Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mihai Mihalcea: E vremea producţiilor care pun întrebări!


Gina Şerbănescu, un interviu cu Mihai Mihalcea

18.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gina Şerbănescu: Cum evaluaţi activitatea Centrului Naţional al Dansului, de când aţi devenit director şi până acum? Care ar fi punctele tari, punctele slabe, ce vă mulţumeşte şi ce nu?
M.M.: Mihai Mihalcea: Ca să încep cu un punct slab, ar fi ceva ce nu este specific Centrului Naţional al Dansului ci tuturor instituţiilor publice: birocraţia este încă foarte mare. "Producţia de hârtie" este mult prea "amplă" pentru un singur produs artistic. Sunt foarte multe documente care trebuie întocmite, foarte multe proceduri, fapt care ne îngreunează foarte mult activitatea. Voi încerca să simplific pe cât pot, rămânând, desigur în cadrul legal, dar căutând formula cea mai suplă. Un alt punct slab ar fi acela că nu am primit încă o decizie cu privire la Centrul Naţional la Dansului, pentru amenajarea lui optimă. Circulă multe zvonuri, dar nu am încă o informaţie concretă pe care să mă sprijin, care să îmi traseze următorii paşi, să îmi iau nişte angajamente, în primul rând faţă de mine, şi să ştiu ce am de făcut. La evaluarea de trei luni de activitate făcută de Minister (perioada de probă de 90 de zile, absolute firească, de altfel), am văzut că una e ce îmi propun eu şi alta este concretizarea.

G.Ş.: Oricum, cadrul legislativ este de multe ori fluid şi interpretabil, este greu să credem că pot fi schimbate legi, măcar în sensul unor clarificări care să faciliteze rezolvarea problemelor la care vă referiţi...
M.M.: Da, este o chestiune care ţine de ansamblu, e nevoie de coeziune, de producerea unui impact prin demersuri iniţiate de mai multe instituţii...Sunt chestiuni care trebuie rezolvate la nivelul întregului sistem, pentru că ne confruntăm cu probleme mult prea alambicate, trebuie să trecem prin prea multe proceduri, unele fireşti, e drept, pentru a ţine lucrurile sub un anumit control absolut necesar, dar altele sunt inutile şi ar trebui să ne debarasăm de ele la nivel sistemic. E foarte greu să creezi în interior o altă lume, într-o lume mai mare, cu care ulterior se va intra în conflict. Faptul că nu s-a luat o decizie clară în privinţa refacerii Teatrului Naţional, în care funcţionăm, ne îngreunează activitatea în cadrul Centrului şi ne menţine într-o situaţie de tranziţie, ne ţine într-un stand-by care nu ne permite să avansăm în interior până când nu vom afla cu certitudine care va fi soarta ansamblului, cum va fi realmente reamenajată întreaga clădire. Ceea ce pot să fac în situaţia asta, e să gândesc lucruri care un devin permanente. Iată că eterna tranziţie românească se reflectă şi în cadrul Centrului nostru...

G.Ş.: Cât despre punctele tari, ce ne puteţi spune?
M.M.: Se petrec, desigur şi lucruri bune: avem deja angajaţi, echipa începe să funcţioneze, fiecare îşi cunoaşte responsabilităţile, lucru care mi se pare important, pentru că durează să formezi o echipă. Urmează ca în viitorul foarte apropiat să mai angajăm şi alţi oameni. Nu este un punct final în constituirea echipei, pentru că intenţionăm să solicităm o suplimentare de posturi. O instituţie care este gazdă de spectacole, şi care funcţionează în acelaşi timp şi ca centru de proiecte, care anual are organizate două selecţii de proiecte, trebuie să aibă un personal pe măsură...Iată că deşi doream să vorbesc despre aspectele pozitive, sunt nevoit să mă întorc cumva, din nou, spre dificultăţi. În momentul acesta nu avem un tehnician, nu avem un regizor de platou, nu avem un om la lumini şi un om la sunet, nu avem un şef de producţie, şi, ca urmare, oamenii din interiorul Centrului sunt supraîncărcaţi, există responsabilităţi suprapuse, pentru că avem o echipă prea mică. E bine totuşi că, aşa cum spuneam, echipa a început să funcţioneze. Un alt punct tare este reprezentat de afluenţa artiştilor care vin să lucreze aici. Pe 28 aprilie 2006 când a avut loc, în cadrul manifestărilor organizate de Centru pentru Ziua Internaţională a Dansului, o instalaţie coregrafică aici, la CND, s-a putut vedea clar că există atenţie din partea publicului, pentru că a venit foarte multă lume şi, de asemenea, că artiştii chiar au nevoie de acest spaţiu. Pot să vă spun că toată perioada de vară va fi ocupată, încep proiectele noi, iar spaţiul e permanent solicitat. În urma selecţiei de proiecte ne bucurăm să avem producţii noi pe care sperăm să le putem prezenta începând cu această toamnă, într-o stagiune de spectacole. Dar, iată că iar trebuie să revin la dificultăţi. Există o problemă: eu în proiectul meu mi-am propus să avem Sala Rondă gata în septembrie-octombrie, dar acest lucru e clar că nu va fi posibil, din cauza situaţiei prezentate mai devreme, şi asta ne ţine încă în stadiul de improvizaţie, pentru că e dificil să prezinţi spectacole într-o sală în care nu există instalaţie de sunet, instalaţie de lumini... Un alt aspect pozitiv este reprezentat de atenţia de care ne bucurăm din partea străinilor. Există producţii prezentate în străinătate, care nu sunt neapărat producţii ale Centrului, dar sunt sprijinite de Centru, în sensul că artiştii care le propun au unde să repete. Au avut loc aici premiere care au fost prezentate în Norvegia, Belgia, la Paris. E mai puţin ştiut că anul acesta Eduard Gabia a fost invitat la KaaiTheater în Bruxelles, care este unul dintre cele mai "râvnite" teatre din Europa. Avem în continuare sprijin din străinătate, suntem parteneri asociaţi într-o reţea internaţională IDEE (Initiatives in Dance through European Exchange), care reuneşte cele mai importante centre coregrafice din Europa, lucru care ne oferă un numai un suport moral, dar ne ajută să participăm la un dialog purtat la un nivel mai extins, să ştim ceea ce se petrece în lume, să nu mai rămânem provinciali.

G.Ş.: Spuneţi asta cu referire la... ajungerea din urmă a dansului practicat în Occident?
M.M.: Mai mult în sensul unei raportări, pentru că de obicei ne raportăm la ce se petrece pe scenele noastre şi să îmi fie cu iertare, dar după ce că producţiile sunt puţine, se poate constata că există un procent mare din aceste producţii care se prezintă nu ca mediocre, ci sub-mediocre! Şi nu mă refer la spectacolele de dans, ci la producţia de spectacole în general. Cred că trebuie să ne fixăm repere într-un context mai larg, şi atunci lucrurile vor căpăta o altă greutate.

G.Ş.: Aţi anticipat cumva următoarea întrebare, pentru că aţi adus în discuţie producţiile din Occident. Care credeţi că este acum locul din lume unde dansul se situează la cote artistice maxime? Sau care ar fi trupa pe care o consideraţi cea mai bună din lume la această oră, care sunt producţiile care ar putea trece drept un etalon valoric în dansul contemporan mondial?
M.M.: Eu mă feresc să fixez un astfel de etalon, pentru că aflându-mă în poziţia aceasta, aici, de director al Centrului nu trebuie să îmi impun gusturile personale...

G.Ş.: Să zicem că în momentul acesta, deşi e greu de făcut o diferenţiere radicală, stau de vorba cu Mihai Mihalcea artistul, nu directorul...
M.M.: Ţin foarte tare la această distincţie dacă abordăm subiectul acesta, pentru că am precizat de la început că gusturile mele nu vor avea neapărat legătură cu ceea ce se va vedea la Centru, ele nu vor fi prezentate aici ca o direcţie principală, nu vor avea o influenţă foarte mare!

G.Ş.: Atunci să păstrăm diferenţierea şi să aflăm care sunt gusturile artistului Mihai Mihalcea...
M.M.: Eu, personal, sunt foarte interesat de Portugalia, mi se pare un loc foarte special, cu anumite asemănări cu spaţiul românesc. În istoria dansului în Portugalia, există similarităţi cu ceea ce s-a întâmplat la noi cu dansul: un grup de tineri artişti au impus o mişcare destul de importantă, după aceea recunoscută pe plan internaţional, chiar dacă la început a fost privită cu suspiciune. Îmi e foarte greu să dau numele unei companii sau al unui artist, pentru că există atâtea feluri de a face dans, atâtea stiluri, atâtea estetici, poetici, încât să indic una singură, ar fi limitativ...Aş putea să o menţionez pe Vera Mantero, care îmi place foarte tare, dar nu e suficient, pentru că ea are un anumit tip de a exista pe scenă. Iarăşi, Meg Stuart, este un nume consacrat, de mulţi ani un nume de top în Europa şi care a avut producţii foarte diverse. Mi-a plăcut foarte tare spectacolul său de anul trecut, prezentat la Avignon, într-o sală furibundă, în care jumătate din spectatori huiduiau, iar cealaltă jumătate era în picioare aclamând, aşa cum se întâmplă frecvent în străinătate. Îmi plac anumite producţii, dar nu pot generaliza.

G.Ş.: Ce statut consideraţi că are dansul în România?
M.M.: Consider că e vremea producţiilor prin care dansul trebuie să pună nişte întrebări şi cred că o facem deja, numai că la noi se întâmplă foarte rar, iar atunci când acest fapt se petrece, suntem priviţi ca nişte nebuni. Eu am mai spus şi o repet: mie mi se pare că dansul în România a fost privit ca o artă frivolă, superficială, care glisează la suprafaţa lucrurilor, care nu ajunge în profunzime, o chestie uşor desuetă, ridicolă, doi paşi la dreapta, doi la stânga, ne învârtim frumos...Acest mod de a privi dansul la noi se reflectă şi la nivel instituţional. Vedem compartimentul de balet al Operei, apoi Liceul de Coregrafie care mai mereu a fost pe lângă Liceul de Muzică, peste tot dansul există într-o paranteză a unei instituţii, niciodată nu a fost acolo unde îi este locul. Iată că, odată cu Centrul, i se acordă dansului, pentru prima dată la noi, o anumită autonomie. Cred că dansul trebuie să arate că nu este o artă frivolă (deşi există şi zona asta, desigur, ca în toate artele). Pentru asta e nevoie ca producţiile care pun nişte întrebări, care participă la un dialog, într-o dezbatere de idei, să fie vizibile şi la noi. Altfel riscăm să ne inserăm foarte uşor doar în zona comercialului, a entertainmentului...

G.Ş.: Nu există riscul perceperii acestei concepţii ca o închidere într-un turn de fildeş?
M.M.: Eu nu spun acum că trebuie să fim elitişti, nu militez în nici un caz pentru asta, dar eu ca artist, mă simt jignit dacă de la mine se aşteaptă doar să "gâdil" plăcut simţurile cuiva. De aceea sunt foarte speriat să văd producţii care asta fac. Ştiu că emoţia e absolut necesară, dar depinde la ce nivel e, dacă se manifestă doar epidermic, stimulată de produse frumos ambalate, frumos împachetate, fără să pună anumite probleme, mi se pare că se rămâne în logica spectaculosului şi consider că e jignitor. Nu pledez nici pentru o abordare a dansului strict angajată şi ancorată în social, eu chiar cred că trebuie să existe de toate.

G.Ş.: Există o modă a experimentului în mai toate compartimentele artei, dar noi trebuie să ştim: experiment în vederea a ce? Dacă experimentul devine scop în sine, deja ceva e în neregulă...
M.M.: Mie mi se pare absolut legitim ca după o perioadă în care s-au experimentat umilinţa, sărăcia şi frica oamenii să încerce acum absolut orice, altfel nu avem cum să stabilim direcţii, să creăm autentic, altminteri lucrurile nu se pot aşeza!

G.Ş.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră nominalizarea la Premium Paris-Europa 2006?
M.M.: Mă bucură, evident, pentru că reprezintă recunoaşterea unor eforturi făcute, dar mai important pentru mine ar fi ca Centul să meargă bine, să trecem peste toate dificultăţile, şi scandalurile (s-a tot vorbit despre Centru ca despre un loc care a scos la suprafaţă diverse..."reziduuri" şi lucruri mai puţin plăcute). Cred că deja s-au făcut nişte paşi în sensul acesta.

G.Ş.: Aşadar reala recunoaştere ar fi ca eforturile de la Centru să dea rezultate!
M.M.: Da, numai că trebuie spus că nu se poate aştepta de la Centru ca în câţiva ani să rezolve toate problemele coregrafiei româneşti, nerezolvate de generaţii de-a rândul, pentru că sunt foarte multe lipsuri, nu avem teorie, nu avem educaţie adecvată...

G.Ş.: Pentru că aţi menţionat problema generaţiilor, e posibil ca, la un moment dat să vă pomeniţi la uşa Centrului cu copiii care vor veni aici, pentru că nu vor avea unde să se ducă în altă parte dacă vor să aleagă calea dansului în mod autentic!
M.M.: Ne-am gândit deja la chestiunea aceasta, dar momentan nu ne permitem să lansăm programe pentru copii. În momentul în care vom avea al treilea Studio, vom încerca să îl profilăm pe parte de educaţie, cursuri, ateliere şi chiar vrem să iniţiem ceva pentru copii. Nu m-aş limita la dans, mă gândesc la nişte ateliere în care copilul este învăţat să devină creativ, şi aici pot interveni regizori, actori, artişti vizuali. E o modalitate de a construi publicul de mâine (nu mă raportez neapărat la Franţa ca la un model, dar acolo această practică a dat rezultate). Se produce o sensibilizare a acestor copii, care, deşi nu vor deveni toţi artişti, se vor integra mai târziu într-un public educat, care ştie că nu tuturor spectacolelor li se aplică aceleaşi instrumente critice. Prefer să spun că pentru asta trebuie produsă mai degrabă o sensibilizare decât făcută o educaţie, pentru că nu ştiu dacă e misiunea mea să fac educaţie. Cred că rolul meu ar fi mai degrabă să le arăt paleta largă de posibilităţi, să încerc să le dezvolt receptivitatea, decât să încerc să educ într-un anumit spirit.

G.Ş.: Până la urmă tot de educaţie vorbim, ştiu că e preferabil să ne ferim de cuvinte mari, dar şi această sensibilizare în vederea unei creşteri a receptivităţii şi, până la urmă, a eliberării de anumite prejudecăţi legate de modul în care este primit un act artistic, este tot o formă de educaţie...
M.M.: Ştiu, dar e riscant să spui: "Acum mă apuc să educ publicul!", pentru că poate suna ca o pretenţie de autoritate şi ca o încercare de situare pe o poziţie pretins superioară...

G.Ş.: Cu această idee revin iar la artistul Mihai Mihalcea. Ştiu că ceea ce voi întreba acum. constituie o problemă mult prea vehiculată, aceea a modelelor, dar mă risc şi întreb: aţi avut vreun model, cel puţin la începuturile traseului artistic?
M.M.: Nu pot să spun că am avut un model care să fi rămas undeva în background şi la care să mă raportez perpetuu, dar am admirat foarte mulţi artişti. Dar, pentru că vorbim de modele, pot să vorbesc despre momentul în care s-a declanşat clar, distinct, pasiunea pentru dans. Copil fiind, trebuie să stai cel puţin două ore pe zi cu faţa la un perete, să strângi cu mâinile o bară şi să faci nişte mişcări cărora nu le înţelegi sensul, pentru că la acea vârstă e doar ceva inconştient care te poartă acolo. În acea perioadă trebuie să fie apăsat un buton pentru a se declanşa pasiunea, iar acel buton, pentru mine a fost apăsat de o persoană anume, care a fost Ioan Tugearu! El a declanşat în mine pasiunea pentru dans. La orele de studii ne făcea să ne urcăm pe pereţi de plăcere, de pasiune pentru ceea ce se petrecea acolo! Nu spun asta din politeţe, au existat şi alţi oameni care mi-au arătat că e posibil şi altfel în dans. Ulterior au apărut Adina Cezar şi Sergiu Anghel care m-au făcut să înţeleg că dansul nu înseamnă doar rutină şi reflexe...

G.Ş.: Există o montare din baletul clasic despre care puteţi spune că vă place?
M.M.: Poate sună şocant, dar pentru mine Lacul Lebedelor a rămas ceva foarte puternic, la care, dacă interpretarea este bună, mă duc o dată, de două ori, de trei ori pe an, pentru că mi se face dor, pur şi simplu... Îmi place foarte mult să privesc dans clasic, dacă e bine interpretat. E drept, nu face parte din structura mea, dar nu neg sub nici o formă această zonă.

G.Ş.: Îmi veţi spune iar că nu trebuie să limităm, dar puteţi vorbi despre spectacole ale altor coregrafi, spectacole despre care v-aţi spus: "Mi-ar fi plăcut să fac eu asta! E cel mai bun lucru pe care l-am văzut!"? Şi acum vorbim strict pe dans contemporan...
M.M.: Şi nu includem aici teatrul-dans... Pina Bausch?

G.Ş.: Ba da, includem fără discuţie!
M.M.: Ştiu că e considerat un clişeu, ştiu că e "deja-vu" şi că este de domeniul trecutului să afirmi că Pina Bausch îţi place, dar mie îmi place, e savuroasă, e inteligentă, este un artist care a lăsat ceva esenţial! Dintre numele noi, pot vorbi despre cineva care va fi invitatul nostru în toamnă: un artist de origine franceză, care lucrează mai mult la Berlin, Xavier LeRoy se numeşte. El are o lucrare care este deja de referinţă, Self-Unfinished, un solo foarte simplu prin care ni se arată o altă perspectivă asupra corpului. Printr-o mişcare lentă ni se transmite o modalitate de a regândi corpul. După cum am mai spus, îmi place Vera Mantero, care are o lume foarte specială, dar este un artist dificil, care nu creează pentru publicul larg nu pentru că aşa îşi propune, ci pentru că produsul ei e ca o întrerupere în realitate şi e greu de primit dacă nu eşti obişnuit ca spectator să cauţi tu ceea ce ţi se oferă.

G.Ş.: Există proiecte coregrafice pe care vi le doriţi şi care încă un au prins formă?
M.M.: Eu nu îmi propun să scot spectacole pe bandă, între creaţiile mele există distanţe mari, am creat numai atunci când am simţit că am ceva de spus, că s-a acumulat ceva. Ultima chestiune la care m-am gândit a fost că mi-aş dori să fac un spectacol cu mama mea, un spectacol în care noi doi să fim pe scenă. Mama mea are 70 de ani şi mi se pare un personaj special...O femeie simplă care a muncit mai bine de treizeci de ani într-o fabrică nenorocită, în trei schimburi, dar a fost întotdeauna plină de viaţă. Cântă, dansează are o energie incredibilă...şi am simţit că am putea lucra împreună şi că i-aş putea oferi scena pe care nu a avut-o...

(Interviu preluat din Cultura, mai 2006)

G.Ş.: Notă: Centrul Naţional al Dansului a fost partenerul Editurii LiterNet în editarea volumului electronic CorpoRealităţi - 01. Contaminări ce poate fi citit gratuit aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer