Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

T.O. Bobe: Cred că omenirea poate supravieţui liniştită şi fără opurile mele


Cornel Mihai Ungureanu, un interviu cu T.O. Bobe

05.05.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cornel Mihai Ungureanu: Cînd şi cum a fost prima ta întîlnire cu literatura?

T.O. Bobe: Cred că ar fi ceva în neregulă cu mine (mai mult decît este de obicei cu scriitorii) şi dacă mi-aş aduce aminte cu exactitate aşa ceva, şi dacă aş pretinde că îmi aduc aminte. Oricum, s-a întîmplat, aşa cum bănuiesc că se întîmplă cu toată lumea, în copilărie. Şi, evident, prima întîlnire a fost una auditivă. Mama îmi citea poveşti, eu ascultam, adormeam, visam, mă trezeam şi, după îndeplinirea îndatoririlor prunceşti (jucărele, băiţă, păpică etc.), o luam de la capăt. Ceva mai tîrziu au apărut şi diapozitivele cu Fata babei şi fata moşului, Punguţa cu doi bani, Mama lui Ştefan cel Mare şi altele. Trebuie să spun, însă, că preferata mea era Căţeluşul şchiop, pe care o recitam, nesilit de nimeni, la onomastici, cu lacrimile înnodîndu-mi-se sub bărbie: "Acum vine şi-mi dă zahăr,/ Şi ar vrea să fie bun,/ Şi-aş putea să-l muşc odată/ De picior, să mă răzbun.// Dar îl las, aşa, să vadă/ Răul, că un biet căţel/ Are inima mai bună/ Decît a avut-o el".

C.M.U.: Îţi aminteşti însă, aşa cred, unele dintre întîlnirile ulterioare. Ce simţeai după o incursiune în universul unei cărţi, al unui autor?

T.O.B.: De la caz la caz. Cîteodată cred că simţeam foame, altădată - somn, altădată (între clasa a cincea şi a opta) - enervarea că trebuie să plec la şcoală şi sînt nevoit să întrerup cititul. Fireşte, existau şi cazuri cînd simţeam o nevoie imperioasă de a găuri pereţii cu sabia pe care mi-o făcuse la un atelier de lăcătuşerie unchiul meu, dar asta numai după lecturile din Dumas. Poate şi după cele din Sadoveanu.

C.M.U.: Cînd ai început să scrii literatură? A existat un moment în care ai decis că vrei să devii scriitor?

T.O.B.: Asta-i o întrebare la care îmi vine să răspund aşa cum îşi începea Ion Iliescu acele discursuri evaziv-aberante: "E o problemă complexă...". Mă refer, în special, la prima parte a ei. Adevărul e că nu prea ştiu unde ar fi graniţa dintre ce este şi ce nu este literatură. Am serioase dubii că, de exemplu, compunerile din şcoala primară erau literatură, dar nici nu pot exclude definitiv această supoziţie. Aş spune, mai degrabă, că e vorba despre o evoluţie graduală şi insesizabilă de la un soi de literatură naivă din copilărie, trecînd prin cea penibilă din perioada adolescenţei, pînă la ceea ce s-ar putea numi, într-un mod cît de cît decent, literatură "propriu-zisă", cu mult mai multe ghilimele decît o presupune folosirea respectivelor semne grafice.

Cum spuneam, trecerea de la joacă la joc a fost lentă (dar sper că nu definitivă), iar procesul e asemănător aceluia din fotbal: te uiţi mai întîi la meciurile de la televizor şi de pe stadion, pe urmă faci o miuţă pe stradă, (te) joci în curtea şcolii, apoi la un centru de pitici şi, cu timpul, dacă ai norocul să nu te gîndeşti prea mult la ce faci, poţi prinde naţionala sau, şi mai şi, - un contract baban la Chelsea. Pe scurt, nu ţin minte să fi existat vreo dimineaţă în care să mă trezesc cu gîndul "Gata, de azi mă fac scriitor".

De altfel, nu-mi doresc cîtuşi de puţin să fiu scriitor, în sensul că accentul ar trebui să cadă, după părerea mea, nu pe ceea ce este sau îşi închipuie că ar fi cetăţeanul care mîzgăleşte hîrtia, ci pe produsul ieşit din capul şi din mîinile lui. Nu mă interesează nici legitimaţia de scriitor (dată de USR sau de oricine altcineva), nici epitaful de scriitor (indiferent dacă va apărea în vreo istorie a literaturii sau pe crucea din cimitir), ci doar ca oamenii care-mi citesc cărţile să se bucure de ele sau măcar să nu se simtă înşelaţi, să nu aibă impresia că şi-au irosit timpul şi banii.

C.M.U.: Cînd ai vorbit despre trecerea de la joacă la joc mi-am amintit că pe ultima copertă a cărţii tale Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, Alex. Ştefănescu spune, la un moment dat: "T.O. Bobe tinde să se joace de-a literatura". Recent, o bună prietenă de-a mea îşi manifesta revolta faţă de această apreciere: "Nu poţi să spui că autorul unei cărţi excelente se joacă de-a literatura! Să vezi lumea prin ochii unui copil de zece ani, să construieşti o poveste uluitoare, pe aproape 400 de pagini, şi să mai şi răstorni totul, cu finalul ăla năpraznic, asta nu e joacă de-a literatura, e literatură de cel mai înalt nivel!".

Nahabetian (Miruna) cea elastică "de la guma de mestecat care o mestecă mereu", Agache (Cristina), japiţele ordinare "de cînd mi-au furat mingea", care te pot prinde fără tuberman cînd ţi-e lumea mai dragă, maşina care "bagă gonetă", umorul fermecător, cacofoniile şi greşelile de ortografie m-au sedus şi pe mine instantaneu. Îmi vine în minte însă un fragment din
Camera lucidă (preferata mea din volumul tău Centrifuga): "Casa e deschisă. Noaptea s-a lăsat. Zidul e de cîrpă. Teo e bărbat". Ce fel de bărbat este Teo? Şi, pentru că nu sîntem la radio sau la televiziune, îmi permit să mai adaug două întrebări legate de Cum mi-am petrecut vacanţa de vară: 1. Care a fost momentul de pornire al acestui roman? şi 2. În cît timp l-ai finalizat?

T.O.B.: La întrebările astea am să răspund disculpîndu-l pe Alex. Ştefănescu în ochii prietenei tale. Şi mă simt dator să fac asta cu atît mai mult cu cît nu se numără nici pe departe printre criticii mei preferaţi. Dar, pentru a-l absolvi de orice "vină", trebuie să încep cu sfîrşitul întrebărilor tale şi să spun că am început Cum mi-am petrecut vacanţa de vară în ultimele zile ale lui august 2003. Pînă la începutul lui decembrie, am scris, în două reprize de cîte două săptămîni, respectiv una de zece zile, aproximativ o sută de pagini din ce se vede tipărit. La sugestia unei prietene, Cecilia Ştefănescu, presupunînd că voi termina cartea în următoarele luni, am propus manuscrisul Editurii Polirom, pentru a putea fi prins în planul editorial pe 2004.

Răspunsul pozitiv l-am primit, dacă nu mă înşel, pe 24 februarie, cînd mă aflam la Akademie Schloss Solitude, în Germania, la o bursă de creaţie. Spre surpriza şi panica mea, acest răspuns conţinea şi o condiţionare. Mi se cerea să spun cît mai repede dacă sînt sau nu în stare să termin cartea pînă pe 15 aprilie, aşa că, după o matură şi adînc nechibzuită reflecţie, m-am hotărît să mă arunc cu capul înainte. Oricum, în planurile mele, romanul trebuia terminat pe la începutul lui mai şi mi-am zis că două săptămîni în minus nu contează.

De atunci a început infernul. Ultimele aproximativ două sute cincizeci de pagini ale cărţii le-am scris în patruzeci şi nouă de zile. Asta însemnînd că scriam cinci-şase ore pe zi, vreo alte trei-patru ore revizuiam paginile din urmă, iar în altă oră îmi stabileam schema de lucru pentru paşii imediat următori. Restul de timp îl foloseam pentru relaxare prin documentare - despre clivaj. La un moment dat, pe la mijlocul lui martie, m-am împotmolit şi a trebuit să arunc şi să refac complet vreo treizeci de pagini, iar ultimele cincisprezece le-am scris în noaptea de 14 spre 15 aprilie.
Am terminat pe la ora trei, iar pînă pe la zece dimineaţa am revizuit ultimul capitol - Septembrie (cea mai mare parte fiind deja pigulită de trei-patru ori) şi i l-am trimis lui Lucian Dan Teodorovici. Slavă Domnului că atunci cînd a început nebunia asta aveam şi tonul, şi schema romanului. Dar nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt fără rezervele de magneziu din ciocolata nemţească şi, mai ales, fără răbdarea şi ajutorul prietenei mele, Vali Florescu, fiindcă ea a fost primul redactor al cărţii, cel neoficial. Pe 25 aprilie m-am întors în ţară şi, după puţin timp, a trebuit să fac corectura finală, în şpalturi. Romanul a apărut pe 15 sau 20 mai.

Am dat toate amănuntele astea pentru a justifica faptul că între momentul terminării şi momentul apariţiei cărţii a trecut un interval de timp atît de scurt, încît n-am avut pe cine să rog s-o citească şi să scrie o prefaţă. Aşa că (iar acum revin la Alex. Ştefănescu), la solicitarea editurii de a trimite cîteva rînduri de prezentare a neţărmuritului meu talent pentru coperta a patra, în conformitate cu exigenţele colecţiei EgoProză, am extras un fragment dintr-o cronică la Bucla, cronică apărută în România literară, în 1999. Aşadar, după ştiinţa mea, Alex. Ştefănescu nu a scris niciodată despre Cum mi-am petrecut vacanţa de vară şi, probabil, nici n-a citit-o. Eu am fost mangafaua care, scotocind prin recenziile mai vechi, a trebuit să găsească vreo cîteva cuvinte suficient de neutre pentru a se potrivi cît de cît cu substanţa cărţii.

Nici rîndurile semnate de Mircea Cărtărescu nu au fost scrise pentru respectivul roman, ele fiind extrase din prefaţa la Tablou de familie, volumul în care a apărut, în 1995, Spirala. În orice caz, afirmaţia "T.O. Bobe tinde să se joace de-a literatura" nu era una depreciativă. Iar acum, pentru că şi aşa m-am lungit peste măsură, sper să mă ierţi dacă nu îţi spun şi ce fel de bărbat este Teo. Oricum, la întrebarea asta nu eu sînt în măsură să răspund.

C.M.U.: "Rezervele de magneziu din ciocolata nemţească" îmi stîrnesc curiozitatea în direcţia: Cum ai ajuns bursier în Germania şi cum te-ai simţit acolo (în trei rînduri, pînă în 2004, după cum am citit undeva)?

T.O.B.: Am ajuns bursier prin pile. Prima oară, m-a ajutat să ajung la Berlin domnul Ernest Wichner, iar a doua oară, m-a ajutat să ajung la Stuttgart doamna Herta Müller. Şi au făcut asta nu doar pentru mine, ci şi pentru alţi scriitori români în care au crezut, aşa cum o fac, atunci cînd au ocazia, şi polonezii pentru polonezi, ungurii pentru unguri, francezii pentru francezi şi inuiţii pentru eschimoşi (sau viceversa). În ce mă priveşte, cred că a fost vorba mai degrabă de o tragere de mînecă decît de un ajutor, pentru că, înainte de a fi întrebat dacă vreau la bursă ori ba, nici nu-mi trecuse prin minte o asemenea posibilitate. Cît despre a treia şedere în Germania, a fost, de fapt, o prelungire a celei de-a doua burse, acordată (iarăşi fără să o solicit) de domnul Jean-Baptiste Joly, directorul de la Akademie Schloss Solitude. De altfel, a făcut acelaşi lucru pentru majoritatea colegilor mei, români, maghiari şi multe alte naţionalităţi locuitoare acolo.

Iar de simţit, m-am simţit de fiecare dată diferit. La Berlin am fost complet hăbăuc. Şi nu e vorba aici neapărat despre celebrul şoc al Occidentului, ci despre faptul că mă acomodez greu cu locurile străine. Şi la Tuşnad sau la Babadag aş fi cam la fel, cu singura deosebire că mi-ar lua mai puţin timp să cunosc locurile. Norocul meu a fost că în aceeaşi perioadă se aflau acolo Nora Iuga, Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu. Mai ales Ioana şi Mircea, care sosiseră cu vreo două luni înainte, m-au ajutat să mă simt într-o oarecare măsură în largul meu. Spun "într-o oarecare măsură" fiindcă în două luni şi jumătate e destul greu să te simţi ca acasă într-o cameră aproape complet goală, întinsă pe aproximativ 200 de metri pătraţi şi înaltă de şase metri, în mijlocul căreia se află două coloane cu capiteluri corintice (după vreo săptămînă de la instalare, cînd am avut curaj să le cercetez mai îndeaproape, am constatat că respectivele coloane sînt, de fapt, nişte ţevi de scurgere). Cam aşa arăta atelierul de la Künstlerhaus Bethanien unde mă cazaseră nemţii. Altfel, a fost frumos, oricum nu stăteam prea mult pe "acasă".

La Solitude, lîngă Stuttgart, era cu totul altceva, pentru că locuiam în afara oraşului, într-un castel transformat în colonie internaţională de artişti - din toate domeniile. Aşa că, vrînd-nevrînd, în primele şase luni petrecute acolo, am văzut şi am auzit tot felul de trăznăi artistice. Atunci am reînceput, după o pauză de aproape patru ani, să scriu literatură. Aveam în minte un proiect destul de vag, pe care îl schiţasem încă de la Berlin, cu aproape trei ani înainte, dar s-a dovedit atît de complicat şi, la o scrutare mai lucidă, atît de pompieristic, încît, după ce l-am apucat din cel puţin opt colţuri, am renunţat la el şi, pentru relaxare, am început în pauza dintre cele două stagii ale mele acolo, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Despre felul în care m-am relaxat ţi-am povestit deja.

C.M.U.: Pentru că ai amintit de Vali Florescu, mi-a sărit în ochi (într-o prezentare a ta de pe o copertă de carte) faptul că ai primit, în 2001, Premiul Trans Europe Script pentru scenariile de lung metraj Getting Together şi Morgan ReCollection, scrise în colaborare cu Ana Valentina Florescu. Ce îmi spui despre această întîlnire (cu Valentina, cu scenariul)? Dar despre respectivele filme?

T.O.B.: Despre întîlnirea cu Vali n-o să-ţi povestesc, pentru că e o chestiune strict personală şi n-are nici un rost să afle lumea despre ea, de vreme ce nu sîntem vedete de muzică house. Iar acel premiu nu e vreo mare brînză, chiar dacă era atribuit de Media Plus. A constat doar într-o diplomă şi a fost obţinut în urma unui workshop pentru scenarişti din Europa de Est, desfăşurat în două reprize, la Istanbul (am ajuns acolo pe 11 septembrie 2001 şi am aflat la coborîrea din avion ce se întîmplase colea, peste Atlantic) şi la Bucureşti. Bănuiesc că şi de-aia au fost atît de mulţi premianţi români (trei dintre cele cinci premii au fost cîştigate de ai noştri), pentru a se respecta cutuma avantajului celui care joacă pe teren propriu.

Oricum, scenariul meu, Morgan, nu prea merita. Era primul pe care îl scrisesem, era destul de preţios şi complicat şi, în plus, am făcut greşeala ca pentru a doua sesiune să încerc să-l rescriu, respectînd indicaţiile tutorilor europeni, aşa că l-am stricat de tot, iar, între timp, am şi abandonat orice speranţă de a mai face vreodată ceva cu el.

Cît despre Getting Together, are o istorie lungă şi devenită din ce în ce mai complicată. Scenariul îi aparţinea iniţial doar lui Vali, iar numele meu apare în dreptul acelui premiu pentru că am contribuit într-o oarecare măsură la scrierea draftului doi - cel evaluat la Bucureşti. Între timp, au mai fost scrise cîteva variante (la unele am contribuit şi eu), a mai cîştigat un concurs, a mai fost la un workshop la Newcastle, iar acum se numeşte Copyright for Love. Film nu cred că are şanse să ajungă, avînd în vedere că e o comedie romantică, iar pe la noi se produc mai ales din alea cu securişti, cu senatori, cu melci şi cu bolnavi îmbrăcaţi în pijamale cu dungi.

C.M.U.: Spuneai, mai devreme, că, în Germania fiind, ai început să scrii literatură, după o pauză de patru ani. A fost o renunţare la scris, o cotitură către scenariu sau altceva? Îmi amintesc concluzia la care ajunsese băieţelul din Darul lui Moş Crăciun, volumul tău apărut la Humanitas: "Să scrii cu dragoste!", dar şi titlul scenariului este Copyright for Love...Ce te atrage spre literatură şi prin ce te ispiteşte filmul?

T.O.B.: Dacă vorbim despre literatură, între primăvara lui '95, cînd am terminat Spirala, intrată în volumul Tablou de familie, şi vara lui '97, cînd am început Bucla, n-am scris nimic. Între primăvara lui '98, cînd am terminat Bucla, şi vara lui 2000, cînd am scris Darul lui Moş Crăciun, iarăşi a fost pustiu. Iar acum, la aproape doi ani de cînd a apărut Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, mă aflu încă în stadiul de tatonări (spun asta şi pentru a preveni celebra întrebare cu masa de lucru a scriitorului).

Adevărul e că mă urnesc foarte greu, poate şi fiindcă nu-mi place deloc să scriu. Dimpotrivă, mi se pare o caznă cumplită. Dacă nu mă las definitiv, e, pe de o parte, pentru că la altceva nu mă pricep nici cît la scris, iar pe de alta, pentru că simt o oarecare presiune involuntară dinspre cei cîţiva prieteni pe care îi am şi nu vreau să-i pun în situaţia de a se jena că ies din cînd în cînd la bere cu un ratat. Altfel, consider că se scriu destul de multe cărţi bune, e drept, cu precădere pe alte meridiane, şi cred că omenirea poate supravieţui liniştită şi fără opurile mele. Cam atît, cu literatura.

Iar scenariilor de film le-am pus definitiv cruce. Probabil, dacă o să am ocazia, o să mai scriu scenarii pentru televiziune, unde, dat fiind că e vorba cu precădere de bani privaţi, sper ca profesionismul cinstit să cîştige ceva mai mult teren în faţa ifoselor artistice.

C.M.U.: Sînt cuvinte scrise care mă iau captiv (Imagini: "În şezlongul dungat, nea Gică aştepta hippioţii", dar treceau pragul frizeriei numai fotbalişti şi tenori. Întîmplări: "Cînd îţi luai pilula de magneziu, ca să te faci deşteaptă". Gînduri: "Primăvara nu se cunoaşte niciodată după nici un fel de zambile". De exemplu). Uneori, parcurg cu bucurie crescîndă o poveste, galopez spre final şi nu pot uita senzaţia de mulţumire de după lectură (Contorsionista este preferata mea, din literatura română). Are vreo importanţă pentru tine?

T.O.B.: Mă bucur, fireşte, că ţi-au plăcut unele lucruri scrise de mine, aşa cum mă bucur de fiecare dată cînd aud că n-am irosit hîrtia chiar degeaba. Cît despre faptul că, din chiar toată literatura română, cel mai mult îţi place tocmai Contorsionista, asta mă face să mă simt mai mult decît jenat. E drept că e cea mai bună povestire a mea, dar e, în acelaşi timp, şi singura. Şi n-aş fi scris-o dacă revista Interval nu mi-ar fi solicitat un text pe tema Intrarea în literatură.

Sper să nu mi-o iei în nume de rău, dar, pe final, pentru că m-ai întrebat "off the record" dacă ţin să zic ceva anume, îţi spun doar că mă încearcă o vagă dezamăgire fiindcă în tot interviul ăsta n-am vorbit decît despre mine. Iar subiectul mi se pare cu totul neinteresant. Dar nu vreau să încheiem pînă nu îi urez baftă Prăvăliei culturale. Sau, în caz că nu se spune "baftă", alişveriş fericit!


(Articol preluat din Prăvălia culturală, aprilie 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer