Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bogdan Suceavă: Istorii personale


Radu-Ilarion Munteanu, un interviu cu Bogdan Suceavă

07.04.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu-Ilarion Munteanu: Domnule Bogdan Suceavă, vă propun, pentru început, să definim o arie cât mai largă a convorbirii, pe care s-o acoperim mai degrabă aleator decât sistematic, pentru a conserva, pe cât posibil, prospeţimea dialogului. De acord?

Prima impresie pe care o lăsaţi publicului, chiar înainte de imaginea de scriitor, este acribia cu care urmăriţi fenomenul cultural românesc, în particular cel literar, ca şi starea literaturii globale. Aţi descoperit o metodă proprie, poate încă nebrevetată, de dilatare a timpului subiectiv?

Bogdan Suceavă: Bine ar fi să am o metodă neobişnuită şi să vă descriu aici un miracol... Sunt foarte atent cu timpul meu şi cu timpul colaboratorilor mei. Ţin foarte mult la punctualitate, la datele limită, şi lucrez cu parteneri care oferă garanţii de seriozitate. Încerc să investesc timp numai în lucrurile care merită şi fac diferenţa. Mă păzesc de proiectele care-mi par a nu avea şanse să contribuie cu un plus de originalitate şi de calitate sau de proiectele unde ar exista riscul să nu mă pricep (la Bucureşti primăvara aceasta se poartă priceputul la toate, aşa că putem spune că merg împotriva modei). Am învăţat să spun nu şi să mă scuz politicos atunci când simt că nu pot produce ceva la nivelul de calitate pe care eu mi-l doresc. Partea dificilă e să-ţi alegi ce lucrezi atunci când ai mai multe opţiuni interesante.

R-I. M.: V-am auzit vorbind în mult mai mică măsură decât v-am citit. Sunteţi un interlocutor vocal afabil, stimulativ pentru gazda unei emisiuni radio. Impresia reporterului, fie ea şi sprijinită pe o bază subţire, ar fi că centrul de greutate al expresiei dumneavoastră publice rămâne în partea scrisului. În ce măsură se raportează această impresie foarte subiectivă la propria dumneavoastră senzaţie de confort al modalităţii de expresie?

B. S.: Probabil dumneavoastră v-aţi obişnuit în mass media de limbă română cu interlocutori care apucă microfonul cu voinicie şi, cuprinzându-se de patos, dezvoltând o turaţie crescândă, trimit spre popor mesaje subliminale despre măreţia proprie. Probabil vreme de 16 ani asta am văzut şi auzit cu toţii: ce altceva să înflorească din "rezistenţa prin cultură" decât nişte artizani ai sofismului şi nişte self-absorbed practicanţi ai retoricii? Eu simt că se poate şi altfel, că există şi alternativa bunei măsuri. Dacă simt nevoia să vorbesc numai eu, vă rog să mă credeţi că am suficient spaţiu de emisie - talk showul meu e în sala de curs, unde am ocazia să povestesc despre lucruri cu adevărat interesante, să incorporez şi umorul de rigoare, şi necesarele tehnicalităţi. Am optat pentru un anumit tip de prezenţă publică în România şi nu mă grăbesc către apariţii facile, către prestaţii care să producă intervenţii în vecinătatea locului comun. În 2005 am refuzat câteva interviuri în mass media din România, dar nu pentru că nu m-aş fi simţit confortabil cu prezenţa la radio sau la tv, ci pentru unul şi acelaşi motiv: am simţit că subiectul de discuţie nu era compatibil cu lucrurile pe care le-am studiat, gândit sau trăit eu. Să vă dau un exemplu. Am fost invitat la o dezbatere organizată de un post de televiziune, o emisiune în care subiectul era departe de sfera mea de interes. În fond, la câte se pricepe un scriitor? Am fost surprins să văd că realizatorii emisiunii au insistat, probabil au crezut că refuzul meu reprezintă o formă mai subtilă de negociere. Nu am participat la o emisiune al cărui subiect nu-mi spunea nimic. Aşa că intervenţiile mele publice sunt aşa cum mi-am propus să fie. Dacă toţi am proceda aşa, am avea un spaţiu public mult mai decent şi nu am vedea atât de des filozofii de ocazie pronunţându-se asupra culturii cartofului.

R-I. M.: Sunteţi scriitor publicat încă de prin '90, aţi scris poezie încă din liceu. Totuşi cele mai consistente cărţi datează din ultimii 3-4 ani. Care ar fi determinantele acestei curbe specifice?

B. S.: Poate am debutat literar prea devreme, cred că un debut la 20 de ani era prea devreme. În plus, 1990 nu a fost un an în care lumea se ocupa cu literatura... Durează până ajungi la o anumită maturitate şi o claritate a expresiei literare care nu poate fi compensată de entuziasmul tinereţii. Acum e un timp prilenic pentru proză, există cititori avizaţi şi bine informaţi. M-am întâlnit la târgul de carte Gaudeamus, din noiembrie 2005, cu oameni care citiseră fie Imperiul, fie Venea din timpul diez. Există mulţi cititori de calitate care ne onorează cu atenţia lor. Deja asta e foarte diferit de situaţia din anii 2000 sau 2001, de pildă. Mi-am propus un anumit standard şi încerc să răspund exigenţelor pe care le am faţă de rezultatul muncii mele: cărţi care să răspundă interesului cititorului, să servească intereselor cititorilor, curiozităţii şi plăcerii lor de lectură. Nu scriu aceste volume pentru mine, nu din vanitate şi nu îmi propun să câştig de pe urma lor. Acest raport personal cu literatura nu implică mai puţin profesionalism. Simt că ceea ce am produs până acum răspunde unei componente reprezentate mai puţin în literatura română care se scrie azi. De exemplu, nu ştiu de ce nu se încearcă mai multe istorii despre imaginarul culturii române de azi, e o temă importantă, o temă care face bine şi vindecă excesele. Asta e o problemă centrală pentru noi toţi. M-aş aştepta să avem multe romane în direcţia asta, e un subiect incitant. Asta e doar una dintre direcţiile care mă interesează. Mai sunt şi altele.

R-I. M.: Sunteţi o prezenţă notabilă, chiar dacă nu excesiv de frecventă, în presa culturală de limbă română. Totuşi aparent miza acestei prezenţe pare oarecum depăşită de lărgimea viziunii din forumul literar internautic al cărui suflet continuaţi să fiţi. Există, oare, un anumit paralelism, marcat de respiraţia lungă, de lipsa de grabă, în publicistica dumneavoastră, cu linia urmată în literatură? Poate spera publicul că va citi în coloanele periodicelor culturale mai amplu şi mai tranşant opiniile dumneavoastră asupra dinamizării mişcării literare româneşti?

B. S.: Ştiu că la Bucureşti s-a încetăţenit moda scriitorilor care pot fi închiriaţi cu ora, cei care ţin 4-5 rubrici în diverse locuri şi produc multe texte în fiecare săptămână. Mi-e teamă că aceşti autori au şanse puţine să producă ceva profund, pentru că îşi investesc timpul în efemeride şi se expun unei uzuri care lasă urme (la unii pe chip, la alţii pe creier). Nu cred că a fi "scriitor la ziar" e un noroc şi încerc să mă păzesc de tentaţia asta. Nu îmi propun decât intervenţii care să facă diferenţa, care să spună ceva ce nu s-a mai spus. Îmi face plăcere să colaborez cu Observatorul cultural, păstrez rubrica Eresuri la Timpul (cu o extensie la Familia). Nu mă interesează prestaţiile "comerciale" şi nu am încredere în "libertatea presei" din România. Am mari îndoieli că unii comentatori scriu din probitate profesionala şi cred că, cel puţin deocamdată, "libertatea presei" e doar o legendă. Nu cred că peniţele ascuţite ale UASCR-ului de altă dată produc artizani ai jurnalismului democratic. Am primit invitaţii de la diverse publicaţii, dar nu simt că ar trebui să mă prind în joc. Dealtfel, nu îmi doresc să fiu judecat după prezenţele mele în presa culturală, ci după cărţile pe care le scriu. Nu prea înţeleg de ce lumea în România e aşa de atentă la baletul din presă: performanţa culturală nu are absolut nici o legătură cu ce se întâmplă acolo. Lucrurile profunde ale timpului nostru nu se elaborează în presă.

R-I. M.: În forumul literar la care ne-am referit deja, judecăţile dumneavoastră critice excelează prin lapidaritate, consistenţă şi acurateţe. Aveţi în vedere într-o anumită perspectivă un demers critic sistematic? Sau, cel puţin, susţinerea unei rubrici despre starea literaturii, fie aceasta pentru început cea românofonă?

B. S.: În nici un caz. Nu aş întra niciodată pe un teren care aparţine criticilor de specialitate. Ceea ce am postat pe nadir_latent au fost simple impresii de cititor şi nu aş pretinde vreodată că sunt mai mult de atât. De aceea nici nu le public în altă parte. Am încredere în criticii care au o viziune mai largă asupra ideilor literare ale momentului, care citesc şi sunt familiarizaţi cu diverse literaturi, nu doar cu cea română, care au în vedere şi îşi pun problema să publice lucrări de specialitate în reviste din afara României. Nu acord prea mult credit celor care fac critica din întâmplare şi la întâmplare, nici celor care pretind că citesc o carte pe zi. Nu iau în serios criticii care nu au o viziune teoretică bine fundamentată şi găsesc amuzantă critica "jurnalistică'' impresionist-post-socialistă (adică o critică în care concluzia literară e determinată de impresiile de moment ale criticului, de nevoile sale personale la ceas de tranziţie; de pildă, când criticului îi e foame, el scrie că bucătăreasa are o proză cool; când i se strică maşina, mecanicul e cel mai tare prozator). Am aceleaşi standarde pentru criticii noştri ca şi standardele pe care unii dintre ei le au pentru prozatorii de azi.

R-I. M.: Se poate sesiza în aceste opinii exprimate de dumenavoastră o nuanţă: dacă literatura universală vă captează atenţia ca oarecum neutru consumator avizat, chiar savurând-o, literatura românească pare a vă durea. Nimic mai firesc, de altfel. Vă simţiţi responsabil, ca om de conştiinţă, pentru literatura limbii dumneavoastră materne?

B. S.: Nu... Cred că fiecare dintre noi suntem responsabili doar pentru faptele şi opţiunile noastre. Lucrurile pot evolua diferit în România, în timp ce percepţiile unor autori de ficţiune, care trăiesc în altă parte pot fi diferite. Nu mă simt responsabil faţă de literatura română ca idee abstractă, dar mă simt responsabil faţă de cititorul de limbă română, cel care îşi doreşte, pe bună dreptate, produse culturale de calitate realizate şi gândite azi, cu percepţia şi sensibilitatea de azi. Văd spaţiul literaturii române cu totul altfel decât în accepţiunea mai veche a acestei expresii.

R-I. M.: Cea mai evidentă caracteristică a primului dintre volumele dumneavoastră din ultimii ani era o paletă stilistică remarcabil de largă. A ţinut aceasta de o strategie, a fost o demonstraţie, sau mai degrabă alegerea celei mai potrivite unelte stilistice pentru un subiect dat?

B. S.: Vă mulţumesc pentru întrebarea aceasta, pentru că ea atinge lucrul la care ţin cel mai mult şi pe care aş descrie-o, mai în glumă, mai în serios, drept povestea cu naratorul-cameleon. Cred că situarea naratorului, punctul de vedere narativ, ritmul şi nivelul de realitate al romanului sunt impuse de subiect şi cred că inteligenţa autorului se măsoară în momentul alegerii acestui ansamblu. Restul e doar măiestrie şi execuţie. Dar ideea cea mai importantă e cea a acordării iniţiale de ton, pentru că întregul roman sau întreaga nuvelă se construieşte pe baza acestei opţiuni. Alegerea aceasta e pentru roman ceea ce sunt axiomele pentru un model geometric. Un critic a spus despre mine că sunt "un bun sintetizator de stiluri", şi cred că şi-a dorit, prin aceasta, să îmi atribuie o lipsă, eventual un punct slab. În realitate, nu cred că e deloc uşor să scrii în foarte multe feluri, am studiat până să ajung acolo şi nu cred că e uşor să îţi propui să convingi în fiecare dintre stilurile abordate. Nu e uşor să concurezi la decatlon, pentru că această multitudine de stiluri abordate răspund unei cerinţe cât se poate de reale: trăim într-o epocă rafinată, când toate stilurile s-au încercat, când la nivel stilistic s-a mers foarte departe, când cititorul ştie foarte bine asta şi are aşteptări înalte. Cum ar trebui să producem literatură pentru o astfel de vârstă literară? Să ne cantonăm într-un singur stil, să ne agăţăm de o imagine preconcepută, să turnăm într-un tipar prestabilit fiecare subiect care ne trece prin mâini? Nu ar însemna că facem din literatură prea puţin, dacă am proceda aşa? Pentru cine scrie proză azi, maxima versatilitate stilistică e o importantă armă de seducţie, o caracteristică mai necesară ca orice altceva.

R-I. M.: Pentru un scriitor totuşi tânăr surprinde în proza dumeavoastră o imagine remarcabil de coerentă, închegată şi mai ales vie asupra unei perioade revolute pe care n-o puteţi cunoaşte integral din experienţă directă. Reporterul tinde să numească, provizoriu, metaforic şi ad hoc acest aspect al prozei dumneavoastră "arheologie literară". Care e mecanismul acestei "recuperări" de nuanţată acurateţe?

B. S.: Cred că scrierea literaturii de ficţiune implică o importantă componentă de documentare. Aţi remarcat, probabil, în Cronica păsării-arc, de Haruki Murakami, la finele unor pasaje de reconstituire istorică a unor scene din cel de-al doilea război mondial, faptul că autorul a citat o bibliografie serioasă, compusă din cărţi de istorie. Cred că e practic imposibil să scrii proză de ficţiune, azi, fără să te documentezi minuţios. Sunt sigur că Mircea Cărtărescu a citit serios biologie şi anatomie, înainte de a scrie Orbitor, iar Dan Lungu, pentru a recompune universul României profunde din Raiul găinilor, s-a documentat la sursă (are norocul că, fiind un serios universitar în domeniul sociologiei, are o permanentă înţelegere şi relaţie privilegiată cu realul). În ceea ce mă priveşte, în folderul în care scriu fiecare roman păstrez două secţiuni, intitulate Fişe şi Documentare. În folderul în care reunesc materialele documentare ajung să stochez la un moment dat zeci de file despre o anume idee. Pentru Venea din timpul diez a trebuit să mă documentez în chestiuni de istorie medievală, asupra felului cum se manifestă sectele de orientare satanistă, am încercat să reconstitui Bucureştiul din anii 1992-1993, a fost o operaţiune mai amplă decât pare la prima vedere. Pentru unele dintre nuvelele din Imperiul sau Bunicul a trebuit să citesc multe jurnale, cărţi de istorie despre anii patruzeci sau cincizeci. Reflexia dincolo de oglindă a obsedantului deceniu nu ne vine pe gratis. Pentru generaţia noastră literară provocarea a fost deschisă de Răzvan Rădulescu, prin romanul Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, pe care zilele acestea plănuiesc să-l recitesc... şi, desigur, tema nu s-a închis...

R-I. M.: Romanul dumeavoastră Venea din timpul diez este textul cel mai elaborat de până acum, un soi de istorie ieroglifică sui generis, plină de subtil humor. Transpare savoarea încercată scriindu-l. Totuşi, faţă de exemplaritatea unor piese din primul volum, mai ales ca forţă de şoc, pare o retragere strategică, cu nu mai mult de un pas. Ne aşteaptă, oare, un roman de duritatea câtorva din piesele volumelor de proză?

B. S.: Dacă prin forţă de şoc înţelegem întorsăturile spectaculoase, surpriza, paginile încheiate cu un punch line, atunci cred că o astfel de atmosferă nu poate fi nicăieri realizată mai bine decât pe terenul prozei scurte. În roman e importantă şi atmosfera, e important felul cum se leagă fluxul istoriei. Cred că subiectul din Venea din timpul diez cerea atmosfera unei comedii a ideilor, ceea ce e diferit de o comedie de situaţii. Apoi, dacă prin duritate vă referiţi la tragismul unora dintre temele abordate în proza scurtă, da, e posibil ca în unele texte viitoare să ating din nou aceast registru. Atunci când discutaţi despre "istorie hieroglifică", ar merita precizat că nu e vorba despre un roman cu cheie (Paul Cernat a observat foarte bine asta, într-o cronică din Observatorul cultural), ci despre un roman care încearcă să exploreze principiile din spatele unor excese ale timpului nostru. De ce funcţionează realitatea românească aşa cum funcţionează? De ce nu se poate nimic altceva între verde şi roşu (cum observa Norman Manea) în spectrul de idei politice al lumii româneşti? De unde apar ideile acelea profund tâmpite despre români ca urmaşi ai tracilor, ca un soi de rasă pură cu o misie pe pământ? De ce suntem contemporani cu atâţia ciudaţi care îşi imaginează că pot confisca realitatea românească şi o pot infesta cu obsesiile lor ridicole? Ideea asta e suficient de spectaculoasă în sine şi cred că are suficientă forţă de şoc, dacă te gândeşti la ea cu ceva mai multă atenţie şi dacă o descrii până la ultimele ei consecinţe. Nu e nevoie să produci un policier ca să simţi că rămâi fără aer în prezenţa unei asemenea idei. Avem o realitate infestată şi, dacă ajungi să o cunoşti bine, îţi vine să te protejezi, aşezând între tine şi ea un zid, o formă de separare, o distanţă. Am vrut să scriu un roman despre asta. A rezultat expresia exasperării mele de a fi crescut în România.

R-I. M.: Reporterul crede că cele mai bune bancuri sunt cele la care nu se râde. Se ricanează. Nu puţine din "nuvelele" şi "istoriile" dumneavoastră al căror final, perfect logic, încremeneşte cititorul. Mai ales prin adâncimea umană a unor aberaţii curente în epoca "recuperată" documentar şi prin transfigurare de dumneavoastră. Nu mă refeream defel la intrigă. Poate termenul "duritate" să nu fi fost cel mai fericit, dar el se referea la ce am sugerat imediat mai sus.

B. S.: Binecuvântate sunt toate nuanţele sarcasmului şi cred că asta e ceea ce am învăţat cel mai bine din lumea românească. E, poate, o reacţie de apărare, un sindrom firesc, e tot ceea ce îţi mai rămâne, după ce nu mai vrei nimic de la fosta ta ţară. Patriotismul meu de altădată, atât cât a fost, s-a redus la aceste accente de sarcasm. Nu anticipez nici o schimbare prea curând, aşa că vă pot promite că voi încerca să vă mai spun bancuri din acestea, cum vă plac dumneavoastră, să ricanăm împreună. Spaţiul românesc e plin de tot felul de situaţii ilogice, de rupturi ale logicii. Cum să povesteşti despre aşa ceva, fără a trece prin tot abecedarul absurdului? Nu e oare sarcasmul singura noastră mântuire?

R-I. M.: Unul din potenţialii dumneavoastră omologi literari, ca formaţie ştiinţifică, activitate didactică universitară şi voce a cetăţii şi-a încercat puterile, încă mai demult, nu numai în critică, dar mai ales în dramaturgie. Vă tentează experienţa?

B. S.: Deocamdată nu, dar aceasta nu se doreşte a fi o opţiune definitivă. Îmi propun ca genul literar al următoarelor mele două volume să fie roman. Vom vedea mai departe. Mă simt foarte bine în hotarele acestui gen literar şi cred că aici voi putea exprima cel mai bine ceea ce am de spus.

R-I. M.: Unele din cele mai realizate literar şi totdată mai rafinate nuvele ale dumneavoastră (autointitulate ca atare, deşi formal se circumscriu prozei scurte) folosesc cu rafinament, humor, jubilaţie ideatică şi chiar o doză de vagă nostalgie câteva noţiuni pur matematice sau elemente din pasionanta istorie a acesteia. Aţi rămas reticent la unele sugestii de a mări procentul unor astfel de scrieri? Se datorează, oare, această reticenţă ariei restrânse a cititorilor potenţiali?

B. S.: Literatura e menită să discute despre dragoste şi ură, despre înstrăinare şi apropiere, despre călătorii şi despre întoarceri. Nu cred în aşa-zisa ficţiune matematică, pentru că nu cred că poate produce observaţii de profunzime. Nu mi-a plăcut, de exemplu, filmul Good Will Hunting (înţeleg că unul dintre co-scenarişti a fost Ben Affleck, nu-i aşa?) Şi nu cred că avem ceva inteligent de aşteptat de la astfel de contribuţii. Cartea Sylviei Nasar este superbă, în timp ce filmul A Beautiful Mind e o catastrofă care nu înfăţişează lumea reală a matematicii. Pur şi simplu nu cred că astfel de construcţii pot spune ceva inteligent. Nu m-aş aventura în această direcţie literară.

R-I. M.: Vă întreb însă, la nivel principial, dacă putem spera că veţi rezista, atunci, tentaţiei de a conferi o nuanţă facil-comercială romanelor, aşa cum s-a mai întâmplat cu cel puţin un predecesor din generaţia trecută.

B. S.: Depinde, de la subiect la subiect. Se poate întâmpla ca anumite idei să prindă la publicul larg. Cred că asta ar fi un păcat numai dacă vine împreună cu anumite compromisuri şi cu o scădere a calităţii şi a originalităţii. Dacă, însă, e vorba de răspândit idei importante, aş face orice efort pentru a prezenta publicului larg o idee într-o formă cât mai accesibilă. Nu cred că eforturile de popularizare sunt inutile sau triviale şi nu cred că înseamnă numaidecât comericalizare. Aici ar merita să povestesc câte ceva despre evoluţia unor materiale gândite şi scrise pentru publicul larg. Am scris, în 2005, un articol, împreună cu Wladimir Boskoff, în care am povestit care a fost evoluţia ideii de spaţiu Barbilian. Articolul a apărut în Observatorul cultural (şi a fost preluat, fără permisiunea autorilor, de un website administrat de Institutul Cultural Român, care l-a folosit ca headline pe 28 septembrie 2005). Ei bine, au existat trei versiuni ale acelui articol, fiecare dintre versiuni tot mai lizibilă, şi e meritul lui Ovidiu Şimonca, pentru că a avut răbdare şi ne-a ghidat până la o formă optimă a textului. Am tot rescris la text până a arătat lizibil. Mi-a plăcut încercarea de a povesti pe înţelesul publicului larg aceste lucruri. Mai târziu, într-o discuţie privată, domnul profesor Solomon Marcus (a cărui extraordinară experienţă în această direcţie e extrem de preţioasă), mi-a dat de înţeles că acel articol a păstrat câteva elemente care erau încă prea specializate. Probabil nu am reuşit să explicăm foarte elementar o problemă care îşi păstrează profunzimea. (Aşadar, mulţumesc pentru critică, în cazul de faţă e foarte îndreptăţită!) O altă experienţă, oarecum similară, a fost publicarea unui articol elementar de matematică, scris tot împreună cu Wladimir Boskoff, la College Mathematical Journal, un trimestrial editat de Mathematical Association of America. A fost o experienţă editorială foarte specială, pentru că a trebuit să şlefuim foarte mult fiecare pasaj al lucrării. Am învăţat foarte mult din pregătirea acelei lucrări (care a apărut în toamna lui 2004), am reflectat asupra unui detaliu important: ce înseamnă ca un text să fie lizibil. Când ajungi să scrii 4-5 variante ale unui text aparent simplu, nu se poate să nu reflectezi asupra a ceea ce înseamnă de fapt lizibilitate. Acum cred că am câteva experienţe importante în acest sens. Înseamnă oare că prin aceasta am făcut un rabat de la calitate? Nu cred! De aceea nu m-aş grăbi să accentuez turnura facil-comercială a unei părţi a literaturii care se scrie azi. E important să învăţăm să fim lizibili, şi să spunem lucruri importante, profunde, într-un mod cât mai accesibil şi inteligibil. Probabil experienţele mele de a scrie articole cu subiect matematic destinate unui public larg nu sunt cele mai relevante pentru ceea ce doreaţi să sugeraţi dumneavoastră, dar am dorit să înfăţişez întâi contextul înainte de da un răspuns. Deloc în cele din urmă, după vara lui 2003, am lucrat ca referent pentru manuale de matematică pentru o editură comercială cu pondere semnificativă pe piaţa de carte din S.U.A. Şi din întreaga lume. E o experienţă extraordinară să vezi cum se pregătesc, atât de temeinic şi minuţios, manualele. Am muncit mult şi m-am străduit să aduc acestor lucrări o critică documentată, constructivă.

R-I. M.: Pe de altă parte, fără falsă modestie, există cel puţin un cititor care ar citi cu pasiune şi savoare un roman gen Uncle Petros and the Goldbach conjecture. Fără îndoială, amănuntul e strict irelevant, dar ceea ce începe a căpăta un început de relevanţă e că reporterul ştie bine că aţi putea fi surprins de cât de puţin restrâns ar fi publicul unei atari literaturi. Mă refeream însă la piesele Un obiect tensionat cu multiple aplicaţii, la Salutări din Praga, la Povestea cubului Rubik şi chiar la Să auzi forma unei tobe. Iată, 4 piese dintr-un total de 26, adică aproximativ 16% din volumele de proză scurtă. Ideea reporterului e că probabilitatea ca alt scriitor român să scrie, la acelaşi nivel, asemenea proză de idei, un soi de contrabandă sui generis cu noţiuni matematice valorificate literar e practic neglijabilă în următoarea generaţie.

B. S.: Aveţi dreptate, nu e foarte clar cine îşi va asuma acest rol... Dar să le luăm pe rând şi să povestim despre fiecare dintre aceste texte. Fiecare are contextul ei propriu şi nu se înscriu într-o tendinţă generală. Cel puţin eu nu le-aş descrie aşa. Un obiect tensionat... e un text cu multe accente auto-ironice, o satiră la adresa unor habitudini academice. Salutări din Praga explorează literar o idee care mi-a venit după ce am audiat un curs de Mecanică cerească (la ora 8 dimineaţa, acum 13-14 ani, în Amfiteatrul Spiru Haret de la Universitatea Bucureşti) susţinut de acest extraordinar povestitor care este profesorul Ieronim Mihăilă. Povestea cubului Rubik nu conţine mai nimic matematic, decât cel mult o idee de combinatorică elementară. O situaţie mai specială e cu nuvela Să auzi forma unei tobe, care conţine ideea şi vocea împrumutată romanului Venea din timpul diez. Am scris această nuvelă în aprilie 1999, în timp ce citeam Le spectre d'une variété riemanienne, de Berger, Gauduchon şi Mazet, pentru examenul meu comprehensiv de la Michigan State (pe care l-am dat la începutul lui mai 1999, în săptămâna de sesiune). A fost un examen oral, care a durat o oră şi douăzeci de minute, cu comitetul meu de teză. În perioada pregătirii acelui examen am trăit într-o atmosferă de extraordinară intensitate intelectuală şi am scris ca să mă relaxez: o singură sesiune de scris, într-o după-masă, un singur text. Până la urmă am sfârşit prin a învăţa toată cartea care povestea despre respectivul spectru, plus alte referinţe, şi am studiat într-un ritm similar cu cel din vremea sesiunilor bucureştene, doar că materia pe care am avut-o de pregătit acolo era mult mai vastă. Am avut nevoie să scriu, ca să eliberez ceva din tensiunea aceea. Mi-a făcut extraordinară plăcere să învăţ pentru acel examen, şi mi-au plăcut referinţele pe care comitetul mi le-a pus pe listă, am lucrat cu bucurie şi cu acel sentiment de curiozitate, entuziasm, frustrare, uitare de sine, revoltă - care acompaniază orice lectură amplă a unei teorii matematice. Aşa s-a întâmplat să scriu acel text, care e foarte dens, e dens ca un text de matematică. Am scris câteva texte într-un fel foarte pasional, dintr-un foc, motivat de o anumită idee care, mi s-a părut mie, avea un important potenţial literar. Forma de exprimare literară ajungea să fixeze conceptul, să producă expresia unei forme complementare înţelegerii unei ideii ştiinţifice. E expresia unei bucurii şi a unei tensiuni totodată. Dar nu un program literar unitar, nu mi-am propus asta. Literatura e doar literatură.

R-I. M.: Cum evaluaţi starea matematicii româneşti, ca profesor într-o universitate americană? Este ea într-un impas?

B. S.: Putem discuta, desigur, despre probleme legate de educaţia matematică, despre olimpiade, despre activitatea Ministerului de resort, dar nu ştiu dacă anumite lucruri, mai specializate, au vreun interes pentru public. Eu am spus ceea ce era de spus atunci când am redactat, alături de câţiva colegi care se pricep mult mai bine ca mine la chestiuni legate de învăţământ, Studiul Forumului Academic Român. Ce-ar mai fi oare de adăugat? Matematica românească nu este deloc în impas, în impas e sistemul universitar românesc, subfinanţat şi cu condiţii extrem de limitate de dezvoltare. Nu văd cum se poate dezvolta în condiţii decente un sistem universitar care nu plăteşte cu minim 30,000 de Euro un asistent universitar. Până ce acest lucru nu se va întâmpla, putem discuta în orice termeni doriţi dumneavoastră, în termeni de impas, dacă doriţi, deşi eu aş prefera să-i spunem criză generalizată... Dar discuţia noastră nu va aduce nimic nou: răspunsul e în zona organizării învăţământului universitar şi în aria stabilirii unui sistem de finanţare reală a cadrelor universitare la un nivel care să oprească exodul valorilor din România. Să nu uităm că asta poate însemna instituirea unui sistem realist de taxe şi burse. România trebuie să ofere salarii măcar la limita minimă a ofertelor pentru poziţiile postdoctorale din unele ţări, unde cei mai buni dintre universitarii noştri pleacă. Dacă România vrea să menţină un sistem universitar performant, trebuie să pună în aplicare un plan sistematic de reţinere a personalului universitar înalt calificat. Acesta e marele adevăr. Nu se poate educaţie de calitate pe gratis, pentru că profesorii nu servesc la masa de prânz idei.

R-I. M.: La drept vorbind nu aveam în vedere în primul rând dimensiunea social-organizatoric a fenomenului, ci chiar acea apreciere tehnică despre care afirmaţi, cu evidentă şi oarecum tristă acoperire, că nu-şi găseşte public în aria literară românofonă. Fără îndoială, însă, lucrurile pe care le-aţi spus trebuie spuse răspicat şi e bine să fie spuse de cineva care cunoaşte direct lumea matematică de aici şi de... dincolo. Relevanţa acestor adevăruri excede la fel de evident cercetarea universitară doar matematică. Reporterul îşi propune, însă, să valorifice dubla dumneavoastră calitate, în beneficiul ideilor însele, mai mult sau mai puţin indiferent la presupunerea că un anumit procent dintre cititori ar putea înceta lectura interviului dincolo de spaţiul literar. El crede, cu oarece încăpţânare, că specia matematicienilor este extrem de interesantă şi merită cunoscută de marele public inclusiv prin opiniile specifice exprimate public ale unuia dintre ei. Ăsta era unghiul din care vă puneam întrebarea.

B. S.: Nu, nu cred că unii oameni sunt interesanţi doar pentru că sunt matematicieni. Să luăm de exemplu Facultatea de Matematică din Bucureşti. Un loc cu două catedre de informatică şi două catedre de geometrie, un loc unde diferenţele dintre oameni ajung să conducă la apariţia de noi unităţi administrative. De ce este aşa? Ce spune publicului larg acest lucru? Dacă ar fi fost un vapor şi nu se înţelegea babordul cu tribordul, la vreme de furtună - ce ar fi de făcut? E normal să se despartă catedrele universitare ca partidele liberale la începutul anilor nouăzeci? Am lucrat în Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti şi am beneficiat, ca student, de cursuri superbe din partea unor matematicieni extraordinari, dar dacă aş locui azi în România nu mi-aş mai dori să lucrez acolo. Consider că matematicienii români au o viaţă grea, plină de stress şi tensiuni, cu mâncătorii şi mizerii cam aşa cum se povesteşte în bancuri că ar fi în lumea teatrului sau între medici. Şi, pe lângă asta, mai sunt şi plătiţi puţin. Atmosfera e aşa din pricina unor indivizi lipsiţi de caracter, care lucrează la Universitatea Bucureşti şi aduc tensiune. Unii dintre ei sunt nefericiţi că nu sunt recunoscuţi, că nu şi-au luat partea de glorie. Răspunsul pentru toate neliniştile lor e următorul: dacă sunt nefericiţi n-au decât să se ducă la Harvard sau la Princeton, singurele locuri unde li s-ar recunoaşte măreţia. Să povestesc despre ei? N-ar avea rost, pentru că cea mai bună piesă literară despre matematicenii români s-a scris deja: e Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. Cam aşa stau lucrurile, cu o uşoară translaţie de decor, şi nu cred că e necesară o expertiză de specialitate.

Pe de altă parte, nu pot uita că am avut profesori de excepţie la Universitatea Bucureşti, oameni care m-au inspirat şi mi-a plăcut enorm să lucrez cu ei. De la ei am învăţat să povestesc şi ceva din spiritul lor a trecut în felul cum prezint şi scriu. Nu am nici o ezitare să îi numesc, în ordinea cronologică în care i-am cunoscut şi m-au influenţat: Ilie Bârză, Solomon Marcus, Adriana Turtoi, Liviu Nicolescu, Iulian Beju, Stere Ianuş, Ion Colojoară, Ion Mihai, Ieronim Mihăilă, Varujan Pambuccian, Constantin Niţă, Laurenţiu Panaitopol şi alţii. Pentru mine, spiritul Universităţii Bucureşti e reprezentat de cele mai frumoase momente din cursurile lor. Pe lângă excelenta lor prestaţie, au mai fost şi alţii care nu au onorat, aşa cum trebuie, orele de curs sau de seminar, şi poate voi povesti cândva şi despre asta. Nu ştiu dacă, pe termen lung, Universitatea Bucureşti va mai avea generaţii de studenţi ca cele din trecut. Cred că priorităţile realităţii româneşti nu mai includ cercetarea matematică, nici învăţământul universitar, şi cred că aceasta are cauze profunde, structurale. E trist, dar trebuie să fim realişti şi să o spunem.

R-I. M.: Credeţi în clişeul vârstei optime pentru marea performanţă în matematică?

B. S.: Nu e un clişeu, e un lucru cât se poate de real. Autorii care izbutesc să creeze în matematică ceva semnificativ după vârsta de 40 de ani sunt rare excepţii.

R-I. M.: Eraţi foarte tânăr când a fost anunţată demonstrarea, de către John Wiley, a bătrânei mari teoreme a lui Fermat. Aţi simţit o cât de firavă undă de regret că nu vă mai puteţi dedica, en tant que matematician, acestei opere?

B. S.: Excelentă glumă... Ar trebui să regretăm împreuna că Edmund Hilary a luat Everestul înaintea noastră.:)

R-I. M.: Există o cât de mică posibilitate de a traduce în limbajul comun natura propriilor dumneavoastră realizări în matematică? Le puteţi cel puţin plasa în timp?

B. S.: Pentru mine, matematica e cea mai importantă experienţă formativă, o construcţie şi universul celei mai cuprinzătoare rigori. Am învăţat să lucrez într-un mod ordonat, disciplinat, şi am avut bucuria extrordinară să văd la lucru oameni cu adevărat geniali. Spre deosebire de alte domenii, unde ierarhiile depind de bătaia vântului, în matematică e clar cine reuşeşte. Izbutesc cei care extrag un adevăr semnificativ dintr-o realitate matematică. Pe unii i-am văzut lucrând îndeaproape şi, cu cât mai mult i-am cunoscut, cu atât mai mult am învăţat să-i iubesc şi să-i admir. Rămâne această extraordinară experienţă formativă, despre care voi vorbi mereu cu plăcere. Cât despre discuţiile de specialitate, cred că ele trebuie să rămână în zona lor. Nu îmi propun ca această plăcută discuţie cu dumneavoastră să devină un demers de popularizare a ştiinţei, oricât de pasionat aş fi eu de studiul curburii sau de anumite clase de metrici.
Dar vă pot spune povestea. Am plecat din România în 1996 şi motivaţia pentru care am vrut să-mi urmez doctoratul în altă parte era primordial academică. Îmi doream ceva mai bun, o atmosferă care să mă provoace, îmi doream să văd cum se nasc marile idei - să-i cunosc pe cei care le crează. Îmi doream să merg la Michigan State University pentru că atmosfera de acolo a fost în mod deosebit fecundă pentru geometria diferenţială de după 1970. Până la urmă am lucrat cu cine mi-am dorit şi am avut exact comisia de teza pe care mi-am visat-o atunci când am ales să plec. Ceva s-a schimbat pe parcurs, totuşi: natura problemelor pe care le-am studiat. După 1993 a existat o evoluţie importantă în studiul curburii. Au apărut aşa-numiţii noi invarianţi de curbură (pe care mulţi autori îi asociază cu numele conducătorului meu de doctorat, B.-Y. Chen). Categorii foarte speciale de spaţii merită studiate cu ajutorul unor curburi "adaptate" la natura respectivelor spaţii. Există anumite tehnici de a construi aceste elemente de curbură, "asimetrizând" anumite sume, modificând ponderea cu care unele direcţii contribuie la cantitatea care dă o anumită măsură geometrică, cea care în sens clasic era considerată a fi curbura. Un studiu reuşit al acestor cantităţi ajunge să ne spună destul de multe despre proprietăţile spaţiului studiat. E o teorie importantă, care continuă, în direcţia studiului curburii, studiul teoremei de imersie a lui John Forbes Nash (care a devenit un personaj cunoscut după apariţia filmului A Beautiful Mind). Dacă ar fi să menţionez dintre lucrările mele una, aş aminti-o aici pe cea care are un titlu apropiat de tiltul tezei mele, Fundamental inequalities and strongly minimal submanifolds. Această lucrare a apărut în volumul 337 al seriei Contemporary Mathematics, volum apărut în decembrie 2003 şi intitulat Recent Advances in Riemannian and Lorentzian Geometries, în editarea lui Krishan L. Duggal şi Ramesh Sharma. Despre seria respectivă, editată de American Mathematical Society, la http://www.ams.org/bookstore/seriesdesc se spune aşa: The AMS Contemporary Mathematics series is known for maintaining high scientific standards. This series consistently produces quality, refereed proceedings written by recognized experts in their fields. Dacă e vreo citare de care sunt în mod special mândru e probabil cea dintr-o lucrare a lui B.-Y. Chen din 2005, deşi, probabil, nu aceasta e citarea de cel mai mare impact pe care lucrările mele au primit-o. Am publicat câteva lucrări de care sunt mândru, altele sunt în prezent trimise la diverşi editori, sunt în continuare activ în cercetarea matematică. Îmi place să scriu şi proiecte matematice cu o importantă componentă educaţională, şi recent mi-au apărut câteva lucrări de acest fel în Forum Geometricorum, The Australian Mathematical Society Gazette sau în alte publicaţii. Nu ştiu dacă povestea aceasta e neobişnuită pentru un romancier de limbă română şi nu îmi pun problema altfel decât într-un sens foarte realist şi pragmatic: sunt teme pe care le pot trata bine şi la o adâncime care să intereseze? Am ceva de spus? Dacă simt că da, atunci studiez tema respectivă, scriu şi propun spre publicare. Şi mă exprim cu egal interes şi în matematică, şi în literatură.

R-I. M.: Aţi pomenit ceva mai sus că împănaţi cursurile dumneavoastră universitare cu acel grain de sel al humorului. Este o reacţie de tip feed-back la receptarea sudenţilor dumneavoastră, sau o atitudine programatică în discursul public, ce înglobează predarea universitară?

B. S.: Materia pe care o am de predat are ariditatea ei, şi trebuie întreprins ceva pentru a face orele mai atractive, pentru a creşte cu ceva şansa comunicării. Cred că sunt dator studenţilor mei şi cred că ei au tot dreptul să aştepte mult de la prestaţia mea în timpul orei de curs. E, înainte de orice, o importantă datorie de natură morală. Îmi place să prezint unele teoreme cu două demonstraţii, să le arăt că şi în matematică dispunem de libertatea de a alege, că există opţiuni, nu atât de natură estetică, cât de natură practică sau metodologică. Şi îmi place să fac aceste demonstraţii într-un stil mai degrabă conversaţional, angajant. E o plăcere să povesteşti despre concepte ca despre personaje, să înaintezi în dinamica lor ca într-o intrigă. E o plăcere să prezinţi faptele în dinamica naturală a descoperirii, cu un punct de intensitate maximă şi un deznodământ.

R-I. M.: Nu sunteţi singurul scriitor dintre matematicienii români ce activează în spaţiul american, dar sunteţi cel mai reliefat. Cum priviţi amănuntul că un vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România este el însuşi doctor în matematică (mă rog, se pare că şi în economie)?

B. S.: Domnul Vosganian este doctor în matematică? Nu ştiam, nu urmăresc aceste lucruri.

R-I. M.: Între matematicianul/profesor universitar şi scriitorul care sunteţi există un raport de mutuală colaborare, de ignorare reciprocă, de complementaritate sau de echilibru? Există o variaţie în timp a acestor raporturi?

B. S.: Cred că cea mai potrivită descriere, din câte alternative aţi sugerat dumneavoastră, e cea de complementaritate. Nu cred că suntem atât de înţelepţi sau inspiraţi, încât să scriem non-stop şi cred că a scrie continuu e o cale de a-ţi slăbi forţa literară. Nu-i înţeleg nici pe cei care spun că le e lene să scrie roman, şi că de aceea se dedică poeziei. (E ridicol, nu-i aşa?) Cred că e important să avem căi diverse de a ne exprima, de a explora, de a ne afla în contact cu realitatea şi cu împlinirile culturii. Matematica este, din punctul acesta de vedere, un recurs la realism. Făcând matematică multă vreme ştii foarte bine cât merge forţa imaginaţiei tale, ştii pe ce te poţi baza într-o construcţie (chiar şi atunci când e vorba de literatură de ficţiune), ştii foarte bine ce înseamnă o abordare constructivă şi ce înseamnă să răspunzi cu precizie unei probleme. E şi literatura o cale de a clarifica, de a soluţiona, dacă e folosită cu precizie şi dacă imaginile literare îşi găsesc rostul.

R-I. M.: Să revenim la alt aspect: Critica a remarcat exactitatea farmaceutică a dozei de fantastic din prozele dumneavoastră, cu precădere la primul volum. Mai mult, această doză de fantastic a fost apreciată (corect, IMO) ca fiind subsumată necesităţilor de compoziţie. Pe de altă parte posedaţi un background natural de pregătire ştiinţifică. Aceste elemente duc la întrebarea naturală a raporturilor dumneavoastră cu literatura SF, cu care încă nu v-aţi încercat puterile. V-aş propune să evităm generalităţile în materie şi să detaliem: aveţi, totuşi, în vedere, într-o anume perspectivă, să vă implicaţi în domeniu? În măsura în care, eventual, nu, consideraţi cumva literatura SF ca un gen minor? Sau consideraţi structura dumneavoastră scriitoricească mai mult sau mai puţin incompatibilă cu cea a scriitorilor SF? Sau, pur şi simplu, nu vă atrage?

B. S.: Am citit foarte mult SF, dar la un moment dat, poate pe la începutul anilor nouăzeci, am început să nu mai cred în acest gen. Cred că istoriile cu călătorii intergalactice şi maşini de citit gândurile sunt basme de adormit copiii. Nu cred că va fi chiar aşa, şi văd că avem pe pământ probleme mai urgente la ordinea zilei decât capacitatea lui Lord Vader de a-i amputa un membru propriului său fiu. Din punctul de vedere al imaginarului, literatura de anticipaţie scrisă în veacul XIX, a fost mult mai inspirată, a exagerat, în limitele bunului simţ, a fost întrucâtva profetică. Şi chiar aşa, ce atâtea călătorii intergalactice când omenirea are atâtea probleme să se târască de ici pe colo pe Pământ? La câte falimente înregistrează companiile de aviaţie, se pare că deplasările nu sunt rentabile. E ridicol să ne gândim atât de departe când un procent atât de mare de oameni trăiesc în sărăcie, când boli care nu existau acum un secol macină populaţii întregi, când diferenţa între cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci e atît de mare. Nu cred că viitorul e de aur şi frumos şi nu cred că vom vedea vreodată nave spaţiale spectaculoase. Cum să scrii SF când ai astfel de convingeri?

În plan strict literar, convenţia literară a unor motive fantastice e una, iar construcţiile SF sunt cu totul alta. Am folosit motive fantastice pentru a marca rupturi ale logicii, are bunului simţ comun. A trebuit să fac asta atâta vreme cât am scris despre realitatea românească. Mi se pare imposibil să scrii despre România fără să reprezinţi, undeva în poveste, obiecte care se deplasează singure în mod straniu prin decor. România e un balamuc care nu poate fi explicat fără recurs la fantastic. Necesitatea compoziţiei care a adus fantasticul în acele proze a fost România însăşi.

R-I. M.: Vă consideraţi un scriitor independent din punctul de vedere al surselor literare, un self made man literar, sau puteţi face câteva precizări ale unor eventuale surse? Mai larg, vă consideraţi, ca scriitor, consubstanţial cu un anumit curent literar, sau mai degrabă unei epoci literare? Ar fi, în ultimul caz, aceasta, aşa cum aţi sugerat, tangenţial, mai sus, începutului de secol XXI literar?

B. S.: Autorii care m-au influenţat cel mai mult sunt Ion Barbu, Karel Èapek, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, John Fowles, Carlos Fuentes, Gabriel Garcia Marquez, Haruki Murakami, Mario Vargas Llosa. Îmi face plăcere să îi recitesc...

R-I. M.: Să lărgim puţin cadrul. Aş îndrăzni să vă solicit opinia asupra curentelor şi tendinţelor în literatura română contemporană.

B. S.: Asta e o întrebare grea. Sigur nu lăsăm fără pâine oamenii care aduc cartea dacă discutăm aceste subiecte? Cum aţi dori să vă propun eu o clasificare când dl Alex Ştefănescu a izbutit să scrie o carte uriaşă în care nu clasifică nimic? Problema e grea şi va dura multă vreme până i se va da de capăt. Oricum, ştiu două lucruri: că această despărţire pe generaţii nu ajută la înţelegerea evoluţiilor din literatura de azi. Apoi, cred că nu e inteligent să citim literatura care se scrie azi într-o grila preponderent politică, aşa cum fac unii.

R-I. M.: O întrebare întrucâtva riscantă, deoarece s-ar putea considera că ar friza pledoaria implicit pro domo. O pun totuşi: Care e opinia dumneavoastră asupra extinderii literaturii la domeniul suportului electronic? Separat de literatura propriu-zis pe suport electronic, vor mai avea anunţatele opere multimedia, valorificând creator hyperlink-ul, ceva comun cu literatura? Va supravieţui, în prezumptivul context, nu literatura-pe-hârtie, cât literatura în sensul ei tradiţional?

B. S.: Literatura în sens tradiţional va supravieţui, desigur. Cât despre hyperlinkuri, ele ajută comunicării, după cum şi încercăm în acest document... Poate că nu vor mai exista multe romane de 1000 de pagini, poate că romanele vor fi mai concentrate, mai sintetizate, poate va fi timp mai puţin pentru atmosferă şi pălăvăgeală, dar eu pariez fără îndoieli pe literatura în sens clasic. Nimic nu poate înlocui cartea, romanul în sens clasic. Spun asta cu toată convingerea. Aş aprecia dacă m-aţi trece pe lista celor demodaţi.

R-I. M.: Vă vedeţi pe dumneavoastră înşivă, ca scriitor, acum de structură să-i spunem tradiţională, plonjând vreodată în universul multimedia, producând opere pe presupusul model arhitectural pe care dezvoltarea tehnologiei hyperlink o va permite?

B. S.: M-am gândit la asta... Cel mai potrivit răspuns la această întrebare ar putea fi o lucrare solidă care să prezinte o contribuţie semnificativă în domeniu. Nu vă pot arăta deocamdată aşa ceva, aşa că discuţia noastră rămâne pe teritoriul dorinţelor şi ispitelor. Deocamdată nu am planuri în acest sens.

În încheiere, daţi-mi voie, domnule Munteanu, să vă spun că una dintre marile mele bucurii e că LiterNetul există şi că funcţionează la un atât de ridicat nivel de calitate. Acest proiect a depăşit toate aşteptările mele şi mă bucur că a ieşit aşa. Numai echipa de la LiterNet ştie cu ce preţ şi cu câte eforturi. Era nevoie de LiterNet într-un moment cultural, când unele dintre casele editoriale, care au dominat pentru o vreme piaţa editorială românească, nu erau interesate de cărţile autorilor români de literatură. Sper să nu se uite că LiterNet a fost acolo într-o perioadă când nu existau seriile de literatură română contemporană care există acum. Eu nu uit asta şi sunt profund recunoscător fiecăruia dintre membrii echipei de la LiterNet. Am pentru fiecare dintre dânşii cele mai sincere gânduri de prietenie.

N. Red.: Această din urmă aserţiune a lui Bogdan Suceavă e spontană, am evitat s-o provoc, deoarece, cunoscându-i opinia apreciativă şi responsabilizantă, ar fi sunat, dacă ar fi fost răspunsul la o întrebare, ca o pledoarie indirectă pro domo. Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc interlocutorului pentru interviu, o experienţă densă, consistentă şi relevantă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer