.
Telenovelele există şi sînt un tip de producţie de televiziune strict codificată, care trebuie luată ca atare. În fond, există şi o literatură supercomercială. Eu am citit, şi-o recunosc fără să-mi fie ruşine, Codul lui Da Vinci. Cartea e scrisă, într-adevăr, precar, dar, după primele 50 de pagini, cînd îmi venea să dau cu ea de pămînt, am continuat şi m-a pasionat, pentru că pune foarte multe probleme despre ceea ce mai este astăzi religia.

A.S.: Nu facem, de multe ori, mai mult tam-tam în această zonă a filmului, o gălăgie care este nejustificată prin comparaţie cu cît se produce în această zonă a artei? Mă gîndesc, iată, numai la scandalurile periodice ale scenariilor nominalizate la concursurile Centrului Naţional al Cinematografiei.
A.L.Ş.: Este o mare problemă, nu ştiu cum se va ieşi din ea. Probabil că sîntem condamnaţi la aceste certuri perpetue, atît timp cît sistemul nu funcţionează. Şi probabil că nici nu va funcţiona prea curînd, din "enşpe" motive, pe care n-avem timp să le mai enumăr acum. Dar este clar că din această comisie nu pot face parte cei care sînt implicaţi direct sau indirect în proiecte! Asta e de bun-simţ. Acum, sigur, o să-mi spuneţi că cinema-ul e o lume mică, imposibil să nu fii într-o anumită relaţie cu X sau cu Y...

A.S.: ... un amendament: o lume mică, în care toată lumea urăşte pe toată lumea.
A.L.Ş.: Dar oare se întîmplă altfel în alte "lumi"? Din păcate, asta este o realitate şi trebuie să trăim cu ea - sau, dacă vreţi, să murim cu ea de gît! Revenind la acele comisii despre care vorbeam: nu vreau să mă dau exemplu de ce nu am acceptat, dar, dincolo de motive pe care le puteţi bănui (la cît e de citit, şi mai ales la cît de proaste sînt unele scenarii, nici o plată nu e suficientă...), nu am acceptat dintr-o raţiune foarte simplă: nu-mi place să citesc scenarii. Recunosc că mă plictisesc, pentru că trebuie să îmi imaginez de fiecare dată cum ar arăta chestia asta, iar în momentul în care aş vedea produsul finit, mi-aş da seama că nu e aşa cum mi-am imaginat. Un scenariu, oricît de bine scris, nu este nici literatură, nici film. E ceva între. Un scenariu este o struţo-cămilă, iar pe mine nu mă satisface chestia asta. Dar trebuie să existe, evident, oameni de meserie în această comisie şi fiecare trebuie să fie onest în job-ul pentru care este plătit. Pentru că este totuşi plătit!

A.S.: Cum comentaţi procesul intentat de către Oana Pellea celebrului Gigi Becali?
A.L.Ş.: M-aş fi bucurat să trăiesc într-o ţară în care celebră să fie Oana Pellea, nu Gigi Becali. Dincolo de acest răspuns sibilinic, mi se pare absolut firesc ca, la fel ca în orice stat civilizat din Occident, să existe astfel de procese. Evident că, atunci cînd cineva preia nişte imagini dintr-un film, acel cineva trebuie să plătească. Cu atît mai mult cu cît este vorba despre reclamă. Pentru că, pînă la urmă, campania electorală este o formă de reclamă, în cazul de faţă, pentru personajul Gigi Becali. Eu am urmărit ce a declarat Becali, e foarte încurcată situaţia, pînă la urmă nu mai înţelegi nimic - de fapt, e foarte greu să înţelegi ce spune Gigi Becali... Dar, dacă am priceput eu bine, rezultă că el ar fi plătit o anumită sumă lui Sergiu Nicolaescu, care acum neagă acest lucru, prin intermediul lui Ioan Cărmăzan... Şi iată cum ne întoarcem iarăşi la mafia din cinematografie, în care şi Cărmăzan, şi Nicolaescu au fost la un moment dat citaţi. E o afacere tulbure, în care eu o susţin pe Oana Pellea, pentru că mi se pare firesc să apere imaginea tatălui ei şi să aibă dreptul de a cere copyright pentru acele imagini.

A.S.: Este, în definitiv, vorba despre o poveste cu aromă românească sută la sută. În final, vă lansez o provocare: în cît timp vom putea vorbi despre primul film românesc cîştigător al unei secţiuni la Oscar?
A.L.Ş.: Mă feresc să fac predicţii, dar, dacă un film românesc va cîştiga la Oscar, aş fi, desigur, cît se poate de fericit. Pînă la urmă însă cred că trebuie să ieşim din această obsesie foarte provincială: "Să avem şi noi Oscarul nostru! Să avem şi noi Nobelul nostru!". Sigur că e de înţeles această obsesie, dar poate că recunoaşterea va veni în momentul în care vom fi mai puţin încrîncenaţi în a dori un lucru. În fond, nu ia "România" acel premiu - oricare ar fi el -, ci autorul respectiv! În artă nu e ca la fotbal, sînt performanţe individuale, şi eu zic că e preferabil aşa.

Fac emisiunea cea mai nemediatizată de pe TVR Cultural

A.S.: Cum vă "vine" rolul de prezentator al unei emisiuni de televiziune?
A.L.Ş.: Cum îmi "vine"? Păi, probabil că-mi vine "turnat", ha-ha... Serios vorbind, nu mă vedeam deloc în postura de moderator al unei emisiuni de televiziune - cu atît mai puţin în cea de realizator. Dacă am acceptat, a fost tocmai pentru că îmi plac provocările şi pentru că lucrez cu o producătoare foarte exigentă, Carmen Dăncescu. Din păcate - aşa cum, presupun, nu aţi văzut -, este emisiunea cea mai nemediatizată de pe TVR Cultural! Îmi scapă de ce - probabil, pentru că n-avem, nici Carmen, nici eu, gurile cusute... Dar cum să ai, cînd singurul "promo" făcut, ca vai de capul lui şi-n dorul lelii, se dă pe post din An în Paşti!? Carmen a făcut un nou promo, excelent, în care eu nu apăream deloc, ci numai invitaţii cîtorva dintre ultimele emisiuni. L-aţi văzut? Nici n-o să-l vedeţi, probabil, pentru că se pare că nu e pe "formatul" canalului - în care "vedeta" trebuie să ocupe, cînd apare, tot ecranul. Pe mine nu mă interesează chestiile astea, le cer de multe ori operatorilor să mă filmeze din spate, "în amorsă" - vedeta este, şi trebuie să rămînă, discuţia despre Imagine. Nu fac (sper!) ceva convenţional în această emisiune şi, ca atare, un "format" standard nu mă interesează, nu mă reprezintă. Tot ce vreau este să fie puse între paranteze, în mod profesionist, eventualele antipatii (reale sau imaginare) şi să i se acorde emisiunii Fotograme aceleaşi şanse ca şi celorlalte. Deja, în noul sezon, ora a fost schimbată (sîmbăta de la 16), iar audienţa - care era bună şi chiar foarte bună pentru media canalului - a scăzut... [între timp emisiunea a revenit la ora 19, sîmbătă, pe TVR Cultural, nota LiterNet] Q.e.d.

Repere:

 Născut pe 28 iunie 1959 în Bucureşti
 Absolvent al Facultăţii de limbi şi literaturi străine, Universitatea Bucureşti, în 1983
 Critic de film, traducător şi artist vizual
 Redactor al revistei Dilema Veche
 Realizatorul emisiunii Fotograme de pe TVR Cultural
 Membru în boardul ProHelvetia
 Membru în numeroase jurii la festivaluri de film, precum: Alter-Native (Tîrgu Mureş), DaKINO (Bucureşti), FIPRESCI (Londra)
 Colaborator, în decursul timpului, la diverse publicaţii: Contrapunct, Cover Magazine (SUA), Arc, Secolul 20, Secolul 21, Observator cultural, România literară, Elle, Norii / Clouds Magazine, Libertatea, Suplimentul de cultură, LiterNet.ro
 A fost lector la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti
 În 1976, a debutat literar cu Green Lemon, poem scris şi publicat în engleză, în Chicago Review
 În 1992, beneficiar al unui grant al Ministerului Culturii din Franţa
 În 1996, beneficiar al USIA Grant
 În 2000 s-a autoexclus din Uniunea Cineaştilor din România şi din Asociaţia criticilor de film români
 În 2002 a fost bursier Gettz Fellowship.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer