Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În societatea maşinilor (2 cuvinte despre apelul tehnologiei)


Bogdan Ghiu

16.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Medii "inteligente"

Revoluţia tehnologic-comunicaţională a devenit, în momentul de faţă, sistemică şi sinergică. S-a automatizat, comunică cu ea însăşi, s-a închis şi ne închide tot mai mult şi pe noi în "bucla" ei. E greu să-i faci faţă. E greu pînă şi doar să te ţii cît de cît la curent cu ea. "Se întîmplă" ca de la sine, inventînd, prefigurînd - afirmă, care entuziasmaţi, care alarmaţi, analiştii - o nouă sociabilitate şi chiar o nouă umanitate.

Fenomenul cel mai percutant al acestei avalanşe cotidiene de creativitate tehnologic-comunicaţională cred că-l constituie oferta necerută, oferta nesolicitată, oferta, cum spuneam, automată, automatizată. Maşinile (dacă le mai putem numi astfel) comunică între ele, fac nu numai reţea, ci - iar cum spuneam - sistem. Iar acest sistem integrat, supra-integrat, meta- şi infra-integrat (vom reveni cu alte ocazii asupra semnificaţiilor acestor "prefixe": trăim într-o realitate "prefixată", care îşi schimbă prefixele de la o zi la alta şi care depinde tot mai mult de ceea ce o "pre-fixează", pre-determinînd-o, adică purtînd-o / trăgînd-o / tîrînd-o înainte, "tot înainte", tovarăşi), acest supra-sistem, aşadar, îşi semnalează automat sieşi, în mod imanent, posibilităţile neefectuate, virtualităţile neactualizate, efectuîndu-le şi actualizîndu-le imediat, neîntîrziat, cît mai repede: sistemul se auto-avertizează în privinţa posibilităţilor de noi invenţii de parcă ar fi vorba de pătrunderea unor intruşi care se cer cît mai rapid anihilaţi, adică scoşi din potenţialitate şi aduşi de urgenţă pe lume; în "sistem", noul apare mai întîi parcă în negativ, ca un pericol, ca o fantomă. Teama de larvar şi de increat ne mînă din urmă.

Iar la această accelerare, la această "fugă înainte" a inventivităţii şi a creativităţii tehnologice automatizate, la această permanentă producere de noi teritorii de cucerit, de populat, contribuie - decisiv, desigur - presiunile pieţei: ceea ce nu faci tu, azi - adică ceea ce nu vei fi făcut deja "ieri", cum se spune -, va face altcineva, a făcut deja, la un alt pol de hiperdensitate al planetei (iar planeta este "tot mai" dens multipolară!), ţi-a luat-o înainte.

"Sistemul" îi depăşeşte pe indivizi, căci îşi realizează posibilităţile în mod comutabil: nu contează cine, ce face - "creaţia" se face ca de la sine, nu mai contează unde, cum şi, mai ales, de către cine. Creaţia tehno-ştiinţifică actuală este tot mai folclorică.

Iar posibilităţile de invenţie ale sistemului cresc exponenţial, înmulţindu-se prin acţiune reciprocă, în mod "bacterial". Asistăm la o adevărată viaţă a sistemelor. "Bucla" este imperativ ascendentă, în spirală.

Fenomenul "cererii fără ofertă" al inventivităţii şi creativităţii tehnologic-comunicaţionale contemporane ne depăşeşte pe toţi în mod necesar, în spatele lui nu există nicio conjuraţie, niciun complot, nicio conspiraţie, niciun plan, nicio putere. Nu mai avem posibilitatea, răgazul, spaţiul de a reflecta asupra acestui fenomen. Gîndirea critică trebuie, ar fi trebuit, după catastrofele şi dezastrele secolului XX, să se fi automatizat la rîndu-i spontan, devenind reflex critic integrat. Căci automaticitatea spontană defineşte însuşi viul, adică instinctul, cel de supravieţuire.


... şi tehnologii terapiste

Este oare însă automatizarea creaţiei tehno-ştiinţifice contemporane însoţită şi de o automatizare a reflexului critic? A devenit oare discernămîntul automat? Asupra acestui "aspect", mai puţin discutat, merită, cred eu, să medităm - dacă mai avem timp.

Asistăm în momentul de faţă (căci în viaţa contemporană tocmai de astfel de "momente" e vorba: prezentul se revoluţionează instantaneu), asistăm aşadar acum la un fenomen de ubicuizare a informatizării. Trăim, pe zi ce trece, într-un mediu ambiant tot mai inteligent, ne scăldăm într-o "inteligenţă" ambientală care ni se oferă solicitîndu-ne să facem parte din ea, să intrăm în vorbă şi să "interacţionăm" cu ea, să facem "reţea" şi "sistem" cu ea. Inteligenţa se "ambientalizează". Iar apelul tehnologiei, al mediului mundan-tehnologic de fapt, deşi imperativ, este încă, deocamdată, opţional: tehnologia ambientală încă ne "face cu ochiul" şmechereşte, căutînd să ne seducă, să ne determine să ne jucăm cu ea, să intrăm în joc, în "horă" cu ea şi, prin ea, alături de ea, cu semenii noştri.

Pentru a putea intra, a fi admisă, de către noi, prin utilizare, în sfera utilităţilor seci, practice, serios-cotidiene, pur "utilitare", a automatismelor "oarbe", tehnologia (şi iată-mă-s personificînd-o, conferindu-i implicit atributele unui subiect: poate unicul subiect adevărat al "acţiunii" contemporane), tehnologia, aşadar, se prezintă mai întîi şi în primul rînd ca un joc. Aspectul ludic şi cel artistic (sub forma designului) sînt determinante pentru noile invenţii tehnologice, privite ca apel social.

"Maşinile" (dacă le mai putem numi, reificat şi dispreţuitor, stigmatizant, astfel) au devenit, dacă nu vor fi fost deja, apeluri la socialitate şi oferte de socializare. Intrînd în contact cu un produs tehnologic, care întotdeauna se prezintă ca un serviciu, noi cedăm unei nevoi, răspundem spaimei de a fi singuri, fugind imperativ de ceea ce unele tradiţii spirituale şi unii filosofi au numit "derelicţiune".

Ce este derelicţiunea? Originea acestui substantiv aparent preţios - dar, într-o lume a pasiunii gadgeturilor, de ce n-am veni şi noi cu "gadgeturile" noastre? - e latină: derelictio numeşte starea celui care e derelictus (participiu trecut al verbului derelinquere), adică "abandonat", "părăsit", ba chiar total părăsit, adică, mai presus de orice, de Dumnezeu însuşi, care, aşa cum se ştie, nu-şi lasă nicio clipă din mînă (la bine şi la rău, pentru bine şi pentru rău) creaţia. Supremul "derelict" al istoriei noastre europene a fost Isus Cristos, în timpul Patimilor sale. În secolul XX, termenul de derelicţiune a fost preluat de către existenţialism, cu deosebire de către Heidegger, pentru a descrie nu un accident nefericit, dar evitabil, al omului, ci însăşi starea şi condiţia sa originară şi, deci, veşnică, inevitabilă, de vieţuitor în lume. Pentru Heidegger, derelicţiunea este numai a omului şi califică starea, situaţia sa de fiinţă aruncată, azvîrlită (geworfen) în lume, neavînd altă perspectivă decît moartea.

Or, în momentul de faţă, oferta (fără cerere) tehnologic-comunicaţională pare a răspunde tocmai situaţiei de derelicţiune, de părăsire a omului, pe care, spun unii, răuvoitori, tot ea ar fi creat-o şi ar cultiva-o (dar acesta e alt subiect).

Invenţiile tehnologic-comunicaţionale ne "întreabă de vorbă", se oferă să dialogheze cu noi, au, nu întîmplător, un pronunţat aspect ludic şi copilăresc. Ele sînt atractive, irezistibile chiar, pentru că ne propun o existenţă-joc, revenirea la copilărie, se oferă ca jucării.

Prin ele, copilăria revine în valuri, ne asaltează, şi chemarea copilăriei este întotdeauna o propunere de evadare (întoarcere) paradisiacă. Jucăriile comunicaţionale nu sînt, de aceea, unelte şi nici maşini. Căci cu ele noi nu muncim, ci ieşim, tocmai, din seriozitatea mohorîtă a vieţilor de adult. Iar oferta, deschiderea lor de comunicare, "raza de lumină" pe care-o emit ele în direcţia noastră este înainte de toate una a fiecăruia către sine însuşi, către propriile straturi "arheologice", spre propriile fantasme interzise, îngropate fără înmormîntare, condamnate de către lumea "adultă" la o existenţă larvară, fantomatică. "Maşinile" comunicaţionale ne străfulgeră aletheic.

Tehnologia contemporană ne ajută să suportăm stresul generalizat al vieţii de zi, făcîndu-ne să muncim mai cu spor, să ni se pară că "doar" ne jucăm. Este însă oare acesta un truc care ne face, de fapt, să devenim mai productivi şi mai integraţi, să ne acceptăm condiţia mai cu spor şi să ne suportăm grijile şi îngrijorarea de fond cu zîmbetul pe buze, uitînd eroismul păgubos al trecutului care ne îndemna să ne înfruntăm frontal, prin neîncetate războaie cu noi înşine şi cu alţii, vieţile, datul? Efectuează cumva tehnologia comunicaţională contemporană un şantaj cu noi înşine? Iată, din nou, un posibil subiect de meditaţie. Ce-i sigur este că ne pacifică. Tehnologia comunicaţională este şi o terapeutică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer