Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre o estetică a reconstrucţiei


Augustin Ioan

28.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Deci, dela început cel care caută să organizeze reconstrucţia are de ales." (20)
"E bine ca un arhitect să aibă curajul să fie banal. Banalitatea născută din renunţarea unor manii ornamentale şi ţâfneli temperamentale se poate astfel ridica la rangul de virtute" (44).

G. M. Cantacuzino

Cartea omonimă a lui G. M. Cantacuzino, despre care va fi vorba în cele ce urmează, a apărut la Cartea Românească în 1947 şi este mai puţin cunoscută în ansamblul operei sale. G. M. Cantacuzino mai este încă apreciat drept personalitatea culturală cea mai complexă a arhitecturii româneşti: arhitect, cărturar şi profesor de înaltă ţinută intelectuală şi academică. În tumultul acelor ani postbelici care au premers arestării sale, Cantacuzino avea – prin acest volum de publicistică angajată în realitatea ne-mediată a ţării sale - o situare "ideologică" ambivalentă. Pe de o parte găseşte elemente demne de laudă în arhitectura sovietică (după ce, nu cu mulţi ani în urmă, o criticase fără drept de recurs pe aceea pe care o întâlnise la Odessa ca reporter de front) şi este gata pentru o critică ideologică a modernismului vest-european. Pe de altă parte, teoreticianul unui "regionalism critic" (K. Frampton) avant la lettre din el îşi iese din vreme în vreme din proiect. Atunci, în suprafaţa de conformitate înţelept asumată, se iţesc insule de ceea ce devenise între timp non-conformism, i.e. bunul simţ al celui ce cunoştea nu doar arhitectura europeană, dar şi limita de toleranţă a culturii româneşti dincolo de care aceasta urma să dispară sufocată.

A citi astăzi această carte este dureros. Clasa socială căreia îi aparţinea autorul, profesiunea lui, cu instituţiile şi cu priorităţile-i de odinioară dispăreau după măcelul războiului mondial cel puţin din prim-planul vieţii publice, dacă nu chiar – în curând după 1947 – chiar fizic. Mediul edificat, la configurarea căruia participase atât prin zidire cât şi prin text, fusese sfârtecat de cutremur şi de bombardamente: ambelor traume îi fuseseră supuse chiar unele din propriile sale clădiri. Tonul cărţii este dat de un autor care nu îşi mai regăseşte echilibrul într-o lume schimbată, pe care pare dispus să o înţeleagă, dar nu să o şi cauţioneze. Sunt vădite astfel generozitatea şi umanismul cu care încearcă să trateze de pildă problema locuinţei – necesară, dar în nici o altă formă decât cea individuală; sau în vehemenţa caustică cu care, drept consecinţă, se opune unor idei moderniste (care, după discursul lui Hruşciov din 1954, vor deveni mai cu seamă comuniste) de felul tipizării şi prefabricării, într-un cuvânt: industrializării arhitecturii româneşti.

Aceste sentimente dovedesc cu prisosinţă că purtătorul lor era gata să ofere "un program de reconstrucţie" chibzuit, în mod evident concentrat pe considerente sociale, dar că în nici un caz nu are în vedere o înveşmântare a bolşevismului în aerul de onorabilitate pe care i l-ar fi conferit fie şi rostirea necritică a câtorva dintre sloganurile politice ale zilei. Devotat faţă de ceea ce păreau să fie comandamentele reconstrucţiei, autorul nu înţelege să abandoneze fără luptă în faţa vulgarizării lor; nu fără a lăsa mărturie că existau şi alternative sensibile la ceea ce venea deja ca un tăvălug să massifice întregul discurs public şi, deopotrivă, "scena" edificată a acestuia pentru următoarele aproape cinci decenii. Chiar dacă ele nu au fost băgate în seamă – nici nu aveau cum, dat fiind climatul vremii – redescoperirea lor astăzi ne dovedeşte că deceniul al cincilea nu a fost în întregime absurd; că, înainte de a deveni în întregime absurd în deceniul următor, a existat în a doua jumătate a anilor patruzeci un spaţiu scurt de respiraţie în care, fără nici o consecinţă pentru politica vremii, s-au lăsat totuşi mărturie posterităţii (căci prezentul era deja mut şi orb) viitoruri alternative pentru România.

Aceste viitoruri alternative pot să fie astăzi redescoperite şi celebrate, în fine; o fac şi eu aici, referitor la "estetica" lui G. M. Cantacuzino, nu fără un subminant sentiment de zădărnicie. Acesta îşi are o dublă motivaţie. În primul rând, un motiv diacronic: este vorba despre neşansa perpetuu regenerată a culturii româneşti de a fi nevoită să îşi descopere drept congener - din vreme în vreme, cataclism după cataclism - ceea ce ar fi trebuit să-i fie de fapt străbun. În anii şaizeci era redescoperit cu emoţie modernismul incipient autohton al anilor treizeci, într-o vreme când acelaşi modernism răposa de moarte bună în occident. În anii nouăzeci, redescoperim postmodernismul făcut – acum douăzeci de ani cu febrilitate prin "vizuini luminate" ale vieţii literare de atunci; azi la lumină, dar fără patimă d'antan - de optzecişti. O facem însă când nicăieri nu se mai vorbeşte la timpul prezent despre ceea ce aici n-a fost, nu avea cum fi altceva decât frivolitate sclifosită şi dezangajantă etic. În fine, scriind "manifeste" pentru (încă o) reconstrucţie, descopăr că ele au fost scrise deja în parte de alţii şi acoperite de mâlul unei istorii proaste.

Aşa încât, în loc să se găsească în postura de a se distanţa critic de nostalgiile unui tip de arhitectură care ar fi trebuit (şi, în circumstanţele unei istorii "normale", putea) să fi fost deja consumat la noi (noul vernacular, retrospectivismul cultural, accentul pe meşteşug şi pitoresc; în fine, tot ceea ce astăzi este localizat între regionalism critic şi postmodernism istoricist), teoreticianul de astăzi îl redescoperă în prospeţimea lui aurorală ca pe un - neînceput încă, după cincizeci de ani de la formularea lui - viitor plauzibil. Nu este, fireşte, vina lui Cantacuzino, după cum nu este (decât în parte) vina generaţiei '27, că în cultura românească se face mai multă arheologie decât experiment, mai multă taxidermie decât inginerie genetică, mai multă miniatură pe pergament decât cybertext. Nu este vina lui Cantacuzino că viitorurile noastre sunt aproape fără excepţie foste proiecte de viitor neconsumate sau ratate, oricum trecute, pe care le reciclăm din timp în timp.

În al doilea rând, sentimentul de zădărnicie cu care descopăr, în acest text, proiectul de viitor al mediului edificat propus de G. M. Cantacuzino îşi are un motiv sincron: nici măcar astăzi nu există discuţii publice, inteligente şi performante, în competiţie spre a produce proiecte de viitor alternative pentru societate în general, necum pentru mediul construit.

***
Sfătos, din penumbra modestă a unei poziţii care a încetat să mai fie privilegiată, autorul trasează axele unei estetici a reconstrucţiei. O face într-o vreme când dezbaterea în jurul acestei reconstrucţii "e o problemă de stat", care însă "nu poate fi tratată cu uşile deschise de către autorităţi" (17). Să mai spunem oare că nici astăzi nu există dezbatere publică asupra modului în care se redactează planurile directoare ale marilor oraşe, inclusiv al Bucureştilor? Şi, încă, să mai insistăm pe faptul că, iată – public sau nu – acesta din urmă nu există încă? Sau că în programele electorale ale aleşilor urbei nu figurează reconstrucţia decât, în cazuri fericite, drept schiţe rudimentare copiate pe colţul mesei la vreo întâlnire cu UAR, fără a fi înţelese şi, după alegeri, fără a fi aplicate?

Acest proiect de reconstrucţie propus de Cantacuzino avea câteva elemente nodale, în jurul cărora se redistribuie întregul: imaginarea unui viitor coerent; locuinţa individuală şi menţinerea atributului meşteşugăresc (deja ajuns la o calitate certă) al arhitecturii celei noi, împotriva unei industrializări lipsite de bază reală şi, date fiind condiţiile, vătămătoare pentru arhitectură. Imitarea ţărilor industriale era refuzată; reconstrucţia trebuia făcută "la scara posibilităţilor noastre" (18), ţinta fiind calitatea obţinută prin "industrii mici în care artizanatul ar putea înflori" (18). Mai mult, semnalează autorul, "dacă se vor înfiinţa fabrici de case-barăci-gata-făcute, care vor ferici satele şi oraşele, fabrici care vor concentra mâna de lucru în marile centre, bineînţeles că artizanatul va pieri şi România va semăna cu orice regiune industrială de oriunde" (19).

Încă o dată, după episodul Odessa, autorul se dovedeşte a fi fost o Cassandră. Propunerile lui în schimb au revenit în ultimele decenii în vogă exact odată cu inchiderea buclei industrializării; dar au făcut-o în vest şi nu (încă) în România: "materiale locale", "adaptarea formelor la condiţiunile climei, a obiceiurilor şi a datinelor" (20), integrare în peisaj, caracter – iată elemente ale unui vocabular pe care astăzi îl atribuim teoreticienilor occidentali ca pe o descoperire. Ele aparţin însă bunului simţ al dialogului dintre context fizic/cultural pe de o parte şi noua construcţie de pe altă parte. La 1947, acest tip de discurs în regimul bunului simţ mai era încă posibil, dar deja nu mai era ascultat. O facem astăzi, când, ostenite după aventura industrializării, oraşele îşi caută un "nou" mod de a-şi reveni în matcă.

G. M. Cantacuzino vorbeşte mai departe despre moduri proprii fiecăror popoare de a-şi orândui spaţiul, într-o formă "slabă" a discursului despre specific, pe care o contrapun celei "tari" din anii treizeci şi, ulterior, din ultimele decenii comuniste. Această diferenţă specifică a arhitecturii popoarelor în raport cu matca europeană – ordine, armonie, refuzul originalităţii cu orice preţ - îşi capătă în procesul de definire formulări memorabile, ca de pildă "optimismul vehement" al modului în care Statele Unite, o "civilizaţie de oţel care se joacă cu virtuozităţile tehnice" (33); amestecate, opiniile lui Cantacuzino despre Stale Unite se încheie într-un alt capitol cu observaţia prea optimistă, cum s-a văzut ulterior, că "reuşita Americii va fi şi reuşita noastră" (105). Anglia îi pare teoreticianului "mai puţin pregătită pentru a pune la punct planul ei de reedificare" (34-5), oraşele sale grădină producând doar "decoruri pseudo-naturaliste inspirate parcă de literatura lui Jean-Jacques Rousseau" (35). În Franţa reconstrucţia înseamnă "a continua o lume veşnic tânără care mereu îşi aduce aminte" (36-7).

Ajuns cu definirea spiritelor constructive ale marilor popoare europene la Italia şi Germania, G. M. Cantacuzino nu se sfieşte să critice regimurile abia învinse într-un pustiitor război, dar şi să laude ceea ce este permanent în spiritul respectivului popor, dincolo – sau în pofida – vicisitudinilor istorice. Deşi în Italia "priveliştea este un imperativ pentru arhitect" (37), regimul fascist a deturnat acest dialog către unul între oraş şi trecutul a fost exhibat în chip propagandistic: "ruinele romane au fost trezite din letargia lor pentru a fi chemate martore la procesul imperialismului fascist (...) pentru a deveni documente politice" (37); în proces, ceea ce fusese "un paradis al evocării" (37) – Roma suburbiilor – devenind regiune intens industrială: "Totul a fost răvăşit şi pus într'o lumină falsă" (37).

Dincolo, "peisajul german are în sufletul locuitorilor o mare rezonanţă şi un mare prestigiu" (38) în vreme ce oraşele lor au fost dramatic distruse de război; să menţionăm în treacăt, ajunşi aici, fascinaţia autorului pentru drumurile şi podurile bine tăiate în peisaj, ca o scriitură caligrafică pe hartă şi pe care le doreşte prezente şi în România (20-3), deoarece "natura stăpânită şi organizată de om creează peisajul, (...) are caracter ceea ce a fost format de mâna omului" (20); or, această trasare peisagistă a rutelor de circulaţie a fost de altfel una dintre puţinele reuşite incontestabile ale administraţiei germane din anii treizeci. Cu o tradiţie modernă în spate, pe care "romanizarea" şi "imperializarea" practicate "de altfel nu fără talent" (38) de Speer şi confraţii săi – participanţi "mult mai vehement decât italienii la propaganda politică" (38). "Pe când tinerii arheologi germani, pe terasele dela Persepolis şi deşerturile Asiei studiau cu înfrigurare campaniile lui Alexandru cel Mare, arhitecţii germani măreau cu lupa viziunile lui Piranesi" (39), observă caustic autorul; cu toate acestea, Germania avea şanse să revină la "tradiţia" sa modernă întreruptă de nefericitul episod nazist. Enumerarea se încheie cu ţările nordice; acestea se vor fi dovedit capabile "de a integra în cadrele tradiţiei cele mai cutezătoare experienţe" (40), aşa cum de altfel o fac şi azi.

La noi însă? Planul director se dezbate în ziare, iar limbajul de specialitate este impregnat de "cuvintele luate din vocabularul politic" (40); lipseşte coordonarea, reconstrucţia nu este o preocupare de stat şi, în schimb, sunt promovate false concepte: "reformarea arhitecturii" (R. Bordenache) sau "locuinţele ieftine". Cu ambele sintagme se războieşte autorul preţ de câteva pagini. Bucureştiul capătă la rândul său câteva sentinţe şfichiuitoare, pe care le voi reda în întregime, cel puţin pentru suculenţa, dacă nu şi pentru actualitatea lor cea mai arzătoare: "Greu se formează ochiul la Bucureşti. Termeni de comparaţie lipsesc. Lipseşte şi acea ierarhizare, acea semnficaţie a formelor care dă unui oraş, adică unui décor colectiv al vieţii, adevărata lui semnificaţie. Bucureştiul e oraşul neliniştii. Febrilitatea lui isterică respinge parcă munca înceată a operelor durabile. Totul este parcă mereu contestat. Puţine valori au trecut de la o generaţie la alta, chiar în domeniul spiritual." (115)

Ceea ce propune autorul în loc acestor acide caracterizări este o estetică a reconstrucţiei centrată însă pe teme etice şi, în primul rând, pe o generozitate socială care nu trebuie însă confundată cu excesele retoricii bolşevice, căreia o seamă dintre colegii săi de la facultate i se dedau deja; ei bine, nu se sfieşte să îi critice. Dimpotrivă, această est-etică (Monica Lovinescu) – pentru a folosi o sintagmă care a devenit curentă după 1989 este centrată pe un simţ major al lucrărilor publice; deviza lui G. M. Cantacuzino este preluată din Gide: "Popoarele care nu îşi croiesc drumuri şi nu-şi îndiguiesc apele nu sunt demne să trăiască" (110), iar realitatea căreia i se adresează, la fel de valabilă şi astăzi din nenorocire, este sintetizată astfel: "de când Românul se munceşte pe ancestrala lui moşie, nu s'a gândit niciodată să sape un canal şi să ridice un dig. Cel puţin 10 la sută din moşia ţării e stearpă din cauza acestei indolenţe" (109). Cantacuzino începe practic cartea şi o sfârşeşte cu această pleodarie pentru lucrările de mare amploare care să nu fie totuşi monumente, ci opere de artă, atât în sensul peisagist (sisteme de drumuri corect şi măiestru în/scrise în ogor), cât şi în cel ingineresc (poduri, viaducte, îndiguiri).

Şi mai e ceva: pledoaria pentru un altfel de învăţământ de arhitectură, dezbărat de "graba improvizaţiilor efemere" (115) care continuă să constituie o problemă a acestui învăţământ, de "extravaganţele modei" (115) care îi reduc profunzimea şi durabilitatea şi, mai ales, de aerul de campanie electorală. Ar trebui citit şi discutat atât de profesori, cât şi de studenţii de azi acest întreg capitol dedicat reconstruirii educaţiei de profil din G. M. Cantacuzino. Pentru concluzia acestui text de modestă recunoaştere a importanţei pe care ar fi trebuit să o aibă această carte şi n-a avut-o la timpul ei, voi încheia însă cu ceea ce poate fi şi astăzi, poate cu atât mai mult astăzi, temeiul reconstrucţiei din noi şi dimprejurul nostru: "România nu este un colţ oarecare de pe pământ, care poate fi reconstruit după calapoade adunate de oriunde. Geopolitica României e bine precizată. Idealul nostru nu e de a semăna cu orice, dar de a lua de oriunde ceea ce ne poate fi util şi de a-l integra într'un sistem propriu. Această Românie trebuie deci cunoscută şi cercetată, ceea ce presupune şi urmărirea tuturor surselor care au fost folosite până acum de noi şi a tuturor elementelor care au contribuit cu sau fără voia noastră la formarea noastră de până acum. (...) Vrem un spaţiu românesc organizat în funcţia unei mari generozităţi sociale, o ţară înzestrată cu instituţii, căi de comunicaţii, porturi concepute toate unitar în urma unui efort creator, tinzând a da ţării o înfăţişare omogenă, vrem să reluăm unele năzuinţi din trecut părăsind anumite metehne şi vechea noastră indolenţă pentru a crea o înfăţişare demnă şi durabilă spaţiului nostru geografic? Sau ne vom mulţumi a fi un maidan bântuit de vânturile influenţelor suflând de oriunde?" (117, 120).

Mă tem că la aceleaşi întrebări trebuie şi astăzi să formulăm un răspuns, după jumătate de secol de evitare a lui violentă, cu năpraznice consecinţe pentre chiar ţara despre care atunci şi acum e vorba.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer