Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ana Blandiana: Scriitorul e O VOCE... a cărei tăcere e complicitate


Lou Gelehrter, un interviu cu Ana Blandiana

14.04.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucian (Lou) Gelehrter este unul din puţinii arhitecţi care au două birouri, la Ierusalim şi la Bucureşti. Pe lângă implicarea în proiecte comune cu Universitatea de Arhitectură Ion Mincu, cea mai recentă creaţie a domniei sale este Centrul comercial Anador, locul unde arta şi comerţul fac casă bună. Structurat în jurul fostului depou al tramvaiului cu cai, centrul cuprinde cea de-a treia librărie a lanţului Cărtureşti.

Ana Blandiana, invitată de Institutul Cultural Român, de pe lângă Ambasada României din Israel, a fost prezentă timp de zece zile în Ţara Sfântă. Lou Gelehrter s-a întâlnit cu poeta la Ierusalim, mai întâi la cinemateca oraşului (care e situată nu departe de Zidul Plângerii) şi apoi la pub-ul lui preferat - "Barood"-, unde a împărţit cu dumneaei şi cu doamna Madeea, directoarea Institutului, preparate culinare specifice Răsăritului şi au stat de vorbă:


Lou Gelehrter: Paradoxală coincidenţă, un amic din Bucureşti mi-a oferit posibilitatea să vă întâlnesc într-o seară organizată de Cărtureşti, în Centrul Anador din Bucureşti, unde ar fi urmat să fiu, alături de librărie, un fel de gazdă, la un eveniment legat de Memorialul de la Sighet - Memorialul Victimelor Comunismului şi Rezistenţei. Urma să plec la Ierusalim, amicul m-a informat, cu întârziere, că şi evenimentul se amână, nu sunteţi în ţară. Sosesc ieri aici şi găsesc invitaţia la întâlnirea de astăzi (16 martie 2006), organizată de Institutul Cultural Român, în biblioteca Cinematecii din Ierusalim... Memorialul de la Sighet, după câte am înţeles, materializează conceptul memoriei ca formă de justiţie. Ierusalimul, oraş multimilenar, este un simbol al memoriei, bineînţeles, prima mea întrebare se referă la impactul pe care acest loc l-a avut asupra Dumneavoastră.

Ana Blandiana: Ce-aş putea să vă spun, care să nu mai fi fost spus, din seria superlativelor, devenite banale prin repetare, prin care oamenii încearcă să definească, de mai multe mii de ani, acest loc unic al spiritualităţii omeneşti? Ierusalimul este Pământul Sfânt al celor trei mari religii monoteiste şi înrudite ale lumii, punctul de pornire al marilor ordine cavalereşti, care au tulburat, modelat şi stăpânit, secole la rând, istoria Europei, locul disputat din vremuri imemoriale de toate imperiile, măturat de toate războaiele şi reconstruit mereu, ca însăşi speranţa. Felul în care, pe câţiva kilometri pătraţi, stau alături Zidul Plângerii, Catedrala Sfântului Mormânt şi Moschea Al Aqsa spune totul despre ceea ce ne înrudeşte înainte de a ne despărţi. Faptul că Ierusalimul există aşa cum există, locuit de toate seminţiile şi religiile, dovedeşte, cum nu se poate mai convingător, că toleranţa este singura soluţie de supravieţuire, că, dacă vrem să continuăm să locuim pământul, suntem cu toţii condamnaţi la toleranţă. Mai mult decât o cetate străveche, Ierusalimul este simbolul acestui străvechi adevăr.
Dacă n-aţi fi arhitect, aş putea să vă vorbesc mult despre admiraţia pentru oraşul modern, cu piatra lui galbenă, mată, reuşind să scoată blocurile din anonimat şi să îmblânzească îndrăzneala liniilor prea noi.

L.G.: Aţi fost întrebată dacă scriitorul / poetul se poate implica în "imediat", în politic. A mai fost citat dialogul (inedit pentru mine) dintre Liviu Rebreanu şi Mihail Sebastian, pe aceeaşi temă, Răscoala a fost scrisă la patruzeci de ani după, Rebreanu vorbeşte despre nevoia distanţei, neimplicării... Răspunsul Dumneavoastră s-a referit la rolul scriitorilor / poeţilor / artiştilor din anii '60 – '70 şi mai ales anii '80 - "ultimul deceniu" al supravieţuirii societăţii româneşti, "respiraţie prin cultură", rolul artiştilor ca "repere ale opiniei publice".

A.B.: Liviu Rebreanu pledează, în răspunsul dat lui Mihail Sebastian, pentru neimplicarea politică a scriitorului, în sensul neaderării sale la anumite forţe politice, care, întotdeauna, reprezintă o viziune parţială asupra realităţii (partid vine de la parte). Scriitorul trebuie să aibă distanţă faţă de faptele despre care scrie şi faţă de forţele pe care le înfăţişează ciocnindu-se. Este, de altfel, ceea ce a făcut în Răscoala. Nu mă îndoiesc că are dreptate. După cum nu mă îndoiesc că marile romane despre comunism vor apare în următoarele decenii. În ceea ce priveşte implicarea, am făcut, întotdeauna, diferenţa între implicarea politică şi implicarea civică. În epocile dramatice, de criză, scriitorul devine, cu sau fără voia sa, O VOCE, prin care se simt exprimaţi şi cei ce îl ascultă. O voce a cărei tăcere devine complicitate.

L.G.: Aţi vorbit despre "cel mai greu an", anul '90, cu, aş putea spune, nostalgia anilor '80, ani maniheişti, ani în care lumea era împărţită între Ceauşescu şi ceilalţi - victime. Şi descoperirea surprinzătoare, dureroasă, halucinantă, că cei care tăceau, tăceau lucruri diferite...

A.B.: Într-adevăr, mai mult decât în timpul dictaturii, când - cu excepţia familiei Ceauşescu - părea că toţi suntem victime, mai mult decât în timpul revoluţiei, când descoperirea libertăţii era prea orbitoare pentru a mai putea desluşi manipularea din spatele ei; anul 1990 a fost anul despărţirii apelor de uscat, al naşterii societăţii civile, într-o ţară în care alfabetul democraţiei fusese uitat, pentru că fuseseră, pur şi simplu, exterminaţi cei care se încăpăţânaseră să şi-l amintească. A fost anul unor tensiuni aproape insuportabile şi al unor eforturi eroice de a nu lăsa vechile structuri şi noii lor conducători să împingă lucrurile pe vechiul făgaş.

L.G.: Aţi afirmat că "viaţa publică (în România - şi nu numai, aş adăuga eu) este o apă din ce în ce mai murdară", cu concluzia care se impune, în această viaţă "nu am ce să caut". Mi-au venit în minte versurile lui Maiakovski:
"Tovarăşi,
daţi-ne o nouă formă de artă
o artă
care va scoate republica din noroi"
(Ordinul nr. 2, către Armata Artelor)...
A.B.: Republica despre care vorbea Maiakovski nu trebuia scoasă din noroi, ci din sânge.

L.G.: Dacă citatul din Maiakovski ilustrează (după părerea mea) rolul pe care artistul / poetul îl poate juca atunci când Republica este în pericol, atunci nu există ilustrare mai percutantă a forţei şi "pericolului" pentru sistem, reprezentat de artist / poet, decât Parabola Palatului a lui Borges.

A.B.: Am organizat, în 1995, ca preşedintă a PEN Clubului Român, o conferinţă internaţională pe tema "Scriitorul şi puterea", pe parcursul căreia s-a glosat fascinant, borgesian, despre ciudata legătură şi concurenţa dintre scriitor şi putere, despre spaima de puterea cuvântului, pe care o are orice putere şi despre mijloacele prin care încearcă să-l anihileze - prin cumpărare sau prin distrugere - pe scriitor.

L.G.: Doriţi să sublimaţi, sau să "convertiţi prestigiul într-o operă de durată, fără caracter politic". Memorialul, spuneţi, nu este o operă politică, ci este o operă făcută pentru viitor. Căci, în România lui Ceauşescu, comunismul a învins, memoria a fost distrusă prin spălarea creierului, "omul nou" a fost zămislit, şi acest lucru a fost simţit după '89.

Cum s-a comportat, după "revoluţie", "omul nou"? [eu aş împărţi "omul nou" în două categorii, cei (mulţi) care s-au blocat - volens, nolens - în mizerie, şi cei (puţini) care s-au descurcat de minune în perioada "de tranziţie" a capitalismului primitiv
...]

A.B.: "Omul nou" - despre care, înainte de '89, nu eram siguri că reuşise să fie produs - s-a dovedit, după '89, că este cea mai mare realizare a comunismului. El este cel care, la alegerile din '90, a votat în proporţie de peste 80% cu foştii comunişti, care nu se mai numeau comunişti, cel care îi aclama pe mineri, în timp ce reprimau Piaţa Universităţii, cel care spunea, mai târziu, "tot era mai bine pe vremea lui Ceauşescu". Cât îl priveşte pe "omul nou" din a doua categorie, îl puteţi vedea mulţumit de prezent şi de sine, pe fotoliile Parlamentului, în bănci şi holdinguri, mai convins de capitalism decât fusese de comunism.

În ceea ce priveşte Memorialul de la Sighet, el nu este o pledoarie împotriva sau pentru o anumită coloratură politică, ci pentru nevoia de adevăr şi de respect a fiinţei umane, care trebuie să aparţină tuturor. Nici o ideologie din lume nu poate justifica o crimă, iar într-o crimă politică nu-i vorba de raportul dintre dreapta şi stânga, ci de acela dintre victimă şi călău. Sighetul este simbolul importanţei şi necesităţii societăţii civile şi a statului de drept, în absenţa cărora popoarele devin populaţii, iar istoria - povestea incredibilă a malformării sufletului colectiv. În acest sens, Memorialul de la Sighet, ca instrument de resuscitare a memoriei colective, este operaţia inversă creării "omului nou" şi este un drum spre viitor.

L.G.: Memorialul de la Sighet este dedicat viitorului, îl comparaţi cu Yad Va Shem - memorialul holocaustului din Ierusalim, şi el destinat păstrării memoriei pentru generaţiile viitoare. (Evreii au un talent special la memorie. Vechiul Testament include marile evenimente ale acestui bătrân popor, sărbătoririle din fiecare an amintesc fuga din Egipt (Paştele), victoriile asupra grecilor (Hanuka) şi aşa mai departe.) Ce impresie v-a făcut Yad Vashem-ul?

A.B.: M-a impresionat profund. Atât prin enorma muncă de cercetare, care continuă, neobosită ("Rotonda numelor", cu vârtejul fotografiilor şi dosarele încă anonime ale morţilor care îşi aşteaptă restul biografiei, necunoscut), cât şi prin forma artistică. Este vorba de o mare operă de artă şi de ştiinţă în acelaşi timp, pe care voiam de mult să o văd şi care - deşi auzisem şi citisem despre ea şi-i cunoşteam, în mare măsură, conţinutul - mi-a dat sentimentul unei mari descoperiri. Evreii au, într-adevăr, un cult, o tradiţie şi o neoboseală a memoriei, de la care cred că ar trebui să înveţe toate popoarele. Leon Volovici, care m-a condus prin muzeu, îmi povestea despre un ucrainean care a izbucnit în plâns în "Rotonda numelor" gândindu-se la milioanele de ucraineni ucişi, cărora nimeni nu s-a gândit să le păstreze numele. În ceea ce priveşte comparaţia cu Memorialul de la Sighet, material, nu poate fi vorba de vreo comparaţie: Yad Vashem este o instituţie a statului Israel, în timp ce Memorialul de la Sighet a fost realizat aproape prin absurd, de o organizaţie neguvernamentală, având împotrivă, ani de zile, la început, instituţiile statului. Teoretic însă, definiţia celor două memoriale dedicate urii de rasă şi, respectiv, urii de clasă, merge în paralel şi sunt născute din aceeaşi nevoie de a înţelege cum a fost posibil, pentru ca să nu mai poată fi posibil niciodată din nou.

L.G.: Rezistenţa din munţi pare aici un subiect delicat. Localnicii sunt sensibili, pe bună dreptate, la tot ce este legat de mişcarea legionară. Ori, este ştiut că mulţi legionari se găseau printre rezistenţi. Apare problema definirii statutului de victimă. Care este definiţia limpede şi clară a acestui statut?

A.B.: Rezistenţa armată este un fenomen care, aşa cum a existat în România, a existat şi în Ţările Baltice şi în Polonia. În România, se pare că a durat mai mult, ultimele nuclee au fost lichidate în '62. Nu ştiu cine au fost luptătorii în celelalte ţări, dar în România au fost ţărani, care se împotriveau colectivizării, ofiţeri deblocaţi, elevi, studenţi. Majoritatea au fost ţărani, fără apartenenţă politică, dar şi ţărănişti sau chiar... Frontul Plugarilor. Printre elevi şi studenţi au fost şi legionari, sau membri ai Frăţiilor de cruce. Acest fenomen trebuie studiat (istoricul ieşean Dorin Dobrincu este unul dintre principalii specialişti în domeniu), aşa cum a fost, aşa cum este studiată colectivizarea, Canalul, sovietizarea instituţiilor, naţionalizarea industriei, valurile de arestări, persecuţiile religioase, persecuţiile etnice etc. Totul trebuie spus în întregime. Atunci când vorbim despre naţionalizări, nu discutăm despre ideile politice ale celor cărora li s-a luat tot ce aveau şi au fost scoşi din propriile case şi adesea băgaţi în închisori. Ceea ce discutăm este fenomenul încălcării dreptului la proprietate şi la libertate.

L.G.: Aţi pomenit numele lui Traian Pop, ţăranul rezistent din Maramureş, care a salvat din Holocaust ţărani evrei din satul lui. Un simbol sau o excepţie?

A.B.: Un simbol. Simbolul acelor oameni întregi, capabili să se împotrivească, indiferent de riscuri, oricăror nedreptăţi, indiferent că erau făcute de naziştii unguri împotriva evreilor, sau de comuniştii români împotriva românilor. Pădurarul maramureşan Nicolae Pop, luptător în Munţii Ţibleşului, împreună cu fiul şi cu fiica lui, Aristina, a fost numit drept al popoarelor. Că nu au fost excepţii o dovedeşte şi un impresionant text - semnat în Voinţa Transilvaniei (1945), de Armin Gutman, şeful Comunităţilor Evreieşti din Sighet - despre solidaritatea ţăranilor din Maramureş cu evreii persecutaţi. Este, de altfel, vorba de o solidaritate firească, nu doar din motive umane, ci şi pentru că prin Dictatul de la Viena, maramureşenii erau ei înşişi persecutaţi şi fără drepturi în propria lor ţară. (A se vedea masacrele de la Ip şi Trăznea, Sarmăş şi Moisei).

L.G.: Am amintit scrierea, extraordinară pentru mine, a lui Ion Ioanid. Am avut norocul să-l întâlnesc la München şi să ne împrietenim. Cum consideraţi opera lui, "memorialul" lui? Căci este un memorial...

A.B.: Este un memorial şi, în acelaşi timp, o importantă operă literară, atât de importantă, încât obligă la revederea ierarhiilor din proza românească de după război.

L.G.: V-am auzit pentru prima oară recitând din poeziile Dumneavoastră. Mărturisesc că am fost vrăjit. Recitaţi şi din poeziile altora?... Căci cine are talent (mare talent!) are talent la multe...

A.B.: Îmi place să-mi spun poeziile şi mă emoţionează faptul că, la recitalurile din străinătate, adesea aplauzele izbucnesc înainte de a se auzi traducerea (s-a întâmplat şi în cadrul spectacolului "Vocea cuvântului" din Ierusalim), ca şi cum aş fi reuşit, prin voce, să transmit poezia, dincolo de sensul ei.

L.G.: Vă mulţumesc, Doamnă, pentru atenţia şi timpul pe care ni l-aţi acordat, cititorilor şi mie personal.


(Interviu preluat din revista Time Out, aprilie 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer