Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

Nudul masculin: cîteva episoade


Alex. Leo Şerban

19.06.2006
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

"Femeile nude par să fie în starea lor naturală;
bărbaţii, nu se ştie de ce, par pur şi simplu dezbrăcaţi
."

Cuvintele criticului de la "The New York Times" - scrise cu prilejul expoziţiei de nuduri masculine de la Marcuse Pfeifer Gallery, de la sfîrşitul anilor '70 - se doreau un argument în plus pentru ca "bărbaţii dezbrăcaţi" să aibă decenţa să coboare de pe simeze, să-şi pună costumele şi cravatele şi să dispară în mulţime... "Bărbatul respectabil"- tată de familie, cu un job în City şi o amantă secretară - era însă mai curînd un "daguerrotip" prăfuit decît o prezenţă emblematică a deceniului opt; el mai putea fi întîlnit la emisiunile de ştiri, în soap-uri, sitcom-uri, în general la televiziune, unde rîdea cu dinţii lui albi şi sănătoşi. Pe stradă era un personaj mai curînd stingher între hoardele de hippy care invadaseră "the American way of life".



Filmul îşi fixase şi el privirile în cu totul altă parte. Warhol / Morrissey în SUA, Pasolini în Europa - şi nu numai ei - "dezbrăcaseră" trupul bărbătesc cu o fervoare deloc inocentă. Woodstock, la rîndul său, eliberase, odată cu minţile tinerilor îmbătaţi de "drugs, sex & rock'n roll", Corpul Colectiv; indiferent cîtă utopie era în această eliberare, trebuie spus că felul în care ea a influenţat imaginea societăţii capitaliste pînă în ziua de astăzi este definitoriu. "Dezbrăcat" de marxismul flower power (Marcuse & Jim Morrison), trupul a devenit momeala industriei publicitare... De la Yves Saint Laurent (care a pozat gol în faţa aparatului lui Jeanloup Sieff) şi pînă la tinerii anonimi care-şi dezgolesc corpurile pentru reclame Calvin Klein sau Versace, imaginea unei masculinităţi senzuale, dezinhibate a cucerit Establishmentul. Astăzi, aproape nici unul din starurile de la Hollywood nu se dă înapoi de la a-şi arăta fesele în prim plan. Nudul - inclusiv cel masculin - a devenit, în Vest, la fel de familiar precum McDonald's...



1. Figuri impuse. Von Gloeden şi Holland Day

Evident, nu a fost întotdeauna aşa. Istoria nudului masculin cunoaşte perioadele sale de camuflaj, de samizdat, de scandal. Primele lui incidenţe fotografice făceau apel la umbrela picturii: modelele unor Eugene Durieux, A. Calavas, Eadweard Muybridge sau Thomas Eakins erau prinse, asemeni unor gîze exotice, în insectarul "studiului". Alibiul tuturor acestor nuduri era "artistic": fotografiile serveau unor pictori care nu-şi puteau permite "modele vii"! De aici, pozele - imperative - care transformau trupul bărbătesc într-un fel de dicţionar explicativ al diferitelor mişcări (impuse), în general contorsionat-belicoase.

Într-un mod destul de parşiv, toate aceste imagini ale corpului masculin sînt mai puţin elogii (mascate) ale frumuseţii agreste cît efigii ale Eternului Uman: trupul unui Bărbat nu era (încă) interesant în sine, ci doar ca releu al unei virilităţi victorioase ("Natura"!) şi / sau al academismului de interior ("Arta"!)... Abia la Fred Holland Day - fotograf american de la sfîrşitul secolului trecut - putem întrezări indiciile unei "atenţii", languroase, pentru corpul masculin; şi tot pentru întîia oară, decorul afectat-artistic nu mai neutralizează, nu mai ascunde această "atenţie", ci o subliniază: Holland Day se inspiră din iconografia creştină sau din antichitatea "păgînă" pentru a crea, de fapt, anacronisme: prezenţe ale unui trecut melancolic "reînviate", epidermic, în exerciţiul fotografic. (Nu întîmplător, Holland Day a dus acest gust - decadent - pentru "tableaux vivants" pînă la sacrilegiu: o fotografie a sa în care se ipostazia, naiv, în chip de Isus nud şi scheletic a produs scandal în momentul în care a fost expusă... S-a considerat, canonic, că Isus "nu poate fi înfăţişat gol"; asceza autoimpusă prin care fotograful a ajuns doar piele şi os nu a fost luată în seamă...)

Nevrozei ritualice care face din Fred Holland Day un caz interesant în istoria nudului masculin îi răspunde, cam în aceeaşi epocă, hedonismul - la fel de ritualic - al faimosului baron von Gloeden. Roland Barthes i-a dedicat un eseu; pentru Barthes, baronul este interesant pentru că el "combină Grecia vegetală, statuarul roman şi "nudul antic" provenit din "şcoala de belle-arte". Acest "amestec al semnelor" ar face din Wilhelm von Gloeden un "heterolog" fără voie, a cărui "marotă" - fotografia - "accentuează pînă la delir carnavalul contradicţiilor"... De ce? Pentru că - e de părere Barthes - "fotografia este considerată o artă exactă, empirică, aflată în întregime în serviciul acestor valori pozitive puternice cum sînt autenticitatea, realitatea, obiectivitatea (...); fotografia lui von Gloeden este "artistică" prin mizanscenă (poze şi decoruri), nicidecum prin tehnică: puţine flou-uri, puţine ecleraje savante. Corpul este acolo, pur şi simplu; în el se confundă nuditatea şi adevărul, fenomenul şi esenţa" etc.

Este contrariant cum un cititor savant al semnelor, cum a fost Barthes, a putut să alunece, cu atîta naivitate (o trăsătură în care vedea, de altfel, însăşi "măreţia" baronului: "naivităţile sale sînt grandioase ca nişte tururi de forţă", scrie el în concluzia eseului), într-o catalogare atît de restrictivă a fotografiei lui von Gloeden; dincolo de găselniţa, cu adevărat frapantă, a "heterologiei", obişnuitele sale opoziţii metodologice ("nuditatea şi adevărul, fenomenul şi esenţa"...) îl duc la ponciful considerării acestei fotografii ca neartistice ("ne-tehnice") pentru că ar avea prea "puţine flou-uri" şi prea "puţine ecleraje savante"...! De fapt, "artisticul" - în cazul lui von Gloeden - nu se află defel acolo unde îl identifică Barthes (poze, decoruri...): acestea nu sînt decît recuzita, comună în epocă, fotografiilor "de gen"... Artisticul (atîta cît e) se află, dimpotrivă, tocmai în lipsa flou-urilor, a eclerajelor etc: fotografiile de tineri păstori sicilieni, în care baronul homosexual vedea "reîncarnări" voluptuoase ale personajelor mitologice ale Greciei antice, devin astăzi interesante prin ruperea lor, conştientă sau nu, de o întreagă tradiţie a "flou-urilor", a "eclerajelor" care marcau epoca! S-ar putea spune că, odată cu Wilhelm von Gloeden, nudul masculin iese, în fine, din Umbra (sfumato, chiaroscuro...) Picturii, din care păstrează numai recuzita "artistică". Fotografia de gen a secolului XX avea să mai cocheteze, periodic, cu "flou"-urile, însă, atunci cînd o va face, va fi o întoarcere conştientă la codurile trecutului, şi nicidecum un subterfugiu...


2. Eliberarea de recuzită. Imogen Cunningham

Paralel cu von Gloeden sau în imediata lui descendenţă "electivă" activau alţi fotografi - printre care vărul baronului, Wilhelm ("Guglielmo") von Pluschow, Vincenzo Galdi, Arthur Schulz; la-nceputul secolului, fotografii care se-ncumetau să fotografieze alţi bărbaţi o făceau totuşi "cu perdea", atenţi să nu tulbure cadrele cu "eclerajul" vreunui echivoc... Nu vom găsi, la Theodor Hey, Paul Pichier sau Frank Eugene Smith mai nimic din simplitatea solară a fotografiilor baronului şi a celor aidoma lui, ci doar afectări clasice, monotonia "d'apres"-urilor, meserie. Abia în 1915 o femeie, Imogen Cunningham, are curajul de a-şi debarasa modelul (propriul ei soţ, Roi Partridge) de tirania "contextului clasic", producînd primele fotografii realiste de nud masculin; publicate într-un ziar de pe Coasta de vest a Statelor Unite ele aveau să provoace, fireşte, scandalul de rigoare... Alături de un alt artist local, Edward Weston, care începuse şi el să fotografieze nuduri (atît masculine, cît şi feminine) lipsite de parafernalia romantică, Cunningham avea să aibă o influenţă decisivă în redirecţionarea nudului fotografic înspre ceea ce este astăzi.

Deceniile care au urmat au reprezentat tot atîtea eliberări succesive de începuturile genului. Societatea occidentală se schimba ea însăşi rapid: apăruseră primele grupuri de nudişti care, din "apostoli" ai unei mode "excentrice", se dovedeau tot mai mult înainte-mergătorii unui stil de viaţă care modifica în profunzime habitudinile epocii. Dintr-odată, devenea un lucru perfect sănătos să ieşi gol puşcă în aer liber, bucurîndu-te de soare în tihna discretă a unei dumbrăvi...



Acest "primitivism curativ" avea să lase urme în încă scurta poveste a nudului fotografic. În Statele Unite, Anglia şi Germania începuseră să apară reviste consacrate modei nudismului. În Franţa şi Ţările Scandinave, de asemenea.


3. Plăceri "vinovate"

Relaţiile acestor publicaţii cu autoritatea juridică erau, de la caz la caz, destul de problematice; goliciunea trupului era încă văzută ca o plăcere vinovată, iar dacă "modelele" erau bărbaţi, lucrurile se complicau şi mai mult: simboluri subliminale ale înseşi acestei autorităţi, bărbaţii care se expuneau aparatului fotografic (alt simbol subliminal!) "păcătuiau" prin "moliciune", "vulnerabilitate", narcisism - într-un cuvînt, efeminare... De la George Platt Lynes la Robert Mapplethorpe - cam jumătate de secol -, fotografii nudului masculin au avut de luptat cu atitudini uşor diferite ale aceleiaşi mentalităţi. Un lucru trebuie spus: dacă istoria acestei fotografii a beneficiat de contribuţia deloc neglijabilă a fotografilor gay (Cecil Beaton, Platt Lynes, Herbert List, Hoyningen-Huene, Raymond Voinquel, Minor White, Herbert Tobias, Duane Michals, Mapplethorpe, Herb Ritts, Pierre et Gilles etc. etc.), ea nu poate fi în nici un caz "echivalată" cu aceştia. Există un număr cel puţin egal de fotografe interesate de "subiect" - de la Leni Riefenstahl la Ernestine Ruben, de la Dora Maar la Dianora Niccolini, de la Ingeborg Boysen la Harriet Leibowitz şi de la Nan Goldin la Rebecca Blake -, după cum există, fireşte, fotografi ai nudului masculin (Man Ray, Helmut Newton...) care au inclus această "temă" printre preocupările lor cu acelaşi interes cu care s-au ocupat de nudul feminin, de portret, peisaj sau naturi moarte...


4. "Cenzura" estetizantă vs canonul ideologic. Platt Lynes, Cecil Beaton, Herbert List, Leni Riefenstahl, Gerhard Riebicke...


5. Frumuseţea şi forţa: George Hoyningen-Huene, Raymond Voinquel, Edwin F.Townsend, The Ritter Brothers


6. Hedonismul postbelic: grupul PAJAMA, Minor White, Clifford Coffin şi "the Mustang Men" ai revistelor "Physique Pictorial" (Bob Mizer, Jim French, Bruce of Los Angeles...)


7. "Beat Attitudes" (Clifford Baker, Will McBride, Jean-Francois Bauret, Charlotte March, Herbert Tobias, Dianora Niccolini)


8. Andy Warhol, David Hockney, Robert Mapplethorpe


9. Triumful publicităţii. "Welcome to the Hotel California": Francesco Scavullo, Bruce Weber, Herb Ritts, David Sprigle, Greg Gorman, Tom Bianchi, Steven Meisel...


10. Estetica gay: Stanley Stellar, Ken Haak, Jim Long, Steven Arnold, Rick Castro, Christopher Makos, Mark I. Chester, Alasdair Foster, Keith Giles, Erwin Olaf, Pierre et Gilles, Marcel Fugere, Hervé Guibert, Patrick Sarfati...


11. "Alte glasuri, alte încăperi". Nan Goldin, Inge Taubhorn, Duane Michals, Eva Rubinstein, Hans van Manen, Mark Morrisroe, Jan Saudek, Rebecca Blake, Jose Villarrubia, Gian Paolo Barbieri, Sakiko Nomura, Terry Richardson, Jack Pierson, Robert Flynt, Jo Brunenberg, Marcus Leatherdale, Joseph L. Ziolkowski, Nigel Teare, Greg Cloud, Aaron Cohen, MaryAnn Camilleri



12. Acolo şi aici.

Astăzi se poate spune că nudul masculin a devenit o banalitate în expoziţiile de fotografie din Occident. Singura controversă notabilă (anii '80) a fost aceea declanşată de o expoziţie a lui Robert Mapplethorpe în Statele Unite, cînd s-a considerat că Statul (respectiv, National Endowment for the Arts) n-ar trebui să sponsorizeze manifestări cu caracter de ultraj la bunele moravuri - numai că în acest caz era vorba de imagini cu conţinut sexual (sado-masochist).

În România, artiştii interesaţi de nudul masculin sînt relativ puţini. Grigorescu Ion ar putea fi văzut ca un pionier al acestui gen - cu precizarea că, în cazul său, puţin văzutele "autoportrete" fac parte dintr-un demers mult mai complex, ţinînd de o mistică autoscopică în care tipul de suport (fotografie, film) devine indiferent...

Undeva între autoscopia lui Grigorescu Ion şi fotografia propriu-zisă sînt contribuţiile lui Iosif Kiraly; şi aici însă, creaţia debordează "genul" strict, găsindu-şi împlinirea tocmai în aglutinarea diverselor tehnici şi metode de lucru.

Mai aproape de ceea ce se consideră "gen" - înţelegînd prin aceasta nu doar meşteşugul, dar şi un anumit raport de obiectivitate faţă de Model - sînt fotografiile expuse acum cîţiva ani, la GAD, de Alexandra Croitoru; ele se înscriu într-un curent foarte în largul lui, în Occident, şi ilustrat acolo de nume foarte diferite precum Herbert Tobias, Steven Meisel sau MaryAnn Camilleri. Din cîte cunosc, Alexandra Croitoru este singura fotografă de la noi care este interesată de potenţialul provocator, transgresiv al portretului masculin.

Un tînăr regizor / poet şi fotograf clujean, Radu Afrim, lucrează într-o zonă proximă: fotografiile sale (mai ales nudurile) par să dezvolte direcţii formale regăsibile la americanul Bill Costa, paralel cu o foarte interesantă preluare a "bestiariului" stilistic al unui scriitor / fotograf francez, Hervé Guibert.

Foarte interesant este Nicu Ilfoveanu (care apare, de altfel, în cîteva fotografii ale Alexandrei Croitoru); la el, rafinamentul cvasi-decadent al compoziţiilor este subîntins de forţa unui discurs perfect coerent în care probleme legate de tehnică (unghiuri, ecleraj etc.) sînt integrate insesizabil. Alteori, referirile explicite (la Mapplethorpe de pildă) ecranează postmodern revelarea unei "camere secrete", în care un anume furor angelic stabileşte regulile jocului.

În fine, Cosmin Bumbuţ ne oferă surpriza unei "revizitări" a genului într-o serie - aflată încă în lucru - dedicată nudului masculin! Este vorba, din cît am putut vedea, de o abordare gestual / statistică - nu doar a Ideii de Nud, ci şi a mizanscenei aferente... Ca intenţie asumată, proiectul său mi se pare, deocamdată, cel mai aproape de "starea" descrisă în motto-ul acestui eseu. Într-un fel foarte revelator, "experimentul" lui Bumbuţ conţine într-însul o polemică subiacentă, cvasi-sociologică, la "starea" nudului masculin în România: ceva nu încă pe deplin "firesc", nu îndeajuns de dezinvolt, oarecum "la rece"... În lungul drum al nudului masculin către acceptare, episodul "bărbatului dezbrăcat" este un popas obligatoriu!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Resurse

Descarcă RetroVizoare, o carte de fotografie în două volume de Alex. Leo Şerban şi
Jeu de Paume, o carte de Alex. Leo Şerban şi Şerban Foarţă.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Fotografiile Paradisului
Sageata Fiinţe de neuitat (2)
Sageata Fiinţe de neuitat (1)
Sageata O seară cu Elodie
Sageata Odă şlapului
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata 4SPACE
Sageata Evul Media
Sageata Urbarium
Sageata Portrete
Sageata Exotic club
Sageata Mass-miezuri
Sageata Cuvinte şi spaţii
Sageata Don Quijote Rătăcitorul
Sageata Utopica
Sageata Post-it
Sageata oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc
Sageata Cronica insolită
Sageata Doza săptămânală de eroism
Sageata Jurnalul unui obsedat de seriale
Sageata Texte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)
Sageata Scurt tratat de moftologie
Sageata O gură de Teacher


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer