Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Proces în efigie: elaborarea memoriei (de la tropism la tropicitate)


Bogdan Ghiu

14.05.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lectura de literatură nu mi se mai pare, aşa cum mi se părea pe vremuri, în istoria mea personală cel puţin, un act firesc, natural, de la sine înţeles. Nu lectura de cărţi dispare sau se marginalizează azi ca practică socială - oamenii continuă să utilizeze, în ciuda suporturilor electronice şi în paralel cu acestea, forma-carte -, ci lectura literară. Citim tot mai mult utilitar, informaţional, adică denotativ. Lectura literară desemnează deci atît un tip, o clasă mare de texte, cît şi un mod de lectură.

Deseori, numim lectura literară - lectură de plăcere. Mi se pare însă important, decisiv chiar, să se insiste asupra utilităţii lecturii literare. Care (mai) poate fi, aşadar, utilitatea literaturii?

Filosofia, spunea, pe urmele lui Nietzsche, Gilles Deleuze, împiedică, limitează extinderea prostiei. Dar literatura, ce face literatura? Face ea ceva?

"Memoria refuza de multă vreme să mai remodeleze evenimentele trăite în anii trecuţi. (...) Tocmai de aceea, m-am hotărît să scriu această istorie. Bezna sălăşluieşte în noi înşine. O scuturăm cu mîinile conştiinţei noastre. Iar cine mai este încă bîntuit de întuneric, în ciuda timpului care s-a scurs, nu este în stare să şi-l aducă aminte, darămite să-l mai şi scoată la lumină" (Andrés Sorel, Noaptea în care am fost trădată, traducere de Coman Lupu, Allfa, 2006).

De 16 ani vorbim şi tot vorbim, aici, în România, despre procesul comunismului. Pînă la istoriografie şi justiţie însă, pentru ca un astfel de proces să devină posibil, literatura ar trebui să-şi facă treaba. Adică să ajute memoria să se constituie, să funcţioneze. Căci, aşa cum se spune şi în citatul de mai sus, ea nu funcţionează de la sine. Trebuie ajutată, elaborată. Şi poate că numai literatura, şi în special romanul, pot şi trebuie s-o facă. La noi, însă, n-o face. După tăcerea imediat postrevoluţionară, literatura română s-a relansat sărind (înainte sau înapoi, nu contează acum) în altă vîrstă istorică. Iar memoria românească nu s-a constituit. N-avem memorie, nu ştim cum s-o avem, cum să ne-o facem, nu ne învaţă şi nu ajută nimeni să relansăm travaliul memoriei. Habar n-avem ce să facem cu ceea ce am trăit. Trăim blocaţi, cu depozitele memoriei personale şi colective gemînd de stocuri de viaţă imposibil de retrăit, care, în aceste condiţii, mai mult ne îngreunează viaţă, trăirea.

Un doliu - mă refer la ceea ce se numeşte astfel în jargonul psihanalitic -, spunea Jacques Derrida, trebuie să asculte, să se supună unui dublu imperativ contradictoriu: să reuşească şi, în acelaşi timp, să nu reuşească. Un doliu perfect reuşit înseamnă uitare. Un doliu nereuşit înseamnă suferinţă, durere.

Trecutul trebuie ceremonializat, supus unui ceremonial de îngropăciune. Tocmai acesta este rolul literaturii, al romanului: ele "ceremonializează" memoria. Povestea, narativitatea, epicul literaturii nu este "story" de grad prim, imediat, ci (încercare de) elaborare a memoriei. O carte este ca un mormînt: efectuează doliul. Îngroapă trecutul, ajutîndu-ne să ne despărţim de el, ca să putem să trăim, şi totodată îl marchează, pentru ca acesta să nu poată fi uitat şi să devină, tocmai, creator, util, adică generator de memorie. Transformă istoria în semn, adică în stoc manipulabil, utilizabil, de trăit. Redă trăitul trăirii, deblocînd atît re-trăirea, cît şi trăirea. Literatura ne ajută să transformăm, să elaborăm, să trăim trăitul prin ceea ce fenomenologii numesc "obiecte intenţionale": trăitul nu există cîtă vreme nu este "fenomenalizat", adică, tocmai, făcut să apară ca fenomen.

Procesul comunismului trebuie să aibă loc, dar nu poate avea loc eficient, cu folos, decît în efigie. Un bun roman tocmai o astfel de efigie trebuie să fie, să se constituie, ajutîndu-ne să ne efectuăm doliul.

Orice trecut trăit, orice istorie, nu doar aceea a comunismului, trebuie însă supuse unui astfel de proces (în toate sensurile acestui cuvînt). Ele trebuie judecate, procesualizate, procesate. Viaţa în Mediul Media, altfel spus trăirea actualităţii, are nevoie de literatură, de roman pentru că acesta ne ajută să dăm sens, să ne povestim, să procesualizăm-procesăm-judecăm trăitul, să ne elaborăm memoria care nu există, aşa cum am văzut, de la sine. Prezentul, aşa cum ne apare şi aşa cum îl trăim noi aşa-zicînd informaţional, sub specia informaţiei, urmărindu-l la televizor sau citindu-l în ziare, reprezintă o sumă de stimuli rareori convergenţi (altfel decît în mod delirant, paranoizîndu-ne sau schizofrenizîndu-ne) care induc nonsens, haos.

De-asta trebuie, este bine să citim literatură, roman: ca să ne elaborăm memoria, ca să avem memorie, ca să ne putem judeca pe noi înşine sub specia simbolică, adică umanizantă, a simbolului, prin travaliul limbajului. Lacan avea dreptate: inconştientul şi limbajul au aceeaşi structură. Dar inconştientul poate fi mut sau poate fi ajutat să (se) articuleze, să(-şi) vorbească. La noi, în România actuală, inconştientul e mut, neconstituit, nestructurat. Căci nici nu citim, dar nici nu avem ce citi. Ne evităm memoria: doliu neefectuat de noi înşine. Trăit fără trăire. Iar criticii noştri, din absolut toate generaţiile, sînt, cu infime excepţii, inculţi filosofic, sărăcind din start percepţia literaturii.

Între comunism, cel românesc, ca trăire colectivă nesimbolică într-o ficţiune reală, într-un delir străin, şi viaţa de azi, nemediată, la fel de a-simbolică, în Evul Media, nu putem fi decît muţi, nearticulaţi. Iar literatura prezentului, aşa cum se scrie ea, aşa cum este ea scrisă şi celebrată mai ales de către tinerii scriitori, alegînd să privilegieze expresia imediată, nu ne oferă decît aceeaşi posibilitate minoră, mimetică, epidermic semiotică, a tăcerii gemute şi a strigătului fără limbaj. Nu vorbim, nu trăim. Drumul, saltul de la tropism la tropicitate, prin figuralitatea simbolică, constitutivă pentru memorie vorbitoare, rămîne nefăcut, de făcut.

Tropicele sînt întotdeauna triste.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer