Era bine să ajungi în Paradis. Aşa că l-a urât din start pe Tovarăşul Satana, nume pe care-l asocia inevitabil cu al unui cântăreţ, Santana, ce-l auzea mereu la Cenaclul Flacăra cântând o melodie nemaipomenită, Europa. Nu vroia să-l cunoască niciodată, aşa că, în mintea ei de fetiţă de zece ani, a jurat război total gândului de a se arunca de pe bloc în următorii o sută de ani.
Dar acum îi venea să se urce pe Intercontinental şi să se arunce exact în mijlocul bulevardului Magheru, pe la etajul 12 să uite că a existat vreun bărbat în viaţa ei, pe la cinci să-şi amintească de prima rochiţă roşie primită de la mătuşa Valentina, iar la mezanin, când asfaltul se apropia cu viteza unui Intercity gri, să fredoneze în minte, cu calm, Europa, aşteptând impactul împăcată cu imaginea Tovarăşului.
Brr! Sumbru final de viaţă ar fi avut. Ziarele ar scrie vreo două zile despre drama unei tinere care s-a aruncat de pe Hotelul Intercontinental. Ar putea să lase o scrisoare lacrimogenă, pe care jurnaliştii să o dea în facsimil şi în care să prezinte, cu un iz misterios, motivele pentru care într-o zi ploioasă ca asta s-a urcat pe cel mai cunoscut hotel şi a încercat să zboare fără să creadă vreo clipă că zborul i se frânge. Ha! Telenovelistele ar lăcrima un pic până să înceapă un nou episod de după-amiază, bărbaţii duri cu gulere scrobite ar gândi un "hm, nasol" iar studenţii cu inimile zdrobite i-ar admira curajul. Are vreun sens să facă asta, are vreun sens să se întâlnească faţă în faţă cu tovarăşul Satana? Se simţea mizerabil iar mizeria părea că i se scurge pe păr, pe gât, pe sub puloverul verde, că o cuprinde cu braţe mari, buboase şi lipicioase şi că e gata să o sugrume cu degete de oţel.
... You won't remember
When this is blown over
And everything's all by the way
When I get older
I will be there by your side to remind you how I still love you - still love you...
Ce-ar fi să intre la un film? Ce-ar fi să se abandoneze în tăcere unui scaun de pluş ros şi să intre într-o altă lume? Să găsească un loc în care nu există taţi vitregi cu instincte de killeri şi nici cuţite de bucătărie ruginite.
Şi nici Victor.
*********************************************
Cele patru personaje se află acum în sala de cinema. În aceeaşi sală de cinema. S-au aşezat, întâmplător, pe acelaşi rând (un scriitor nebun i-ar pune chiar unul lângă celălalt, dar ce şanse sunt... să fim serioşi!). În lumina palidă a sălii, fiecare dintre cei patru încă îşi rumegă problemele. Pentru ei, filmul care urmează să ruleze poate fi capătul unei frânghii. De care se pot agăţa cu disperare astfel încât, la ieşirea din sală, să nu mai simtă, în suflet sau pe piele, stropii de ploaie sâcâitoare.
Ce fel de film urmează să vadă?
Care dintre ei va prinde capătul frânghiei şi care îl va scăpa, alunecând în gol cu privirile disperate spre şansa care astfel se depărtează cu viteză?
Toate filmele au pe generic "The End"?
Lumina se stinge. Afară plouă. Începe filmul, doamnelor şi domnilor.