5. Distonocalm, Blecher, Agigea

16 octombrie 2000
Am uitat cînd este ziua ta. Îmi pare rău. Îmi spui?

O ţigancă mă roagă să-mi ghicească. Nu am bani, îi spun. Îţi ghiceam ceva de bine, încearcă ea să-mi stîrnească regretele necesare unei răzgîndiri. Pentru că e convinsă, probabil, că replica mea face parte din joc şi că trebuie să am ceva mărunţiş. Ratez însă încă o şansă.

Nu mai ştiu în ce film, el îi zicea chelnerului: Două pahare cu vin alb, iar ea adăuga: Şi mie două!

Tramvaiul merge ca la Procesul etapei. Cu încetinitorul. (Aşa aş vrea să fac şi eu un film. Adică eu doar să scriu scenariul, dar filmul, întreg, să fie cu încetinitorul). Opreşte la semafor. Un elev îl roagă pe vatman să deschidă uşa din faţă, să poată coborî. Nu pot. Mă vede Garcea, se aude răspunsul. Pe blocuri scrie: Jos Iliescu!
Ţară a epidemiilor, a cutremurelor, a sărăciei. Cu orăşele în care bătrînii mor atît de firesc! O ţară numai bună pentru omul trist care sînt! Dar şi pentru omul vesel care sînt!

Mi-e dor de tanti Dida. Dar vreau să scriu, săptămîna asta. Să listez, să corectez, să relistez măcar două povestioare.

Bogdan mi-a reţinut pentru primul număr din Respiro şi Paşii Şarpelui. M-am bucurat. Referatul lui la povestirea mea este, şi de această dată, măgulitor. Ai zice că aduce cu un pic de recunoaştere.
Are să se supere pe mine. S-a supărat deja. Mi-o va arăta, cînd ne vom întîlni. De tanti Dida zic.

În facultăţile prin care, fără succes am trecut, o diplomă era şi o chestie de lovelă- cum zicea azi un muncitor, pe stradă.

17 octombrie
Am omis Maramureşul! Şi pe el l-am văzut în vara asta, într-un filmuleţ în care apărea, cel mai mult, Claude Karnoouh.

O zi care începe cu distonocalm şi continuă cu lecturi din Blecher nu putea duce decît la acest punct mort în care mă aflu doar cu durerea mea de cap. Numai Agigea, pisica noastră cu trei culori şi încă vreo două nuanţe, mi-a acordat puţină atenţie.

Obiectele acelea, impropriu numite calculatoare, din cluburile cu Internet au fost şi ele în slujba sabotajului bunei mele dispoziţii, dar meritul cel mare, pot spune cu certitudine, îmi aparţine. E curios cum cad în vechi erori, deşi ştiu prea bine ce sînt ele.

Era o zi de toamnă, îmi amintesc bine. Aveam aproape nouăsprezece ani. Am ieşit din casă şi am alunecat, cred că pe frunzele ude, n-am apucat să văd. Încă nu m-am oprit din acea cădere.

Dintre Sarmalele Reci şi Voltaj se aude glasul copilului ce joacă un soi de Flori, fete, filme sau băieţi extins şi la trupe rock. În clipul Lady al celor de la Modjo de ce se vede cerul, cînd ei trei fac duş? Ce simplu şi autentic cîntă cocoşul la începutul de Mambo Italiano.

Ce vară urîtă! Filme cu Cary Grant, o bătrînă apărîndu-se de soare cu un ziar de sport, un fluture care intră prin fereastra deschisă a tramvaiului. Frate-meu e în Germania, ne mai trimite FMI-ul!- o voce. Sinceritatea, atunci cînd mă prinde controlul fără bilet, o sinceritate care costă 50.000 de lei. Supa pe care o făcuse Corina parc-ar fi fost cu găluşte, la gust, dar nu avea găluşte. Absenţa omului cu care vorbeşti multe, pentru că despre el ştii multe. Relaţia asta cu Nadia (eu - Săgetător, ea - blondă), aparent imposibilă şi pe care o simt în criză. Ploaia. Motanul galben ce mi se urcă pe picior. Păpuşa de porţelan cu care se juca mama, cînd era fetiţă. Imensitatea cerului. Dacă nimeni n-ar avea temeri, n-am şti ce plăcut e să ai temeri, notează Corina, pe un colţ de hîrtie o replică dintr-un film pe care, cîndva, l-am văzut amîndoi la cinema. Ciulinii roşii. Să nu te mai duci în Kit, îi zice Laur. De ce? întreabă Corina. În ultima vreme am studiat clădiri şi cred că aia o să se prăbuşească singură, în curînd. Să nu te prindă înăuntru!

Mi-a fost frig azi! Poate am mers şi dezbrăcat, dar a fost şi un frig interior. Profund. Am răcit, uite!

18 octombrie
Bunica mea îşi scria scrisorile cu un toc portocaliu. Şi eu tot cu el am început. Pe măsură ce scriam, literele deveneau tot mai palide. Mai tîrziu am avut un stilou chinezesc de cincisprezece lei, apoi unul de douăzeci-şi-patru. Un unchi îndepărtat - ca grad de rudenie, dar şi în spaţiu (locuia în Australia) mi-a trimis, pe cînd eram în clasele primare un stilou verzui, o minune nemaivăzută de vreunul din colegii mei. Eram atît de mîndru (cred că eram în clasa a III-a), dar stiloul nu mi-a împărtăşit sentimentele şi chiar în prima zi în care l-am luat la şcoală, s-a aruncat cu peniţa în parchet, pendulînd un pic, cam în felul în care se mişcă acum plopii, de la stînga la dreapta, înainte de a rămîne nemişcat. Sau ca o mînă ridicată în semn de rămas bun, deasupra capului, aşa cum mi se întîmplă cînd plec de la Alexandria şi tanti Dida stă în faţa porţii, însă nu pe trotuar, ci la marginea drumului, aşteptînd ca eu să ajung la colţ, să las jos sacoşele (cu gem şi gutui, struguri sau roşii, sticle cu bulion sau cu vin)şi să flutur mîna, deasupra capului. Apoi se întoarce în curte, în singurătatea bătrîneţii ei.

Ai crezut că m-ai recunoscut!

Eşti o lume. Fiecare dintre noi este. O lume pe care nu o cunosc eşti tu. Nici pe mine nu mă ştii. Eu o ştiu pe Nadia. De ce îţi scriu?

Scrisoarea mea va ajunge mai repede!

Stătusem de vorbă cu Corina. Îi spusesem trei lucruri pe care mi le doresc şi fără de care vieţii mele îi lipseşte sensul. Ea nu a zis nimic. A tăcut doar. Oare ce a tăcut?

Am citit o povestire a mea, mai veche, şi m-am gîndit că i-ar sta mai bine ca roman. Am să-l scriu deci! Numai cărţi am în cap, vezi? În timp ce, pe lîngă mine, trec bucuriile simple.