S-a vorbit şi scris în toate felurile despre ce se poate face sau ce a făcut românul în vacanţa de 1 mai. Nu ştiu dacă povestea mea este unică pentru un bucureştean (am mai recunoscut câteva personaje cu statut de V.I.P. cultural din capitală în sală), dar ceea ce ştiu este că public (preponderent constănţean şi german) a fost la cele două spectacole de operă desfăşurate pe 30 aprilie şi 3 mai pe scena Teatrului Ovidiu din Constanţa.
Da. De 1 Mai am fost la Operă la mare. Şi sunt convinsă că am făcut bine, iar motivaţia o veţi găsi în rândurile ce urmează.
Longevitatea Festivalului Internaţional de Operă şi Balet de la Constanţa, ajuns la a 29-a ediţie - este unică în ţară şi poate fi invidiată chiar şi de festivaluri din lume cu o carte de vizită mai impresionantă. În ultimul timp, perioada de desfăşurare a fost iunie-iulie, pentru a profita la maximum de sezonul turistic. De această dată, a fost devansat pentru perioada 26 aprilie - 17 mai, pentru că în iunie pe scena teatrului Ovidiu se va desfăşura a doua ediţie a Cursurilor internaţionale de dirijat, care se vor încheia cu trei spectacole girate de dirijorii cursanţi.
Organizat ca de obicei de Opera Constanţa şi Consiliul judeţean, festivalul a fost gândit pentru a pune în valoare cele mai recente producţii ale teatrului: Răpirea din serai şi Trubadurul (stagiunea 2002-2003), Madama Butterfly şi Boema (stagiunea 2001-2002), cărora li s-au alăturat Tosca şi Traviata şi în deschidere un original concert vocal-simfonic cu Stabat mater de Marian Mitea, programat chiar în seara dinaintea Învierii, în care au evoluat soliştii Florenţa Marinescu, Claudia Codreanu, Vladislav Goray şi Ioan Ardelean, dirijor fiind chiar compozitorul Marian Mitea (Belgia).
Am participat la primele două spectacole de operă şi am avut senzaţia clară că la Constanţa echipa de realizatori ai festivalului condusă de directorul Gheorghe Stanciu şi de consultantul artistic Doina Voivozeanu ştie să menţină o tradiţie şi mai ales a găsit soluţia pentru a schimba mentalitatea angajaţilor unui teatru bugetar. Entuziamul "artistic" al tuturor colectivelor - orchestră, cor, solişti - dar şi colaborarea eficientă a celor "din umbră" (de la compartimentul pregătire muzicală, până la perucherie şi recuzită) ne-au dat senzaţia clară că implicarea profesională poate exista şi "la stat" şi este mult mai bine când se întâmplă aşa.
(Gheorghe Stanciu)
Festivalul reprezintă pentru al doilea oraş al ţării (aşa cum nu uită să sublinieze constănţenii cu diferite prilejuri), un eveniment cultural pe care şi-l permite, iată, pentru a 29-a oară, în timp ce Bucureştiul nu a avut până acum nici o primă ediţie. Existenţa şi longevitatea acestui festival demonstrează faptul că e mai puţin important cât de "cultural" este un oraş, care este nivelul bugetului local pentru cultură, sau oricare din suita de piedici menţionate de obicei de organizatorii de spectacole. Mult mai importante sunt iniţiativa şi ambiţia de a-ţi vedea ideea transpusă în realitate, calităţi de care realizatorii acestui festival nu au dus lipsă niciodată. Iar satisfacţiile se pare că sunt proporţionale cu eforturile. Poate dacă mai multe teatre lirice sau opere din ţară ar persevera cu iniţiative similare nu am avea de ce ne plânge de public...
Vocile puternice sunt un atu...
... fapt evident în producţia cu Madama Butterfly de Puccini pe care am urmărit-o în seara de 30 aprilie, cu o distribuţie care se baza atât pe artiştii locali cât şi pe oaspeţi de la Bucureşti, din Bulgaria şi Italia. Premiera spectacolului constănţean a avut loc în stagiunea precedentă şi este o producţie pe care şi-au pus semnătura regizorul bulgar Ognian Draganov, scenograful Grigore Gorduz (Timişoara) şi creatoarea costumelor Ţvetanka Stoinova (Bulgaria).
(scenă din Madama Butterfly)
Povestea premierei absolute din 1904 a acestei opere de la Scala din Milano este cea a unuia dintre cele mai răsunătoare fiasco-uri din istoria operei. Contrar sfatului libretiştilor săi, Puccini comisese eroarea (sau avusese îndrăzneala) de a lega ultimele două tablouri printr-un interludiu de un sfert de oră, pe care Ricordi, care a semnat regia, l-a pigmentat cu cântece de păsărele care au stârnit ilaritatea. Împărţită în trei acte, scurtată cu treizeci de pagini, dar augmentată cu aria tenorului din ultimul act, opera s-a bucurat de un succes triumfal, două luni mai tîrziu, la Brescia. Puccini a ştiut să-şi doteze partitura cu un exotism discret, asimilând lirismului său pur italian autentice teme japoneze.
Neînţelegerea a planat mult timp asupra lucrării. Atât din partea publicului, care ar fi preferat un sentimentalism mai simplu, cât şi din partea criticii, care refuza să recunoască armonia şi orchestraţia extrem de originale ale partiturii. În realitate, fidel esteticii primilor săi ani, Puccini şi-a propus în primul rând să înfăţişeze durerea umană, încarnată în trista soartă a japonezei abandonate. Comentariul armonic, tuşele discrete ale orchestraţiei în care el se arată un autentic precursor al lui Ravel şi unele efecte foarte inovatoare, precum corul cu gura închisă de la sfârşitul actului al doilea au trecut mult timp neobservate. Soluţia de la Constanţa, a ilustrării printr-un moment de pantomimă a acestui interludiu atrage aplauzele meritate ale publicului, fiind bine motivat şi susţinut regizoral.
Distribuţia pe care am urmărit-o în festival a fost echilibrată. Protagonista Stela Sîrbu (deţinătoare a rolului de la premieră) a avut o evoluţie omogenă, excelând în ultima arie în care a atins un nivel al expresiei mai puternic (altfel, subtilitatea nefiind punctul ei forte). Tenorul bulgar Kamen Chanev are o voce puternică, luminoasă, un glas romantic cu un acut impresionant şi ferm, care îi dă o alură dominatoare. Perfect au contrapunctat acţiunea în rolurile secundare Claudia Codreanu (Suzuki) - nuanţându-şi dramatic partitura, Ioan Ardelean (Sharpless) - un glas rotund şi cald sau Vladislav Goray (Goro) - un tenor cu o voce fermă, limpede, excelând prin jocul scenic divers şi convingător. Regia funcţională nedepăşind liniile tradiţionale, care, ca şi scenografia, dă importanţă amănuntelor, ritmul dinamic al desfăşurării acţiunilor (păcat de iluminare, care este aceeaşi de cel puţin patru decenii), costumele şi atmosfera foarte "japoneze", prestaţia corului (pregătit de Adrian Stanache) şi orchestrei (dirijată de italianul Francesco Rosa) remarcându-se prin acurateţe şi nuanţe sunt tot atâtea atu-uri ale unui spectacol pentru care vocile puternice au reprezentat secretul succesului.
(Oltea Şerban-Pârâu)
Prospeţimea unui spectacol de stagiune...
... este dimensiunea care cedează prima, iar la noi la Operă, în România, din păcate destul de repede. Nu este cazul însă la Opera din Constanţa, dacă ne referim cel puţin la Răpirea din serai, spectacolul mozartian fiind trecut printr-o stagiune şi un turneu. Şi acest lucru s-a datorat îndeosebi atitudinii profesioniste pe care acest colectiv artistic înţelege să o aibă - fără sincope - faţă de partitură şi spectatori. Cu o astfel de mentalitate au fost menţinute şi producţiile Festivalului Internaţional de Operă şi Balet, spre încântarea unui public care la ora festivalului era compus în mare majoritate din turişti din Germania, care au apreciat singspiel-ul prin îndelungate aplauze acordate (fără a fi deranjaţi de lipsa titrajului) în cunoştinţă de cauză. Datorită aceleiaşi mentalităţi profesioniste conştient asumate - după cum ne spunea dirijorul Gheorghe Stanciu, directorul Operei constănţene, care a asigurat conducerea muzicală a spectacolului - rutina unei producţii rodate s-a instalat nu sub forma blazării, ci a îmbrăcat strălucitoarea haină a unui aplomb prezent atât la nivelul orchestrei cât şi al soliştilor.
(scenă din Răpirea din serai)
Cu o astfel de benefică stare a fost redată publicului bogăţia de subtile nuanţe cu care acţiunea Răpirii din serai a surprins şi încântat - şi continuă să o facă - generaţii de spectatori. Astfel, crezul mozartian conform căruia "opera - mariaj între text şi muzică - are o acţiune ce nu trebuie să se oprească în recitativ" a fost cu mult har ilustrat de o distribuţie ce merită apreciată în întregime. Astfel, cele două cupluri, Belmonte (Iurie Ciobanu) - Constance (Irina Ionescu), respectiv Pedrillo (Vladislav Goray) - Blondine (Ramona Eremia) au fost bine conturate, cu o menţiune specială pentru cel de-al doilea, cu un plus de nuanţare a jocului. Partitura dificilă dar strălucitoare a celor două soprane (ce nu a ridicat probleme protagonistelor), căruia i s-a alăturat cea a lui Osmin (admirabil interpretat printr-un joc plin de un umor asemenea vinului vechi de Pompeiu Hărăşteanu) au dat contur unei intrigi în care rolul vorbit al lui Selim Paşa (susţinut cu prestanţă de Ioan Ardelean) venea să întregească o acţiune în care Mozart a pus într-o justă lumină o serie întreagă de probleme sociale valabile şi astăzi.
Geniul mozartian de fin observator al naturii umane a caricaturizat - cu un curaj demn de apreciat chiar într-o epocă iluministă precum cea a lui Joseph al II-lea - o serie întreagă de tare sociale precum atitudinea preconceput negativă faţă de străini, relaţiile dintre nobili şi servitori, ideea de credinţă în dragoste contrapunctată de gelozia bărbaţilor, totul sub semnul unui joc al cărui happy-end este plin de învăţăminte.
O notă bună pentru prestaţia actoricească şi vocală a corului condus de Adrian Stanache, precum şi pentru regia Verei Petrova (Bulgaria) şi scenografia Eugeniei Tărăşescu-Jianu. Sigur că au fost momente în care ritmul acţiunii şi soluţiile regizorale puteau exploata mai bine oferta partiturii în scene precum "prinderea fugarilor". Dar chiar şi aşa, în totalitatea ei, montarea acestei capodopere mozartiene rămâne la Opera din Constanţa un spectacol credibil şi nealterat de numărul reprezentaţiilor pe care, într-un asemenea spirit plin de prospeţime, îl dorim cât mai mare.
(Virgil Oprina)