Mirări bucureştene pe plaiuri londoneze

De Londra am auzit în clasa întîi, pe vremea cînd făceam engleză cu dna Comişel, una din cele mai bune profesoare ale vremii şi autoare de manuale. De manualele pe care, de cele mai multe ori, apărea Big Ben-ul. Dna Comişel fusese la Londra şi de la ea am aflat pentru prima oară de Casele Parlamentului, de Palatul Buckingham, de Tamisa sau de Turnul Londrei. Au ajutat mult serialele şi filmele englezeşti din aceeaşi perioadă, prin care am făcut cunoştinţă cu domeniile aristocratice britanice, cu faimoasele lor conace cu grădini, dar şi cu regina Elisabeta, Henric al VII-lea şi nevestele lui, cu David Copperfield şi Oliver Twist, precum şi întreaga pleiadă de personaje shakespeariene. Treptat, Anglia, englezii şi limba lor au devenit pentru mine aproape întreaga referinţă culturală: îmi plăceau limba, stilul, umorul, literatura lor. Pe vremea aceea însă, toate mi se păreau mituri, le percepeam ca realităţi culturale... şi atît. Nu credeam că există şi o lume reală, palpabilă, în spatele lor. Am descoperit-o abia în '90, cînd am stat în Londra o zi, cu ocazia unei burse în Scoţia. Dar nu a fost de ajuns ca să-mi alunge sentimentul de irealitate. Aşa că m-am hotărît să mai merg o dată la Londra. Mai ales că am vreo cinci prietene stabilite acolo, aproape toate măritate cu englezi.


Moravuri de metrou

Primul lucru pe care prietena mea din Londra mi l-a pus în mînă cînd am aterizat acolo a fost un abonament, săptămînal, pe toate mijloacele de transport. Cel mai la îndemînă şi mai rapid era, evident, metroul. Deşi aveam unele reţineri în urma atentatului de anul trecut, totuşi, metroul londonez m-a fascinat de la început. Aveam deja o experienţă nefastă cu cel din Paris, pe care-l luam sistematic în alt sens sau pe altă rută decît trebuia. Cel londonez m-a frapat, de la început, prin mulţimea de culori: roşu, galben, albastru, verde, negru, dar şi bleu, gri, roz. Deja sentimentele de Badea Cârţan, viţel la poarta nouă sau mîţă în calendar, erau bine statornicite. Nu m-am putut obişnui din prima cu culorile: imaginaţia românească, deprinsă cu cenuşiul metroului socialist, mi-a cam dat de furcă. Diferenţa dintre cele 3-4 linii româneşti şi cele 12 englezeşti era vădită. Degeaba mă uitam cu disperare după familiarul semn Pipera-IMGB sau Gara de Nord. Nici urmă de aşa ceva. În schimb, erau, de pildă, cîte Kensington-uri vroiai: West Kensington, South Kensington, High Street Kensington... În prima zi le-am încercat pe toate, deşi vroiam să ajung, evident, în centru, spre monumente, pe faimoasa linie verde, District. În final am ajuns la Gara Paddington, evident cea unde a fost găsit ursuleţul lui Michael Bond. Nu am sfîrşit prin a fi adoptată de nici o familie tipic londoneză, ci pur şi simplu am realizat că şi metroul englezesc are două sensuri şi că destinaţia e scrisă pe vagonul din faţă.

Odată intrate pe făgaş (prietena mea cu care am fost acolo, şi cu mine) am putut observa mai pe îndelete locul şi oamenii. Locul, adică metroul, era un exemplu de instituţie bine-organizată care funcţionează după un set de reguli clar stabilite. În primul rînd, totul era scris şi nu după ureche, cum sîntem obişnuiţi în România. M-a şocat cultura literei scrise: mi-am dat seama că noi, românii, intrăm mai curînd la categoria de "vorbitori" decît "cititori". Pe scările care duceau spre metrou stătea scris, din cinci în cinci trepte: Stand on the right şi No smoking. Staţionarea pe dreapta îşi avea rostul lui: pe stînga trebuia să laşi loc celor grăbiţi să prindă trenul deja în staţie. Metoda empirico-violentă cu datul cotului de pe scările metroului neaoş părea aici inadmisibilă.

Atunci cînd nu stăteai pe dreapta şi cineva vroia să treacă, cuvîntul magic era sorry. În orice situaţie, propoziţiile începeau cu Sorry, care, desigur, dacă ar fi fost analizat din perspectivă semantico-pragmatică, ar fi putut avea şi puţin din conotaţiile cotului românesc. Dar stilul contează şi rămîne. Grija faţă de cetăţean era, de altfel, una din caracteristicile "vocilor de la metrou": pe liniile unde erau anunţate staţiile viitoare, toate discursurile se terminau cu Mind the gap (adică ai grijă la spaţiul dintre vagon şi peronul pe care cobori). În naivitatea mea, am crezut la început că e vorba de o societate grijulie şi afectuoasă. După care m-am lămurit că se anunţă aşa pentru ca, în cazul în care se întîmplă ceva, şi metroul este dat în judecată, să fie asigurat.


Cozi, servicii şi chelneri

Diferenţele dintre o cultură mai tăcută, în care privitul şi cititul au un rol mai important decît vorbitul, întrebatul şi înjuratul, continuă. Nu mi-a venit să cred (datorită "mitologiei" despre Anglia şi englezi, în multe locuri falsă, pe care mi-o auto-construisem) că acolo există cozi. Poate că totuşi cuvîntul "coadă", în înţelesul tradiţional românesc, nu se potriveşte aici: nu era nicidecum vorba de o adunătură haotică şi agresivă de oameni care se îmbrîncesc pentru a ajunge în posesia (probabilă) a unor alimente necesare supravieţuirii. Ci mai curînd de un rînd ordonat, care nu aşteaptă mai mult de 10-15 minute, fie el la poştă, supermarket, magazinul de haine sau chiar la autobuz. Acolo, oamenii nu se aşază cîte doi sau trei, ca aici, ci strict unul în spatele celuilalt, şi... tac. "Uneori, îmi spune una din prietenele de acolo, citesc." (De altfel, i-am văzut şi în metrou cu cărţi groase, cu subiecte neaşteptate, cum ar fi Crimele din Atena). Cînd ajung în faţă, nu dau năvală la întîmplare, ci aşteaptă să fie chemaţi, printr-un megafon, la unul din cele 5-6 ghişee sau case disponibile. Chiar dacă vrei să te cerţi sau să protestezi, nu ai cu cine.

Discuţiile preliminare cu prestatorii (fie ei chelneri sau vînzători), atît de îndrăgite de consumatorii de servicii din România, nu sînt agreate. Chelnerii sînt profesionişti, zîmbesc, te informează şi... cam atît. Nu prea dau amănunte în plus şi nici recomandări, decît dacă insişti tu. De aceea am ajuns să mănînc pui cu gem într-unul din localuri (de fapt, "Tandoori Chicken", ceea ce, trebuie să recunoaştem, sună altfel). Ba chiar te pun să stai la coadă la comandatul şi alesul mîncării, dacă ai făcut greşeala să nimereşti într-un local cu autoservire: aparenţele luxoase ale exteriorului, frumos lambrisat, te pot înşela de multe ori.

Desigur, sînt şi excepţii - atunci cînd patronii aparţin ei înşişi unei alte culturi. Mai vorbăreţe, ca în cazul italienilor, care vin şi te întreabă, obositor de des, dacă totul e OK şi te conving, din conversaţie, să alegi ce-ţi recomandă ei. Sau al unora dintre asiatici, de pildă thailandezii, care nu spun nimic, dar vin, la fel de insistent, să-ţi mai toarne un ceai şi să se asigure că totul e în regulă. Am găsit doar o chelneriţă poloneză asemănătoare celor din România: vorbăreaţă fără un scop comercial evident (e drept că asta se întîmpla într-un restaurant cam gol).


Naţionalităţi şi brand-uri de ţară

Mitologia anglofilă din Bucureşti se potriveşte puţin cu socoteala din Londra. Pe englezii blonzi sau roşcaţi din seriale îi întîlneşti rar pe străzile Londrei şi, ni se spune, mai des în provincie. În magazinele mai mici vezi indieni sau pakistanezi, în cele mai mari - africani, în metrou auzi vorbindu-se spaniola, franceza, germana, chelneriţele de la hotel sînt rusoaice... Pe scurt, un adevărat turn Babel, o lume în fapt cosmopolită, care te face să înţelegi exact conceptul de "globalizare". Dacă vorbeşti limba română, nimănui nu-i pasă şi cred că nici măcar nu se întreabă ce limbă e: urechile lor au auzit multe. Nici cu pronunţia englezească nu e cazul să-ţi faci probleme: unii au o pronunţie mult mai slabă decît cea din şcolile româneşti. Şi nici atît cu vestimentaţia: pe străzi sau în mijloace de transport, oamenii nu te studiază, ca în Bucureşti, nici nu-ţi aruncă diverse remarci, admirative sau maliţioase, la adresa felului în care eşti îmbrăcat. Excentrici sau conformişti, asortaţi sau nu, oamenii de acolo par mai liberi şi mai adînciţi în propria lor identitate decît în curtea vecinului.

Specific englezesc însă, nu vă speriaţi, există. Casele Parlamentului, cu Big Ben-ul, Westminster Abbey, Saint Paul, Buckingham Palace, National Gallery, Tate Gallery, British Museum, Tower of London, Kesington Palace, Covent Garden, Harrods sînt numai o parte din locurile cu stil, distincţie şi istorie ce pot fi vizitate şi sînt cît se poate de reale. Şi profesionist prezentate publicului, cu multă informaţie relevantă, bine pusă în valoare: chiar şi atunci cînd exponatele lasă de dorit, informaţia bine structurată, foarte vizibilă şi ilustrată (afişată pe panouri mari, sub formă de poveste, cronologică, atît în cazul tablourilor din marile galerii, cît şi în cel al mai micilor muzee tematice, precum cel al închisorilor sau grădinăritului) suplineşte suficient.

Şi nu numai că specificul de care vorbeam există, dar e şi la fel de profesionist prezentat comercial. Se tot vorbea, în România, de necesitatea stabilirii unor brand-uri de ţară, care se învîrteau în jurul lui Dracula, al palincii şi al unor rămăşiţe de obiceiuri folclorice. În Anglia lucrurile sînt mult mai bine precizate: industria de gadget-uri şi kitsch-uri din jurul locurilor de interes turistic ştie exact ce să scoată în evidenţă: soldăţelul britanic, roşu cu negru, paznic la Buckingham, autobuzul roşu, cu două etaje, cutia de scrisori tradiţională, la fel de roşie ca şi cabina telefonică, cu gemuleţe, şi, în sfîrşit, taxiul negru, pot fi cumpărate sub formă de jucării, obiecte decorative, căni, farfurii, tricouri, ştergare sau pur şi simplu vederi. Chiar dacă de multe ori sînt vîndute de proaspeţi emigranţi, ei înşişi deloc britanici sau care nu stăpînesc încă bine limba.

Dacă adaugi tuturor acestora casele din cărămidă roşie sau pur şi simplu complet albe, cu foarte puţine blocuri, grădinile voit sălbatice, luxuriante, dar îngrijite, parcurile imense, cu păsări prietenoase, afişele cu No trespassing. Private property, nenumăratele poduri peste Tamisa, străduţele din Soho sau Covent Garden, cu magazine de orice, fish and chips-urile, mult Nelson, Welligton şi Churchill, din plin Victoria şi Elisabeta (cea renascentistă), expoziţie cu Diana, dar şi poze cu Charles şi Camilla dichisiţi, ca să nu mai vorbim de actuala Elisabeth, cu pălăriile ei - poţi să-ţi faci o primă imagine turistică, din perspectiva unui Badea Cârţan, a uneia dintre cele mai cosmopolite şi fascinante metropole.


(Articol preluat din Dilema Veche, iulie 2005)