Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cuvinte pentru înecaţi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Manual de fotografie: Cum se fotografiază felinele domestice


Alina Andrei

20.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Despre felinele negre numai vorbe cumsecade am de spus, mai ales despre cele care îmi pozează frecându-se de roţi sau prelingându-se pe trotuar prin băltoace de lumină sau apă, depinde de sunt ori nu nori găuriţi deasupra noastră. Locuieşte pe o străduţă de lângă Biserica Neagră, în casa unei doamne cu părul gri - cârlionţat -, ce poartă cercei de argint atârnaţi de urechi, are mâini uscate, zbârcite. În urmă cu două seri era cocoţată pe ruinele unde o fotografiasem pe fata în roşu, stătea şi se uita de sus în jos, probabil zâmbea în sinea ei, nu ştiu, sau poate că doar se plictisea. Chemând-o, a venit la picioarele mele sărind peste cărămizi, cuie, cioburi şi moloz întocmai ca o panteră dresată la circ, una mânjită cu vopsea albă pe ceafă. O parte i-a rămas ei, pe blană, cealaltă s-a lipit de fusta mea, aşa obişnuiesc vopselurile proaspete să facă, până când se usucă, învechesc şi cojesc de pe garduri, porţi şi veşminte de vară. Fiind cerşetoare de tandreţuri, pisica pe care nu ştiu cum o cheamă se arcuieşte, se încovoaie, se freacă de gleznele trecătorilor, de bolovani şi de sandale, vorbeşte în limba ei, se tăvăleşte-n praf cu labele în sus, depărtate cât să poată fi scărpinată pe burta moale, caldă şi rotundă.

Ruinele n-au fost ruine întotdeauna, până acum două săptămâni era o casă acolo, una oarecare, nici frumoasă, nici urâtă, nu-mi amintesc decât că era chiar lângă liceu şi poarta garajului cu iepurele alb desenat pe tabla mâzgălită. Fără să bag de seamă au venit nişte muncitori, zidurile au dispărut de la sine, pulverizându-se sub ciocane masive şi maşini grele, neruginite. Înainte de asta acoperişul s-a dus nu se ştie unde - acolo unde ajung toate acoperişurile după moarte - au apărut la iveală scările interioare, prăfuite, scaune rupte, vechi, zugrăveala din dormitor, pivniţa s-a lăbărţat sub privirile mele, goală, fără comori sau schelete, fără butoaie de vin, nuci, şobolani, sârme, ghemuri de sfoară, cărbuni şi sticle de sirop din muguri de brad sau de coacăze. Poate că erau acolo, însă până să ajung pe acea stradă, lângă ea, au dispărut.

Şi când felina-panteră se arcuia, vocea unui om cu aparat de fotografiat atârnat la gât spunea răutăţi despre zâturi şi-o pisică asasinată cu lopata, ce la rândul ei omorâse boboci de raţă, săpând tunel pe sub gard, strangulându-i cu colţii şi apoi înşirându-i în faţa unui garaj, mândrindu-se cu isprava sa. Undeva, într-un sat din Ardeal, cu mulţi ani în urmă. Pentru că, din omul cu tricou albastru, vocea ieşea neascuţită şi nici nu se îngroşa a mânie, felina-panteră nu s-a îngrozit de lopata din vorbe, a ignorat-o aşa cum orice om întreg la minte n-ar fi băgat în seamă un japonez care în limba lui ar fi spus lucruri de nespus, însă pe un ton moale, ba chiar vesel-gâlgâitor, de care nimeni nu se poate speria. Să fi apărut un chinez mandarin pe stradă, povestitor de crime înfăptuite chiar de el, cu sânge rece, prin înfigere de cuţite în trupuri vii, femeieşti, străpungere cu ţepuşe de fier sau înfăşurare de laţuri din sârmă în jurul gâtlejurilor, nici că mi-ar fi păsat, neînţelegând nici cât o boabă de orez. Mai ales dacă ar fi zâmbit. Prin urmare, dacă omul în tricou albastru şi-ar fi mărturisit crima în pisiceşte, abia atunci felina-panteră ar fi fugit peste cărămizi, cuie, cioburi şi moloz, cocoţându-se din nou pe ruine, de unde l-ar fi privit temătoare, zbârlită şi cu ghearele scoase.

Acelaşi om în tricou albastru ne-a povestit (mie şi felinei) despre pescarii din satul ardelean prin care trecea şi mai trece încă Mureşul. Prinzătorii de raci folosesc maţe de pisică. Evident, o felină deposedată de intestine prin smulgere nu mai poate supravieţui, ci moare în chinuri, pe mal, maţele ajungând în râu, drept momeală pentru crustacee. Din câte am înţeles pentru un coş mare de nuiele, plin de raci, se sacrifică o pisică. Din vecini presupun, nu cred că pescarii îşi ucid propriile mâţe care torc pe cuptoare şi alungă şobolanii. Racii devoratori de intestine se aruncă vii în oale cu apă clocotită, se ţin acolo până se înroşesc, se scot apoi într-un castron încăpător, se udă cu zeamă de lămâie, se pudrează cu piper, sare, mirodenii de soi şi se mănâncă. Gospodinele gătesc şi pilafuri din raci fierţi, răcoriţi şi scurşi de apă. Le curăţă gâturile, trag maţul afară, scot carapacea şi stomacul. Labele le pun deoparte, pe masa din grădină, departe de boturile cânilor şi pisicilor neajunse în mâinile pescarilor. Cojile uscate le pisează, le trec prin sită şi le amestecă cu două linguri de ulei până când încep să se rumenească. Sting cu trei ceşti din zeama în care au fiert. Le fierb bine, până când ograda miroase a mâncare, şi le strecoară printr-o sită fină. Înfierbântă trei linguri de ulei, adaugă o ceaşcă de orez spălat, sting cu alte două ceşti de zeamă. Orezul băgat în cuptor e amestecat apoi cu o parte din gâturile şi cu labele racilor. Câteva carapace sunt umplute cu orez. La sfârşitul ospăţului sătenii îşi ling degetele.

În Mureş se îneacă numeroşi înotători imprudenţi, aşa că nu m-aş mira ca acei raci, din castron, să se fi hrănit şi cu intestine de bărbaţi, femei şi copii, care în timpul vieţii, duminicile, s-au ospătat cu raci udaţi cu lămâie, pudraţi cu sare şi piper.



Dispariţia

Se poate întâmpla ca o felix domestica, să zicem că tuciurie ca o pisică albă tăvălită în praf de cărbune, sau ca una căzută pe horn în şemineu, să dispară într-o noapte dintr-un apartament situat la etajul II. Ferestrele sunt închise, uşa de la intrare şi balconul la fel, prin urmare avem de-a face cu un mister demn de Dosarele X sau de Agatha Christie cu ai ei 10 negri mititei. Stăpânii au căutat-o peste tot. Prin camere, debara, în sertare, şifonier, sub covor, pe dulap, pe lustră, în cuptorul aragazului, în maşina de spălat, pe televizor, în fine, peste tot unde ar fi existat o mică şansă să se poată strecura în taină. Pisicile fac astfel de lucruri. Se pitesc în fundul şifonierului, într-o haină veche de blană de vulpe, torc mulţumite şi nu ies la iveală decât peste 12 ore, când cei ai casei deja îi făcuseră parastasul, îşi smulseseră pletele din cap de disperare, învinovăţindu-se reciproc că au uitat geamul de la baie deschis, de unde odorul şi-a luat zborul spre vagaboande.

Ceva asemănător li s-a întâmplat şi lor. Disperaţi, la trei dimineaţa stăpânii au ieşit pe stradă cu lanternele aprinse. Nu-i uşor să dibui în beznă o mâţă neagră, orice s-ar putea crede, mai ales dacă aceasta ţine ochii închişi şi tace. O brumă de decenţă mă împiedică să povestesc prin câte au trecut până când au găsit-o. Căci da, în cele din urmă, fix la şase dimineaţa, au descoperit-o în spatele blocului, adulmecând o petunie uscată. Cum n-a vrut să mărturisească modalitatea prin care trupul aflat în apartamentul de la etajul doi i-a ajuns câţiva metri mai jos, în exterior, dezvălui eu misterul:
pisicile se pot strecura, dacă vor, pe gaura cheii!

Întâi labele din faţă, apoi mustăţile, botul, urechile, restul capului, burta suptă, fundul, labele din spate şi, într-un final, coada, toate subţiindu-se uimitor până la dimensiunile unui fir de blană. Desigur, în prezenţa oamenilor nu se dedau la asemenea trucuri. Prin urmare în veci nu se va putea fotografia o mâţă strecurându-se prin gara cheii, ci doar în faţa uşii, privind-o hoţeşte printre ochii întredeschişi. Pisica de care tocmai v-am povestit există în realitate, locuieşte în apartamentul unui fotograf din Bucureşti. Faptul că n-a reuşit să-şi explice modul în care evadase, şi mai ales pentru că niciodată n-a putut s-o pozeze în momentul decisiv, vârâtă pe jumătate în gaură, sunt dovezi în plus că teoria mea este corectă.

Un alt fotograf şi-a pozat felina cu labele întinse pe tocul uşii, cu ghearele scoase, într-o atitudine ce sugera în acelaşi timp ascuţire şi alint în vederea căpătării de mângâieri. E albastră şi-are urechile tăiate din motive necunoscute mie. Oricum, important e că respectiva doar se prefăcea că-şi ascute ghearele! În realitate studia gaura cheii, mi-am dat seama de asta de cum am văzut fotografia. Nu m-ar mira ca pe hol, dimineţile să se găsească amprente negre de la noroiul de afară, întinse de la uşă până la coşul în care doarme, precum şi muşcături suspecte pe trup.

# Valjean Bratu a fost fotografiat de stăpână pe televizorul deschis tocmai când se difuza o emisiune despre căţei, prin urmare fundul motanului era comod aşezat pe capul unui lătrător posac cu urechile lungi.



# Într-un cartier din Paris locuieşte o pisică ce nu se numeşte Musette, ci altfel. În nopţile de vară se plimbă pe bordura îngustă de beton, suspendată între etaje, în exteriorul clădirii albastre, intrând prin ferestrele deschise unde i se năzare că miroase mai îmbietor. Vecinii s-au obişnuit să se trezească cu ea dimineaţa, uneori pe fotoliul cel mai bun din dormitor, pe câte o fustă roşie de mătase, alteori pe masa din bucătărie, într-un vas transparent umplut pe sfert cu orez şi pe jumătate cu trupul încovrigat, dar şi în baie, în bideul care îi ţine răcoare. Oaspeţii unui cuplu s-au trezit speriaţi în miez de noapte, auzind foşnituri suspecte la fereastră şi pe duşumea! Cu mâna pe telefon se pregăteau să sune la Poliţie, crezând c-au fost călcaţi de hoţi. Aprinzând lampa de pe noptieră au zărit o umbră înspăimântătoare pe perete, umbră ce pornea din cea care nu se numeşte Musette ci altfel. Era băgată în valiza rămasă deschisă, culcuşindu-se ca şi cum i-ar fi aparţinut de drept. Din fericire francezii nu prea păstrează puşti de vânătoare în casă, pentru că altfel, fiind confundată cu un bandit, ar fi fost în pericol de moarte.


# Motanul impresionist

O foarte mare importanţă o are alegerea modelului, în cazul acesta un motan. Cei ambiţioşi din fire îşi pot încerca puterile cu o pisică, dar nu recomand. Pisicile sunt modele dificile, neascultătoare. Motanii în general şed aşa cum îi pui, nu fug din faţa obiectivului din cauza unei puturoşenii existenţiale. Îţi vei recruta modelul cu mare grijă, căutând pe la rude, prieteni, colegi, tomberoane, sub maşini şi pe acoperişuri. E de preferat un model viu. În nici un caz nu se va folosi motanul familiei, din motive ce ţin de sănătatea psihică a acestuia. Motanii supraponderali se vor evita, deoarece cu greu pot fi ţinuţi în aer cu mâna stângă. E foarte importantă comunicarea dintre model şi fotograf, ambianţa prietenoasă şi muzica. Motanii negrii preferă "Vara" de Vivaldi, iar cei galbeni jazz-ul.

După ce îi comunici cum anume vrei să-l pozezi, îl apuci delicat de ceafă sau cu braţul pe sub burtă, şi-l ţii în faţa unei oglinzi. Aparatul se mânuieşte bine cu mâna dreaptă. Cu cealaltă se mişcă motanul de la stânga la dreapta, la început încet, apoi din ce în ce mai repede. Se vor folosi diferiţi timpi de expunere: 30, 8 sau 4. Trebuie să ignori protestele modelului, arta cere sacrificii. Dacă vrei ca limba motanului să fie scoasă din al lui bot, înainte de a-l poza, mânjeşte-l discret pe mustăţi cu lapte, muştar, pireu, sau oricum, ceva comestibil. Fireşte că se poate experimenta pe această temă. De exemplu motanul se poate roti uşor în sensul acelor de ceas, sau invers, se poate mişca pe diagonală sau pe verticală, atâta timp cât poţi să-l ţii de ceafă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Prea frumoasa poveste a domnului Măgar, carte semnată Alina Andrei.

blogul Alinei Andrei

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura veveriţă siberiană pe care o cunosc stă la bloc (5.0/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu) (4.7/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La mine în cartier: Apollinaire şi Marie Laurencin (4.9/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer