În ce filme s-a-mbrăcat Moda?

Întrebarea e: în ce filme nu s-a-mbrăcat? Nu ştiu să existe peliculă pe care Moda să nu fi călcat, lăsîndu-şi urmele ca Neil Armstrong pe Lună. Filmele în care Moda nu s-a-mbrăcat sînt cele în care ea s-a dezbrăcat, adică pornourile. Deşi, dacă ne gîndim bine, şi acolo există un prolog, un preludiu, ceva, în care El şi Ea (sau Ei şi Ea, sau El şi Ele, sau - ce-a mai rămas? - Ei şi Ele... Ele cu Ele, şi-apoi El / Ei...) se-ntîlnesc, îşi vorbesc (nu, nu despre Modă!) şi, după un pahar-două, se duc în dormitor, unde săraca Modă e azvîrlită cît colo... Aşa că vă propun să trecem în revistă, mai întîi, cîteva filme care nu sînt despre Modă, dar din care Ea nu putea să lipsească.

Ar fi în zadar să-ncercăm să vedem ce culori erau la modă pînă spre sfîrşitul anilor '30: filmele erau în alb-negru. Ne putem face o idee despre linie, despre accesorii, dar cam asta e tot. (Apropo de accesorii, trei dintre marii producători de la Hollywood şi-au făcut mîna cu Moda înainte de-a se apuca de filme: Samuel Goldwyn vindea mănuşi, Adolph Zukor vindea blănuri, iar David O. Selznik era fiul unui bijutier...)

Cel mai elegant moment de cinema se petrece în 1932 şi o are ca protagonistă pe Marlene Dietrich: în Shanghai Express, ea se urcă în tren într-un compleu extravagant de pene negre, trecînd prin aburii locomotivei ca Pasărea paradisului exilată-n infern. În filmul imediat următor, Blonde Venus, apare într-un costum de gorilă (gurile rele spun că cel mai bine îi stătea totuşi în frac cu joben). În 1950, în thrillerul lui Hitchcock Stage Fright, toaletele ei sînt create de Christian Dior - dar filmul este turnat tot în alb-negru.


Dacă vorbim despre glamour, Marlene a fost zece clase peste celelalte actriţe de la Hollywood. Nu există vedetă pe care rochiile, blănurile, bijuteriile să fi stat mai bine: doamnă înnăscută, iar nu făcută, Dietrich avea darul unic de a nu dispărea în spatele toaletelor somptuoase. În comparaţie cu ea, Greta Garbo părea fata de la fermă, adusă la oraş şi pusă să-ncerce pantofi măsura 45. Garbo n-a fost niciodată şic (nu, nici măcar în Grand Hotel), iar garderoba ei - oricît de bogată: vezi Mata Hari, Regina Cristina, Ana Karenina sau Dama cu camelii - dă întotdeauna impresia că este tîrîtă de colo-colo de un Chip enigmatic pentru care pălăria era o tortură, iar voaleta o crimă.

Nici Ingrid Bergman nu se descurcă cine ştie ce cu Moda. E corectă, dar fără strălucire (în Intermezzo, Casablanca, Lumina de gaz). Cînd îşi trage la repezeală halatul, ieşind din dormitor, sau cînd stă dreaptă în pragul uşii, înfăşurată în impermeabil, înţelegem că Moda era ultimul lucru la care se gîndea. Şi poate că aşa, "casual", îi venea cel mai bine: de ce să strici toalete de mii de dolari pe un corp care nu poate să le poarte?

Mary Astor - "doamna neagră" din Şoimul maltez - avea şpilul, ca şi Lauren Bacall (Somnul de veci), Joan Crawford (Humoresque), Bette Davis (All About Eve) sau Katharine Hepburn (The Philadelphia Story): ele ne fac să privim şi astăzi filmele acelea ca pe nişte poeme în alb-negru despre sofisticare (echivalenţii lor masculini numindu-se John Barrymore, Cary Grant şi George Sanders). Iar cînd apare Marilyn, Moda face un pas mare înapoi, speriată parcă de-atîta feminitate, după care croieşte rochii din cît mai puţin material, pentru a arăta ce era de arătat... (Acelaşi lucru se întîmplă cu Brigitte Bardot, cu care marii couturiers pur şi simplu nu ştiu ce să facă.) Pentru marele public, Marilyn şi B.B. sînt Zeităţi Naturale, pe care le poţi îmbrăca în haine ultimul răcnet, dar este păcat: oricum nu le vede nimeni, iar ochii spectatorilor funcţionează ca nişte aspiratoare!

Moda rămînea totuşi în vizorul scenariştilor din anii '50, dovadă fiind prezenţa unei defilări private (în folosul unui client bogat) şi la Jean Negulesco, în comedia Cum să te măriţi cu un milionar?, dar şi, surpriză!, la "maestrul suspansului, dl Alfred Hitchcock în persoană: el recurge la o scenă asemănătoare în capodopera sa, Vertigo - aceea în care Kim Novak este dusă de James Stewart la un salon de modă şi forţată să îmbrace exact aceleaşi taioare ca şi femeia pe care el o iubise (jucată tot de K.N.); şi trebuie spus că vulgara Novak, care nu dăduse pînă atunci semne că ar arăta bine purtînd ceva pe ea, este nu doar elegantă, dar şi uluitor de distinsă în toaletele semnate de o stilistă veterană a Hollywoodului, Edith Head.

Revenirea Modei pe marele ecran, după Marlene, le are ca protagoniste pe Audrey Hepburn şi Delphine Seyrig; prima a fost modelul preferat al lui Givenchy, care s-a ocupat de garderoba ei în aproape toate filmele (cele mai reuşite fiind, din acest pdv, Micul dejun la Tiffany şi Şarada); cea de-a doua a fost muza filmului francez de artă-şi-experiment (androgină, eterată, intelectualistă), lăsîndu-se modelată în toate modurile posibile de la Anul trecut la Marienbad la India Song; între acestea, o apariţie-surpriză în Qui êtes-vous, Polly Maggoo, un film regizat în 1966 de marele fotograf de modă William Klein (la vremea aceea, soţul Delphinei), în care ea poartă rochii din folii de aluminiu...

În materie de creaţii inovatoare, Hollywoodul a cam tras obloanele. Sigur, nu există generic final pe care să nu citim că garderoba vedetei feminine (sau masculine) e semnată de Cutare sau Cutare stilist, dar de cîte asemenea toalete ne putem aminti? Shirley MacLaine în Ce drum să alegi?, Richard Gere în American Gigolo, Robert Redford în Propunere indecentă, Sharon Stone în Casino, Pierce Brosnan în Thomas Crown Affair, Gwyneth Paltrow în Great Expectations - şi cu asta, basta... În timp ce cineaşti îndrăzneţi precum britanicul Greenaway, spaniolul Almodovar sau francezul Besson au făcut din creaţiile unui Jean-Paul Gaultier (primul, în Bucătarul, hoţul, soţia lui şi amantul ei, al doilea, în Kika iar al treilea, în Al 5-lea element) o parte integrantă din stilul filmului respectiv, regizorii de la Hollywood au gîndit Moda în termeni de accesoriu. Aşa se face că nu prea mai ştim cine, ce şi cum, ci mai degrabă cît de prost se îmbracă două zuze ca Mira Sorvino şi Lisa Kudrow în Romy şi Michelle, două tipe păguboase, o amărăşteancă ambiţioasă ca Julia Roberts în Erin Brockovich sau o "fashion-victim" ca Reese Witherspoon în comedia Legally Blonde (Blonda de la Drept): mult roz-bombon, ceva Prada, şi-apoi - neapărat - brizbrizuri de lamé... Tot roz, fireşte.


Dacă ne referim acum la filmele despre Modă, vom observa că - şi aici - s-a trecut de la genul idilic la cel satiric. De la iluzie la deziluzie şi-apoi la farsă.

Primele producţii avînd ca subiect lumea Modei (aceiaşi ani '30) sînt poveşti graţioase şi uneori muzicale despre cît de încîntătoare este această lume şi cît de fermecători oamenii care lucrează în ea ("lucrează"?! Se fac că lucrează, mai degrabă...). Comedii spirituale, pline de frou-frou, frişcă, şampanie, şinşila şi vorbe de duh, ele purtau titluri ca Roberta, Fashions of 1934 sau Vogues of 1937. Apoi s-a încercat plasarea Modei în melodrame siropoase şi comedii romantice (Maytime in Mayfair, It Started in Paradise şi Lucy Gallant, în care apare, preţ de cîteva clipe, Edith Head - viitoarea costumieră de la Vertigo), dar astăzi doar dicţionarele mai păstrează memoria lor... Cea mai reuşită rămîne Funny Face, "fashion-feeria" lui Stanley Donen din 1957, cu Fred Astaire în rolul unui fotograf de modă (inspirat de Richard Avedon), Audrey Hepburn în chip de "căprioară" cuminte care devine manechin şi muzica lui Gershwin, care-i face pe toţi să cînte şi să danseze. În acelaşi an, Designing Woman al lui Vincente Minnelli - despre "mezalianţa" dintre un cronicar sportiv (Gregory Peck) şi o stilistă (Lauren Bacall) - scotea cîteva momente mortale de comedie din incompatibilitatea celor două meserii, îndrăznind totodată o satiră soft a mediului modei.

Deşi au încercat să speculeze interesul publicului pentru această lume, niciunul dintre filmele care au urmat n-a reuşit să readucă succesul de odinioară. În 1975, Mahogany cu Diana Ross în rolul unei stiliste care ajunge bogată & celebră, dar îşi găseşte împlinirea doar în braţele boyfriend-ului, a fost o asemenea catastrofă încît devenea evident că balta secase...

Iar atunci cînd "violetele" s-au ofilit, cînd Moda se demodează, există o singură soluţie: trebuie decapitată!

E ceea ce şi-a propus Robert Altman, "vulpea bătrînă" de la Hollywood, care a muşcat întotdeauna mîna care l-a hrănit: în Prêt-à-porter, el amestecă vitriolul cu veninul în doze atît de puternice încît s-a lăsat cu scandal. Lumea modei, ne spune el, nu înseamnă altceva decît corupţie, cupiditate şi desfrîu; Moda însăşi nu e decît caricatură; etc etc. Satira lui Altman e teribilă şi nimeni (stilist, client, cronicar...) nu scapă basma curată din această "fabulă" - a cărei "morală" e poate excesivă (Fashion is S-H-I-T), dar care oferă totuşi momente antologice şi o distribuţie epatantă: Sophia Loren, Marcello Mastroianni, Anouk Aimée, Lauren Bacall, Julia Roberts, Tim Robbins, Kim Basinger şi - last, but not least - Jean-Paul Gaultier, "as himself" fireşte!...

Oarecum pe modelul lui Altman e şi Zoolander manechinul, comedia lui Ben Stiller (regizor, co-scenarist, interpret) despre un top-model masculin atît de cretin încît nu poate fi decît "cel mai celebru top-model masculin". David Bowie apare "as himself" ca arbitru al unei competiţii pe catwalk, Donatella Versace face figuraţie preţ de cîteva secunde la o festivitate de premiere, Lenny Kravitz este maestrul de ceremonii al aceleiaşi festivităţi etc. Stiller nu face chiar mişto de lumea modei (sau de industria publicitară), dar se joacă obraznic cu amîndouă ca un copil răzgîiat care desface nasturii de la prohabul domnilor şi pune gem sub popourile doamnelor... Nu strigă "Împăratul e gol!" - a făcut-o, deja, Altman; dar, ducînd lucrurile dincolo de caricatură, în plin absurd, îi arată Modei lungul nasului.

Căci în filme, nu ştiu de ce, Moda are nasul foarte lung.