De la o fotbalitate la (cu totul) alta

Te cuprinde melancolia, dacă nu greaţa şi disperarea, cînd vezi cum, apropiindu-se sfîrşitul turneului final al Cupei Mondiale, rubricile sportive ale diverselor (dar deloc diferitelor) televiziuni româneşti, dominate vreme de cîteva săptămîni, cum era şi firesc, de ştiri din Germania, de pe platourile performanţei de vîrf, încep să fie din nou năpădite, cu complicitatea "jurnaliştilor", aceşti promotori febrili şi vorace ai indistinctului şi ai confuziei, ai promiscuităţii, de relatări din şi despre aşa-zisul fotbal românesc.

Dar ţi se face cu adevărat rău, şi te cuprinde (dacă mai era nevoie) vertijul în faţa hăului care se cască între societatea românească, "spiritul" ei public, valorile care sînt preţuite şi promovate în spaţiul său şi cele care poartă deja mult prea înainte, irecuperabil, societăţile occidentale, cînd, noaptea tîrziu, după meciurile de la Cupa Mondială, te întîmpină rezistenţa de stîncă a jurnaliştilor specializaţi (Radu Naum, de pildă, cu atît mai mult cu cît respectivul face de obicei dovada unui bun profesionalism şi chiar a unei anumite deschideri de orizont), care încep să deplîngă tot mai hotărît ceea ce eu, unul, aş numi defolclorizarea fotbalului, în faţa unui "gînditor" al fotbalului, nesuferit îndeobşte, dar temeinic acum, precum Cornel Dinu, susţinător al noii şi diferitei, "alte" frumuseţi a fotbalului contemporan: raţionalizarea şi chiar intelectualizarea acestuia, conformitatea de cazarmă, domestică, cu o presupusă origine auto-tele-grafiată ca telos paranoic.

"Fotbalitatea" despre care, conform unor relatări "folclorice" din, dacă nu mă înşel, Jurnalul de la Păltiniş, a lui Gabriel Liiceanu, se pare că a vorbit la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, Constantin Noica (fiind surprins de către tinerii săi adepţi în flagrant şi ruşinos, vai, delict de consum televizionistic de fotbal), nu este deloc una: nu există, de fapt, o "fotbalitate", adică o esenţă imuabilă, metafizică, a fenomenului-fotbal. A vorbi filosofic despre fotbal, deci despre "lume şi viaţă", înseamnă a-i surprinde (dacă există) fisurile, evoluţiile, deschiderile şi nu doar închiderea.

Or, se pare că raţionalitatea capitalismului avansat şi tot mai imaterial, mai intelectual, mai "abstract", face în prezent ca "fotbalitatea" curentă, tradiţională - "poetică", "folclorică" -, aceea dominată de spectacolul "fentei" personale, al talentului, "înzestrării" şi "geniului" individual, să se estompeze treptat, lăsîndu-se de fapt încadrată, înglobată în rigorile unei "fotbalităţi" tot mai "tacticizate".

Fotbalul de depersonalizează şi se hiper-"capitalizează". Individualităţile şi cultul individualităţii creator-fermecătoare nu dispar, desigur (nu au cum), dar devin tot mai "imateriale", mai insensibile: "geniul" fotbalistic se mută în intelect. În acela al antrenorilor, de exemplu, obligaţi să "internalizeze" rigorile competiţiei mondializate de piaţă, conform cărora fotbaliştii de marcă devin mărci purtătoare ale altor mărci: valori transmiţătoare ale altor valori.

"Fotbalitatea" spectacolului imediat perceptibil, al "miuţei", nu se pierde, nu dispare, nu e părăsită, dar fotbalul îşi adaugă tot mai mult şi o "altă frumuseţe", aceea a gîndirii, a organizării, a spontaneităţii imediat sociale şi a socialităţii capabile de spontaneitatea imanentă a legii.

Prin netrecerea de la prima "fotbalitate", primă, la cea de-a doua au pierdut de pildă, acum, fotbaliştii brazilieni. Prin aceeaşi netrecere şi retranşare în gustul spectacolului imediat va pierde, "va fi pierdut dintotdeauna deja", cum îi plăcea să spună lui Jacques Derrida, şi fotbalul românesc.

Numai că fotbalul nu este numai el însuşi, ci reprezintă şi "informează" societăţi, epoci. Iar epoca doar-fotbalului este, pare-se, revolută. Şi, agăţîndu-ne cu îndărătnicie de ea, mai ales şi cu atît mai mult prin "purtătorii de cuvînt" şi taste-makers-ii care sînt jurnaliştii de televiziune, opaci la "ştirile" noutăţii, nu facem decît să ne închidem în trecut, să ne îndepărtăm de lumea contemporană şi, mai ales, mai ales, să ne izolăm ca "rezervaţie folclorică" de capitalismul contemporan, pe zi ce trece, iată, mai obiectiv-"filosofic". Dar de o altă filosofie: a vieţii, asupra lumii şi societăţii.

Adept al capitalismului, sînt un adept al altui capitalism, al rupturilor, mutaţiilor şi revoluţiilor din însuşi sînul capitalismului.

Important, decisiv, capital ca expresie şi ca motor al societăţilor în curs de globalizare, fotbalul ne arată, astăzi, un alt spectacol, un spectacol pentru care nu sîntem, din cîte se pare, pregătiţi. Ce alegem să vedem şi să promovăm din spectacolul total, dar auto-eterogen, în schimbare, al fotbalului, aia sîntem, vom fi. Deocamdată, vrem să fim, să rămînem doar plebe şi mahala, opunîndu-ne intelectualizării şi abstractizării crescînde a lumii. Societate de cartier şi fotbal-manea. Autoconcepîndu-ne, la fel ca şi pe vremea comunismului, în mod "vegetal" (amintiţi-vă diagnosticul cu valoare, iată, vai, de profeţie al Anei Blandiana: poeţii sînt animale care simt insensibilul, animale "abstracte"), urmează să fim, probabil, preţuiţi pe piaţa capitalului mondial actual, tot mai imaterial, în cel mai bun caz doar ca resursă ecologică, cu alte cuvinte ca hrană (roşii şi pătlăgele, păşune şi nutreţ) şi ca loc de vacanţă. Societate agroturistică de consum, "natură" a unei lumi tot mai "culturale", intelectualizîndu-se imanent. Şi tot ar fi bine, căci nu e sigur că putem fi măcar asta, mănaţi la origine, altoiţi endogen cu otravă cum sîntem. Sevele stătute se alterează, fermentează, înflorind ca alcool prost, dovadă ocultată a unui "Cernobîl" de origine.