Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa în Securitate


Bogdan Ghiu

13.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Morţii închid ochii la ceea ce facem. A închide ochii la ce se face înseamnă a muri. Morţi, închidem ochii la ceea ce facem.

Avea dreptate doctorul Florin Tudose (plin de pete de transpiraţie: ar fi putut să-şi scoată cravata şi să-şi tragă un sacou subţire) la emisiunea (altfel de nevăzut: orbitoare) "Trenul vieţii" de la B1TV: vorbim pînă la nebunie despre informatori şi colaboratori ai Securităţii, dar nu şi despre Securitate şi securişti în sine, această instituţie rămîne de neatins, vizibilă numai indirect, prin efecte şi victime, directe sau "colaterale" (o întreagă "societate colaterală" de victime).

Aceasta este, într-adevăr, problema care ne răsuceşte minţile şi ne desfigurează gîndirea, continuînd de fapt să facă acelaşi lucru: Securitatea ne (pre)lucrează şi azi, ne perverteşte şi azi, aparent "după", "post"-existenţa ei de fapt, ca umbră şi spectru. Ea ne învaţă cum să gîndim despre ea, şi noi acceptăm, cu sprijinul media. "Ea" impune şi stabileşte norma. Pînă azi. Mai virulent şi mai dezolant poate ca niciodată.

Securitatea: un gol opac intangibil. Iar media, manipulat-incapabilă.

Realitatea TV, "Deschide lumea": "Unii au rezistat" (sîmbătă, 12 august). Generaţia de cercetători, "post-morală", "post-disidentă", dar deja exclusă de la fenomen, efect tîrziu al "fenomenului" însuşi, "răcind" imperativul moral cu argumentele privirii "ştiinţifice" (Marius Oprea, Stejărel Olaru). Paradox: imediat după '90 eram prea calzi, prea aproape, confuzi din cauza imediatului; azi, după mai bine de 16 ani, sîntem reci, "distanţi", prea departe, confuzi din cauza distanţei, de data aceasta.

Securitatea a fost (este) Societatea. Dacă nu colaborai, erai exclus. Normalitatea ca recompensă, ca gratificaţie pentru colaborare sau, oricum, măcar, pentru acceptarea tacită. Viaţa ca excepţie, norma ca excepţie.

La început, imediat după cucerirea sovietică, normalitate rezistentă şi, deci, brutalitate a "organelor". Apoi, pentru cea mai mare din întregul răstimp al perioadei de "auto-ocupaţie" românesc-comunistă, "normalitate" acordată, deci esenţialmente şi etimologic precară (putea fi oricînd întreruptă, ridicată). Era oricum incompletă, afectată, iluzorie: ne autoiluzionam că se poate trăi ca să nu înnebunim în faţa faptului că trăiam deşi nu era de trăit: morţi-vii. Inversare deci, răsturnare a criteriilor existenţial-ontologice: ce uşor poate fi tulburat, răsturnat omul! Fenomenul devine total-social, opoziţiile şi distincţiile dispar, dispar culorile, dispare peisajul moral, rămînînd doar desenul, perspectiva centrată pe putere, profunzimea în care totul fugea spre Partid-Securitate, ca unic punct convergent, exclus, de fugă, trompe-l'oeil (împotriva vieţii aplatizante): putere în acelaşi timp inclusă şi exterioară, intimă şi de neatins.

Căci ce este "normalitatea" vieţii, şi ce era "normalitatea" vieţii, în plus, într-o Românie frustrată, marginală, veche ca "substanţă", recentă şi fragilă ca "formă", o Românie extrem de plastică, deci de maleabilă, de manipulabilă (vedem azi, în libertate, cum alergăm să ne înrobim şi să ne prostim singuri, după orice, cel mai adesea după nimic)?

Securitatea, recrutată fiind dinăuntru, din imanenţa societăţii, din marginalitatea unei societăţi aproape dintotdeauna marginalizate de o putere aproape întotdeauna de import, măcar ca model, s-a bazat instinctiv, natural, pe "normalitatea" unei vieţi româneşti clădite, ca "motor" existenţial, pe ambiţii, vanităţi şi frustrări sociale de rupere de condiţia imorală de bază, în care individuaţia se face prin abatere de la norme şi prin neconstituirea unei norme formale. În capilaritatea ei indistinct şi omogen socială, Securitatea a fost şi mai cu seamă devine, "ştiinţific", indiscernabilă şi inanalizabilă pentru că a autoinstituţionalizat structurile de forţă ale societăţii înseşi, dublînd şi blocînd circular faptul cu dreptul. Prin fenomenul Securităţii, accedem în mod tragic şi derizoriu la o universalitate antropologică: fragilitatea vieţii în societate.

Intervenţie (prin telefon) a lui Radu Filipescu: începe, culmea, rîzînd, prin a se autoacuza: a acceptat să devină membru PCR, iar gesturile ulterioare de rezistenţă şi opoziţie le-a făcut în dialog cu el însuşi, pentru a se achita în faţa lui însuşi de această pată, pentru a răscumpăra un păcat şi a putea, astfel, să continue să trăiască: pentru a se "normaliza". Reacţie de subiect la sine însuşi devenit obiect social.

Aici este ruptura esenţială: în comunicarea intimă, fondatoare, morală a fiecăruia cu sine. Aici ne-a rupt Securitatea. În fuga după securitatea vieţii, Securitatea ne-a rupt de noi înşine. Societatea se face mai întîi cu sine, iar noi facem societate deficitar cu alţii pentru că facem prost, sau nu facem deloc, societate cu noi înşine. Securitatea a crescut şi a mărit această fractură socială din ontologia fiecăruia în parte. Căci noi nu creştem istoric decît fugind de in-securitatea şi de nesiguranţa vieţuirii într-o ţară precară. Căutăm înnebuniţi puterea, iar aceasta a fost şi continuă să fie placată, exterioară. Exterioară fără transcendenţă, neasigurînd funcţia de transcendenţă a puterii ca autoritate.

Radu Filipescu: "vina nu era decît în proporţie de 10 la sută a informatorilor". Fenomen marginal aşadar, fenomen-efect, periferic, esenţial însă pentru o societate expulzată voluntarist-elitar în istorie ca fugă înainte de / pe baza unor origini incerte, fundamental periferică faţă de o putere exterioară, dar nu şi transcendentă.

Ca să fie vorba de terapie socială, trebuie să tratăm prin urmare nu boala, ci bolnavi. Se poate face asta prin generalitatea şi universalitatea unei legi? În plus, legea însăşi e strîmbă şi incompletă, dat fiind că nu denunţă Securitatea ca fenomen şi ca instituţie totale, ci culpabilizează doar societatea în relaţia ei impusă cu Securitatea, considerată, implicit, drept bună. Mă întreb cum va reuşi preşedintele Băsescu să condamne oficial, prin nenumăratele comisii şi institute "de specialitate" care au tot fost create, comunismul fără a condamna Securitatea şi pe securişti? Modul de punere a problemei, de formulare a "temei" şi de definire a "cadrului" falsifică dezbaterea publică şi truchează - amînînd apocalipsa, dezvăluirea, revelaţia - (auto)cunoaşterea constitutivă. Aceasta va continua să rămînă indistinct intestină, supusă mecanismelor individuale şi colective imunitare de refulare. Sustras discuţiei publice sau deformat prin cenzurare, comunismul va continua să rămînă de domeniul visului. Nu ni-l vom putea extrage din ambivalenţa inconştientului, lăsîndu-l la dispoziţia mecanismelor sale infinite de metamorfozare. Dispărute literal, comunismul şi Securitatea sînt promise unei înfloritoare existenţe metaforice, cea mai dificil de combătut şi de analizat.

După 16 ani, erodarea, marginalizarea, discreditarea prin uitare a mărturiilor şi a experienţei directe. Acum, ce a fost trăire nu mai poate fi decît obiect de cercetare, trăitul a devenit confuz, experienţa directă nu mai poate fi decît mediată. Şi atunci, afacere media! Imediatul confuz ne bloca imediat după '90, mediatul confuz (distanţa) ne blochează acum. Am intrat în condiţia dificilă (epistemologic) a "ştiinţelor umane" şi a cunoaşterii istorice. "Cunoaştere" viciată de condiţiile mediatice de dezbatere, care mediază deficitar accesul la fenomen, punînd întrebări retorice acolo unde, de fapt, ştim prin noi înşine totul, dar nu vrem să spunem. Nu vrem şi, neajutaţi şi fără "intenţie fenomenologică" declarată, nu putem. Media nu poate scoate adevărul decît cu forcepsul, punînd, prin stîngăcia "virginităţii" ei culturale, şi mama (societatea), şi copilul (adevărul genealogic-"ereditar" despre părinţi) în pericol. Ea ar trebui să ajute la "fenomenologizarea" "fenomenului Piteşti" care a fost, integral, hard sau soft, comunismul românesc. Sîntem puşi, acum, în situaţie de "obiectivare" şi de mediere cu noi înşine tocmai pentru a uita şi a rata mai bine cunoaşterea morală. "Securitatea" ne-a mediat cu noi înşine, ca instanţă obligatorie de negociere morală a intimităţii, a relaţiei de fiinţă. Acum, medierea intimă persistă, prin media, deformîndu-ne. Continuitate perfectă, din acest punct de vedere: ne-a mediat Securitatea, ne mediază presa, instituţionalizîndu-ne, pozitivîndu-ne găurile. Noi nu.

Securitatea este neîntîmplător inanalizabilă şi indiscernabilă: politicul şi dezbaterea publică pot forţa obiectivarea intimităţii, dar nu pot ţine loc de contract intim al fiecăruia cu sine. Pot însă, repet, să forţeze cunoaşterea, cu toate riscurile unei cunoaşteri falsificante. În continuare, ce n-am făcut noi înşine cu noi înşine, ne dau alţii ca temă, din afară, să facem, şi fac cu noi. Va ieşi, din nou, un fiasco moral. Căci presiunea de lămurire n-a venit, vai, dinăuntru, ci tot din afară, dinspre putere. Nu societatea a decis să se judece pe sine: dacă ar fi manifestat acest impuls, ar fi făcut-o imediat după Revoluţie sau, de fapt, n-ar mai fi ajuns în situaţia de a o face, n-ar mai fi creat, de-a lungul comunismului, acest fenomen. Sîntem în continuare mediaţi şi mînaţi intim de putere şi, azi, în plus, de media. N-avem dialog cu noi înşine. Speriaţi istoric, alergăm să ne dezvoltăm şi să ne "modernizăm" nu atraşi de un viitor, ci presaţi, fugăriţi de spaima deja ancestrală de precaritate, de nesiguranţă şi in-securitate. Nu ne preocupă decît securitatea, şi pentru o dată, politic, ea s-a făcut instituţie. Şi a "prins" social. Securitatea a fost un succes al societăţii în fuga ei de abisul istoric. Nu alergăm spre, ci fugim de.

Securitatea a realizat un continuum social. Ea s-a instituit şi a fost interiorizată ca reacţie imunitară, putînd să apară (auzim zilnic, cu persistenţă) ca "patriotism" sau ca "siguranţă naţională". Securitatea s-a înălţat şi ne-a împînzit, mediind (non)dialogul intim-moral-ontologic al fiecăruia cu sine, neconstituirea şi neclădirea, needificarea de sine, negociind contractul social cu sine ca autoapărare. Securitatea a crescut şi şi-a avut "priza", suprafaţa de contact, de infiltrare şi de susţinere, în fiecare, în baza instinctului de conservare exacerbat de condiţiile istorice.

Securitatea fiind societatea, evadarea e imposibilă, sîntem închişi în cerc. Procesul ne-moral mediatic poate fi însă începutul unui proces de cunoaştere "ştiinţifică" de noi înşine. Asta ne-a rămas: "ştiinţa" ca substitut al moralei (ca ontologie). Deci sîntem, în continuare, obiecte. Dar s-ar putea să ne revoltăm, o dată în plus, împotriva acestei condiţii reductive, căci această "umilire" n-ar face decît să continue şi să se adauge unor "obiectualizări" istorice de care românii au fugit, întotdeauna, cel mai tare. Căutînd conservarea, ni s-a dat Securitatea.

Trăim în Securitate. În România. Trăim în Securitate în România, din fuga după securitate a unei vieţi nesigure, expuse, neasigurate social, riscante politic. Putem face, prin dezbatere şi maieutică publică, imposibilă (re)apariţia unor instituţii totale, socio-poetice, precum Securitatea. Dar structura de fond care, dacă nu a făcut posibilă, măcar a permis apariţia unei astfel de instituţii şi a unei astfel de instituţionalizări de noi înşine (obiectivare prin instituţii), este departe de a fi rezolvată. Într-o ţară nesigură şi într-o societate a egoismului primar, imediat, al fiinţei rămase şi menţinute pe buza prăpastiei, a neantului istoric şi social, tînjim, de fapt, cel mai mult după securitate. Iar "Securitatea", ca "semnificant mobil", poate fi identificată, metaforic, în multe dintre faptele şi evenimentele actualităţii noastre.

Neprovocaţi la cunoaştere, ne apărăm instinctiv de autocunoaştere. Ne-am autodistruge dacă, după ce ne-am (de neamul nostru) denunţat la Securitate (fie şi "doar" denunţînd în tăcere contractul social intim, rămas alb, cu sine), am denunţa Securitatea. Ne-am auto-devora, ne-am auto-lepăda. Am fi cu adevărat inconştienţi şi neraţionali. Ne-am avorta dar, poate, la distanţă de-o maximă utopie, una în plus şi cu adevărat finală, ne-am naşte (să nu ne iluzionăm: toate naşterile sînt avorturi). Pe tăcerea aceasta intimă înfloreşte acum, strîmbă (căci din ce sol şi în urma cărei "culturi" seminţe de calitate?), dezbaterea, pe nemedierea aceasta morală intimă creşte media şi se clădeşte puterea. Din golurile şi din hăul nostru - în mişcare.

Rolul media, este, acum, înfiorător ca responsabilitate: şi-or da tinerii jurnalişti, calificaţi majoritar "în focul luptei" şi "la locul de muncă" şi "căliţi" de false evenimente şi de senzaţionalismul artificial al vieţii de zi cu, cu "inocenţa" lor natural culturală (de parcă n-ar putea să citească şi, în sensul tare, plin al cuvîntului, să ancheteze), seama? Va reuşi simpla curiozitate, temelia industriei media actuale, să discute despre contractul intim de Securitate, cînd şi azi, pentru a ne asigura normalitatea, noi trebuie, internaţional, să ne legăm, să ne aservim (contractele şi alianţele exterioare, "externalizate" internaţional şi mesianic-"geopolitic", neputînd ţine totuşi loc de contract moral-presocial al fiecăruia cu el însuşi)?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer