Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

Dandy Andy


Alex. Leo Şerban

17.07.2006
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Influenţa lui Warhol - cel mai cunoscut artist Pop şi cel mai celebru pictor american al secolului - este atît de mare încît astăzi, practic, nu există zonă a culturii (de la publicitate la literatură, filozofie, clipuri muzicale şi film) în care să nu fie prezent... Cele "15 minute de celebritate" au intrat în limbajul curent şi au inspirat un film - Being John Malkovich de Spike Jonze, cu John Cusack şi Cameron Diaz; viaţa lui A.W. din perioada Factory a stat la baza filmului I Shot Andy Warhol; iar în Basquiat - regizat de unul dintre prietenii săi, pictorul Julian Schnabel, despre viaţa unuia dintre protejaţii săi, pictorul Jean-Michel Basquiat - Warhol este interpretat de David Bowie; paradoxal, Bowie spusese, odată, "Ce om e în stare să picteze supele Campbell?"...


Povestea lui Andy Warhol poate servi drept logo al "Visului American": născut într-o familie modestă de imigranţi, a devenit Superstarul scenei artistice & mondene din New Yorkul anilor '60-'80. Warhol şi-a plimbat peruca argintie şi ochelarii de tocilar observînd lumea; în scurt timp, lumea a început să semene cu picturile sale. Secolul XX fără Andy Warhol ar fi ca Luvrul fără Gioconda.


"Aveam o grămadă de întîlniri amoroase, dar am preferat să rămîn acasă să-mi vopsesc sprîncenele"

Pentru cineva care a stat atîta timp în vizorul public, Warhol a rămas un personaj secret. Erau binecunoscute tablourile sale "seriale" (supa Campbell, Coca-Cola, Marilyn, Elvis etc.), banana desenată de pe coperta primului album Velvet Underground & Nico, eventual unu-două filme (Andy Warhol's Frankenstein, Andy Warhol's Dracula) şi, evident, faptul că era mereu prezent la toate evenimentele mondene ale epocii. Numai că imaginea asta, atît de instantaneu-recognoscibilă, era opacă: cine era, totuşi, Andy Warhol? Şi care era viaţa lui, după ce se-ntorcea de la party-uri?



În ultimul său interviu (Warhol a murit pe 22 februarie 1987, ca urmare a unei intervenţii chirurgicale), el recunoştea că filmele sale "sînt mai bune atunci cînd se vorbeşte despre ele decît atunci cînd sînt văzute" (deşi, în unele, fac figuraţie nume precum Vittorio de Sica şi Roman Polanski!). De fapt tocmai filmele - şi mai deloc tablourile - oferă indicii despre personalitatea profundă a celui care a făcut din suprafaţă un mod de viaţă. Fiind vorba, la-nceput, de scurt-metraje (un fel de home movies, făcute cu prietenii), titlurile lor spun totul: Kiss, Blow Job, Taylor Mead's Ass, 13 Most Beautiful Boys... OK, Andy era gay. Şi voyeur. Pasionat de pornografie. Speriat de intimitate. Altceva?

În 1963, cînd s-a apucat de filme, Warhol avea 35 de ani. Era deja celebru, însă nu ca personaj, ci ca pictor şi desenator. Prenumele său era Andrew, al tatălui - Ondrej. Se născuse într-o familie de ruteni, Warhola, pe 6 august 1928, la Pittsburgh - un oraş industrial. "Rutenia" se întindea, de-a lungul curburii carpatice, peste graniţele de atunci ale Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, Romåniei şi fostei Uniuni Sovietice. La 14 ani, Andrew şi-a pierdut tatăl; s-a ascuns sub pat în timpul priveghiului şi a refuzat să participe la înmormîntare. Mama, Julia, i-a trecut cu vederea comportamentul, temîndu-se că Andrew ar putea suferi un şoc nervos. Curînd după ce s-a stabilit la New York, Andy a adus-o pe mama lui să locuiască împreună.

În vara lui 1949, Warhol absolvise Carnegie Institute of Technology din Pittsburgh şi se mutase într-un apartament din Manhattan. Una din primele lui slujbe a fost la revista Glamour. În scurt timp, a devenit cel mai de succes artist comercial, cîştigînd 100.000 dolari pe an (numai reclama la pantofii I. Miller îi aducea jumătate din aceşti bani). În 1952 şi-a deschis prima expoziţie personală - "15 desene inspirate de scrierile lui Truman Capote" -, la care scriitorul nu a participat totuşi (Capote locuia, la rîndul lui, cu mama sa, care se temea de influenţa "pederastului" Warhol asupra fiului său; partea amuzantă este că Truman era, şi el, gay...). În 1960, Warhol a-nceput să picteze în ulei pe pînză, primele tablouri înfăţişînd celebrele sticle de Coca-Cola şi conservele de supă Campbell. Doi ani mai tîrziu, producea primele sale "silkscreens" - Marilyn, Elvis, Liz Taylor, Marlon Brando şi Mona Lisa. Nucleul operei sale plastice - şi al celebrităţii sale - este aici, în aceste serii: pînă la sfîrşitul vieţii, Warhol nu avea să mai facă decît reluări ale acestor teme şi portrete, în serii din ce în ce mai consistente: "100 de cutii de supă", "100 de sticle de Cola", "100 de bancnote" etc. Lumea lui Andy Warhol nu avea nici o "adîncime", acesta fiind şi motivul pentru care este şi astăzi atît de populară. Warhol descoperise - întîmplător - că cifrul culturii pop este logo-ul. Un logo repetat la nesfîrşit, în culori diferite dar cît mai tari - forma definitivă a publicităţii în epoca celebritaţii.



"Îmi plac lucrurile plictisitoare"

Este semnificativ că, pentru a-şi "imortaliza" celebrităţile, Warhol nu se mai obosea să le deseneze în prealabil: pur şi simplu le fotografia - de multe ori, ducîndu-şi clientul într-o cabină fotografică şi apăsînd pe buton! După ce pleca la atelier cu seriile de portrete gata-făcute, stabilea conceptul (era acelaşi) şi-şi punea la treabă nenumăraţii asistenţi care-i populau studioul.

La sfîrşitul lui 1963, Warhol închiriase "the Factory" - un hangar situat, iniţial, la etajul al cincilea din 231, East 47th Street (studioul avea să se mute, cu timpul, în alte două locaţii). Numele i se potrivea: "the Factory" era, într-adevăr, o fabrică de produs opere de artă pe bandă rulantă. Warhol devenise o industrie. În calitate de patron, înconjurat de o armată de oameni - manager, asistenţi, paraziţi, gură-cască -, Warhol se putea dedica în tihnă lucrului care-i aducea cea mai mare satisfacţie: contemplarea placidă a lumii (numai un om capabil să filmeze un alt om dormind 8 ore, sau faţada lui Empire State Building 24/24, putea să se bucure într-adevăr de asta; cineva l-a numit "un eunuc emoţional"). Opera se detaşează de Artist, aşa încît multe din întreprinderile sale (filmele, mai ales) nici nu-i mai pot fi atribuite decît la nivelul ideii de pornire: după ce-l descoperă pe Joe Dallesandro, îl lasă pe regizorul Paul Morrissey să realizeze filmele în care apare acesta - Flesh, Trash, Heat (Morrissey avea să declare: "Andy, autor de filme? E o glumă: ideea lui Andy de a face film este să se ducă la premieră!..."); după ce se implică în debutul trupei Velvet Underground - ca producător -, rămîne prieten cu Nico (Christa Paffgen), dar îşi ia mîna de pe cariera grupului (după moartea sa, Lou Reed avea să-i dedice, totuşi, discul "Songs for Drella"; "Drella" = Dracula & Cinderella - era porecla lui Andy). Toţi cei pe care-i lansează se descurcă, mai departe, cum pot: unii devin staruri (Debbie Harry de la Blondie), alţii mor sau dispar în obscuritate (Candy Darling, Jackie Curtis, Ingrid Superstar, Viva, Ultraviolet)...



În multe privinţe, acest joc existenţial de give & take seamănă cu cel al lui Jean Cocteau (pe care l-a "pictat"): este vorba de flerul unui artist care descoperă un trend, îl face cunoscut - după care se dezinteresează de el... Ştiindu-i-se influenţa în mediile artistice şi în mass-media, mulţi necunoscuţi care vor să devină celebri îl parazitează; şi, cu stilul său sinucigaş de a-i ajuta pentru a-i lăsa de izbelişte imediat după, Warhol devine ţinta furiei unor dezaxaţi: Valerie Solanas - o lesbiană cu o agendă politică radicală - îl împuşcă pe 3 iunie 1968; Warhol este declarat "mort din pdv clinic" la spital, dar supravieţuieşte miraculos. Viaţa sa avea să rămînă neschimbată.

Cu cariera şi finanţele asigurate, Andy ajunge un dandy, personaj inconturnabil al scenei mondene pe care o traversează cumva exterior, prezent / absent, cu un aparat polaroid mereu la îndemînă. Agenda sa cuprinde nume ca Liza Minnelli, Bianca Jagger, Paloma Picasso ("Am fost aseară la Regine's. Paloma Picasso era acolo cu soţul şi amantul ei. Sau amantul lui. Sau amantul amîndurora..."). Practic, din momentul deschiderii celebrului Studio 54 (1977) şi pînă la moarte (zece ani), Warhol nu mai trăieşte (ca artist) decît prin procură; aşa cum, în era Kennedy şi în cea hippy, Andy fusese - în acelaşi timp - cel mai celebru artist Pop şi un guru al curentului underground, acum, în plină eră disco, "papa Pop Art-ului" devine un paparazzo al celor bogaţi & celebri - fotograf de lux, singurul caz în care un paparazzo este, adesea, mai celebru decît "victimele" sale.


"Aş vrea să fiu plastic."

Între 1976-1987, Andy Warhol dictează secretarei sale, Pat Hackett, tot ceea ce i se întîmplă, zi de zi (ultima însemnare - "marţi, 17 februarie" - se încheie cu aceste cuvinte: "... aş fi preferat să mă lase să dorm."). Jurnalul are, iniţial, 20.000 de pagini; Hackett îl reduce la 793. Deşi pare uriaş, l-am citit pe nerăsuflate, în traducere franceză, acum mai bine de 12 ani. Ediţia apărută la Grasset beneficiază de o prefaţă semnată de filozoful Bernard-Henri Levy ("BHL" pentru cunoscători), superstarul intelighenţiei franceze, căsătorit cu actriţa şi cîntăreaţa Arielle Dombasle; "Nu există nimic - scrie BHL - în spatele operei sale, întrucît nu există nimic în spatele lumii şi a reflectărilor sale!"

Jurnalul pare mai degrabă stenograma unei capodopere trăite; dandy absolut ("Absolut Dandy", precum sticla de vodcă pe care a designat-o!), Warhol şi-a pus - ca şi Wilde - tot talentul în operă, păstrînd geniul pentru viaţă. Există un fragment care spune totul despre celebritatea de care s-a bucurat Warhol: un fan îl abordează într-un club, artistul nu ştie cum să se descotorosească de el - îi vine în ajutor o ziaristă de la Stern, care, de faţă cu fanul, se plînge că "nu-i dăduseră nici măcar pe adevăratul Andy Warhol (să-l intervieveze), îi dăduseră doar sosia lui..." Fanul se ridică şi pleacă. "N-a vrut să mai vorbească cu mine, credea că sînt un fals Andy Warhol. Genial, nu?"

Mare parte din anecdotele şi replicile "papei Pop Art-ului" poartă numele de "popisme" şi au fost cunoscute încă din timpul vieţii sale. De multe ori, unii îl "citează" alandala - ca în cazul faimoasei profeţii "În viitor, toată lumea va fi celebră timp de 15 minute"; privind o emisiune TV, Warhol îl aude pe moderator spunînd: "Cum spunea Andy Warhol, în 15 minute toată lumea va fi celebră"... Comentariul lui, în Jurnal: "Cei de la TV înţeleg întotdeauna aiurea - urmează să mai spună În viitor 15 oameni vor fi celebri."

"Popismele" sînt antologice; le-am ales doar pe cele mai semnificative:
  "Persoana care mă intervievează ar trebui pur şi simplu să-mi spună ce vrea să audă şi eu voi repeta după ea."
  "Maşinăriile au mai puţine probleme. Mi-ar plăcea să fiu o maşină."
  "Iubesc Los Angeles-ul. Iubesc Hollywoodul. Toată lumea e frumoasă acolo. Toată lumea e de plastic şi mie îmi place plasticul. Aş vrea să fiu plastic."
  "Cu cît sînt mai simpatic, cu-atît oamenii cred că mint."
  "Dacă vreţi să aflaţi totul despre Andy Warhol, uitaţi-vă la suprafaţa picturilor mele, a filmelor mele şi a mea, mă veţi găsi acolo. Nu este nimic în spatele lor."

Cocteau a definit, odată, viaţa ca "o prăbuşire pe orizontală". Geniul lui Warhol este că a ştiut asta foarte devreme. A existat o singură incursiune a sa "pe verticală": în 1969, cînd s-a pus problema ca misiunea Apollo 12 să ducă pe Lună operele a şase artişti, el a fost singurul care şi-a iscălit pur şi simplu iniţialele pe un carton, spunînd: "În caz că există oameni acolo, nu strică să-ncep PR-ul de pe acum..."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer