Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Japonia extraterestră - partea a III-a


Radu-Ilarion Munteanu

12.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi partea a doua a articolului Japonia extraterestră

Cum dădusem deja de înţeles, primul punct al turului fu palatul şogunilor. Oricine putea deveni şogun, repetă insistent, ghida, sau ghiduşa, cum s-au obişnuit românii a spune, litania trimiţând la clasicul orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal. Pentru că funcţia, înfiinţată de Tokugawa, primul şogun, adică, presupunea puterea administrativă şi cea militară, deci cerea calităţi pe măsură, pe care hazardul le-ar fi putut aşeza teoretic în orice supus al împăratului. Reclamă, sistemul de securitate al şogunilor era parcă mai eficient decât al premierilor de azi. După ce ne descălţăm, obligatoriu, prima poveste pe care o verificăm e că de-a lungul tuturor galeriilor ce înconjoară cele trei pavilioane, podeaua de scândură sună, la fiecare pas, asemănător unei fraze din cântecul privighetorii. Mai încolo Yuki, intuindu-mă mai curios (sau, poate, mă aflam întâmplător şi instinctiv, la locul şi momentul propice), mă face să mă aplec sub podea, pe afară, să văd scoabele de aramă ce prind scândurile în aşa fel ca să producă, prin frecare, la minusculele deformări determinate de greutatea paşilor, sunetele respective. Fără să sloboadă un zâmbet la dificultăţile mele atletice. Greu de imaginat un sistem de securitate mai subtil, tehnologia actuală, bazată pe senzori şi electronică, va fi omorât, vai, această imaginaţie, transformând arta securităţii în meserie.

Yuki

Gândul ne duce ineluctabil la Europa medievală, cu grosolanele ei castele de piatră şi cărămidă, cu grosolanele ei mecanisme de ridicat podul peste şanţul de apărare, de ridicat poarta de lemn ferecat. Aici castelul e o jucărie rafinată, de lemn. Să fie numai permanenţa cutremurelor motivul acestei delicate arhitecturi, sau dincolo de asta, ceva intrinsec rasei? Dialectica materialistă, determinând reflexe sociologice nu odată vulgare, ar pune toate ouăle interpretării în singurul coş al adaptării la mediul mereu (cu)tremurător. Intuiţia spune, însă, că mai trebuie să fi existat şi alt factor.

Şi totuşi...

Şi totuşi, grosolanii cavaleri medievali europeni, care nu se spălau cu lunile, au inventat strania (mai ales privită prin perspectiva realităţii de aici, de la "capătul lumii") instituţie a dihotomiei între domniţa adorată, ale cărei diafane culori le purtai la braţul cu care ţineai scutul, care domniţă putea fi chiar castelana, soţia legiuită a contelui, ducelui sau baronului, nu exclusiv fecioara (?) moştenitoare, viitoare adorată de alţi cavaleri pe de o parte, cea oficială, şi slujnicele prestatoare de servicii compensatorii şi producătoare, la rigoare, de bastarzi. Dintre care câte unul, genial, cucerea ditamai Anglia, odată la un mileniu.

Aici asigurarea preponderenţei reproducătoare a liderilor, funcţie socială la nenumărate specii zoologice, nu exclusiv mamifere, copia mai firesc (şi mai lipsit de ipocrizie) natura, şogunul beneficiind de echivalentul unui harem. Doamne, câte gânduri poate declanşa perfidul cântec de privighetoare al unor podele lustruite inclusiv de ciorapii noştri! Mă întreb dacă convertirea, prin intrarea în desuetudine istorică a instituţiei şogunatului, a sediului vieţii şi puterii ocupanţilor palatului, n-a dotat cumva originalul mecanism de securitate cu funcţia, tot metaforică, a martorului şi naratorului anonim. Memoria pietroaielor europene e aici memoria unor podele ingenios asamblate.

Următoarele două locuri vizitate în programul matinal ţin de persoana imperială. Dacă oricine putea, în principiu, deveni şogun, împărat nu putea deveni decât descendentul unui împărat. Punct. Trecem, deci, peste asemănările şi deosebirile schimbărilor de dinastie la europeni şi la extrem orientali sino-japonezi, pentru a nu uita că Japonia şi-a conservat, trecând prin crize existenţiale mult mai dramatice decât China, instituţia reprezentativă, simbolul imperial. Dar n-o să cad în capcana tentaţiei de a reflecta pe tema acestui simbol. El este sacru pentru această civilizaţie ce pare extraterestră şi simt că a-mi da eu, Ghiţă Lungu, cu părerea [Notă] ar fi o eroare, o impietate şi o inadecvare. Mă limitez deci la a conchide, ultrageneral, că dacă civilizaţia japoneză posedă atâtea elemente de unicat pe de o parte şi-şi conservă instituţia şi simbolul imperial pe de alta, pare improbabilă lipsa unei legături între aceste două aspecte.

Palatul imperial din Kyoto se deschide publicului de două ori pe an, câte cinci (sic) zile, primăvara şi toamna, în rest vizitabile sunt exterioarele. Ar fi, poate, interesant sa descriu rigoarea, caraghioasă la limită, a pazei, dar îmi şoptesc înţelepţeşte că poliţaii sunt poliţai peste tot şi că a-mi băga nasul în aceste mărunţişuri ar fi de prost gust.

Climaxul dimineţii fu atins, am mai spus-o, la palatul de aur, un pavilion de lemn poleit cu foiţe din maleabilul metal nobil, groase de juma de micron (nu-i totuşi mare lucru, văzusem, cine mai ştie când, un documentar TV despre tragerea aurului în foiţe, se poate merge, fără microtom, cu instrumentar compatibil cu secolul primilor împăraţi, nu-i nevoie decât de un ciocan de lemn şi de un material vegetal ultradelicat, în care foile succesive se împachetează, ca un aluat feuillétage. Plus uleiuri de compoziţie foarte specială; la câteva zeci de straturi atomice foiţa iese verde transparent). Pavilionul ocupă practic întreg teritoriul unei insuliţe, în mijlocului lacului inevitabil în orice grădină japoneză, ce înconjoară lacul. Aparent numai exclusivitatea ar deosebi pavilionul numit palat, căci numai împăratul are dreptul de a intra aici. Dar, de fapt, întreg spaţiul concentric din jurul pavilionului generează un câmp comparabil numai cu cel resimţit şi descris deja din Capela Sixtină. O stare de beatitudine, mergând până la deconectarea quasitotală de presiunea căldurii umede, atotputernice în toate spaţiile exterioare ale insulei şi, probabil, ale întregii Japonii. Şi de orice oboseală. În curtea palatului imperial căldura te năucea, iar contactul estetic şi imaginativ cu clădirile era perturbat. Aici, în parcul palatului de aur, osmoza cu mediul sugerează o invizibilă cupolă sub care aerul condiţionat îţi redă confortul senzorial şi mental, eliberând gândurile, care se reîntorc, cuvioase, la întrebări fără răspuns. Pure. O punctuală stare de graţie. Reproductibilă până la detaliu acum, când scriu.

Va ghici cineva dintre cititori că ordinea fusese inversă, mai întâi palatul de aur, apoi cel zis imperial?

Între cele două tururi de câte o jumătate de zi, un intermezzo comercial şi masa de prânz. Peste cele vizitate după-amiaza voi trece mult mai repede, din două motive: pe de o parte căldura năucitoare subţia contactul cu locurile, pe de alta, ponderea budismului faţă de shintoism fu mai mare şi descoperii că, mai ales într-unul din acele shrin, pe care nici acum nu-l pot deosebi de templu, respirasem parfumuri grele de răşini arse, foarte la modă şi la noi şi care nu-mi stimulează defel afinitatea, dimpotrivă. Reţin un asemenea shrin cu un mare număr de statui, fie la ei, originea hindusă a budhismului japonez nu-i ce mă atrage cel mai mult la Japonia. Mai reţin un ritual, singurul unde m-am limpezit oarecum, fără a-l practica, sub pretextul că treaba mea era sa fotografiez, un soi de fântână dreptunghiulară, în curtea din faţa porţii shrinului, dotată cu linguri de bambus, cilindrice, cu care te spălai pe mâini şi pe faţă pentru a te putea ruga şi, nu în ultimul rând, un soi de tablă de acatiste, plină de tăbliţe de lemn cu dorinţe scrise, contra cost, ca fişele de pontaj. Divinitatea e ceva căreia mereu i se cere, pe toate meridianele. În sfârşit, pe o străduţă comercială, în pantă, ce ducea la ultimul şi cel mai frumos templu, am băut un bol de ceai verde oferit gratuit, ca reclamă, de un flăcău vorbăreţ.

Ajunşi în Tokio, conform planului iniţial, am cumpărat un tur complet, care ne-a umplut prima din cele două zile. Derulat similar, a fost o sinteză a mişcărilor turistice de până atunci. Cu grădinile palatului imperial în funcţie, cu turnul din Tokio, tot roşu englez, dar cu structura de echilibru static de tip turnul Eiffel, cu panorama unui adevărat oraş mare, cu un centru comercial, socotit printre cele mai scumpe din lume, întrevăzut din autocar, dar cu altul, conectat cu un templu, la capătul unei croaziere navale pe un canal-golf tăiat de vreo 13 poduri mai diferite decât cele budapestane peste Dunăre şi cu perla turului, vizita la un magazin de perle de cultură, unde ni se prezintă tehnologia. Aflăm că sămânţa perliferă nu e un natural bob de nisip, ci o sferă strunjită neapărat din sideful unei scoici extrase dintr-o anume zonă a fluviului Mississippi, însămânţată într-o scoică vie, de aici, care va adăsta trei ani într-o cuşcă grilată, sub apa mării şi că valoarea perlelor japoneze de cultură e apreciată după puritate, diametru/greutate, dar mai ales culoare, cele roz fiind socotite de maximă valoare aici. O tragere la sorţi electronică (altfel cum?) atribuie o perlă de cam 1000 de yeni (aproximativ 9 USD) cui credeţi, uneia din femeile musulmane, cu gesturi vii sub veşmântul îndobitocitor, acompaniate de soţi non-arabi, cu priviri crunte. Ieşise numărul 25. Managerul nostru general având 24, iar eu, deferent, 27. Ne-am amuzat. Pe unde respiră, se întreba una din cele două doamne din grupul nostru. Nu respiră decât când le dă voie Allah şi domnul soţ, răspunsei, documentat. Iar până le dă voie, nici nu contează. Totuşi, "normalitatea" unicului copil al celor două familii, copil pe care-l vor învăţa că aşa e normal, coroborată cu asocierea straiului represiv cu telefoane mobile şi ultramoderne rucsaci, mă fac să mormăi că un burnuz berber ar fi mai integrat aici decât rasele cenuşii cu basma şi iaşmak. Mai ales că unul din soţi, cu o mutră polineziană, se străduia să-şi lase o barbă caraghios de rară să-i crească în gloria lui Allah şi a profetului (mpbwh - cum avu grijă să tipărească pliantul de propagandă al moscheii din Kobe). May Peace be with him. Doamne, nimeni nu mă poate acuza de blasfemie şi, oricum, nu ei fură clou-ul excursiei. Ci, dacă stau să mă gândesc, mi-e greu să aleg între isteţimea noastră de a plăti varianta fără masă inclusă, căci experienţa ne învăţase că o putem avea la jumătate preţul pe care l-am fi plătit (şi realitatea confirmă experienţa), sau ciubukul nocturn (straniu, nu departe de solstiţiul de vară, la latitudinea locală, cam cu 10 grade mai la sud de Bucureşti, crepusculul vine ca la noi în octombrie târziu. Cum, care ciubuk? Păi autocarul ne culesese de la destule hoteluri şi, deşi în pliant scria că vom căpăta indicaţii de a ajunge la hotelurile noastre, am fost depuşi fiecare, pe rând. Şi cum noi fusesem primii, dis de dimineaţă, furăm depuşi ultimii, după cam 2 ore de Tokio by night, care, luat separat, ne-ar fi costat cine ştie cât şi care, dincolo de peisajul urban, trecând de la crepuscul la întunericul străpuns de luminile oraşului (doar ştiţi că nu mă pot abţine!), a însemnat o beţie de treceri de pe un nivel pe altul a unui mare număr de şosele suspendate, cu mai multe nivele. Seara am observat, cu inocenţă, că hotelul nostru e plasat într-un elegant, altfel, cartier al pierzaniei, cu preţuri accesibile, unde toţi pimpii sunt negri (ba pe mine m-a acostat şi unul japonez, numa' aşa, de sâc). Cu o seară înainte, mâncasem la cea mai confortabilă cârciumă, cu separeuri de 4 persoane, cu o oală de orez aburind, la discreţie, ce ne dovedi că totuşi nu toţi băştinaşii mănâncă puţin şi cu un sistem de plată asemănător celui de la trenuri, cred că am mai amintit, unde fiecare fel are preţul lui şi unde capeţi un tichet în schimbul sumei, modice, pe care automatul ţi-o încasează şi apoi în schimbul căruia o ospătăriţă în uniformă îţi aduce platoul cu nenumărate boluri mici, conţinând câte o lingură din... ceva. Plus bolul cu supă, mereu aceeaşi, consistentă, dar la asta voi reveni în capitolul rezervat.

În fine, ultima zi o cheltuirăm pe grădina zoologică din parcul Ueno, de un pitoresc accentuat, al cărui inevitabil lac excentric e acoperit, pe cea mai mare parte a luciului de apă, de un soi de nuferi ce par bălării, dar bălării graţioase, cu flori înduioşătoare. Veneam pentru urşii panda, furăm încântaţi de toate celelalte, inclusiv de un monorai de păpuşi, care scurtează cu câteva minute drumul de alee între secţiunea de est şi cea de vest a grădinii zoologice, la un parcurs de 3-4 ore bune, în regim oarecum grăbit.

După ce, excedaţi de căldura umedă, de etuvă, copleşitoare, ce dominase toate zilele, ne bucurasem de un cer acoperit, sub care era doar cald, nu foarte sau extrem de cald, deodată se adunară nori de furtună. Ei, bine, n-o să credeţi, ba o să consideraţi coincidenţa ca artefact narativ, dar ploaia s-a dezlănţuit, tropical (la 12 grade nord de tropic!), exact după ce intrasem sub bolta din faţa ferestrelor sediilor interioare ale urşilor panda uriaşi. Am apreciat la jumătate de oră durata ploii şi ne-am convins că în Japonia până şi după natură poţi să-ţi potriveşti ceasul. Între timp, ursul din faţa noastră, ne dădu o mostră de humor de-al lui, plictisit de mulţime, vedetă până în vârful ghearelor, lăsă grămada de muguri proaspeţi de bambus şi se puse pe somn, într-o poziţie ce nouă ne părea incomodă, dar care, pe semne, pe el îl relaxa: anume cu fundul la public, într-un soi de spagat dispreţuitor şi ironic.

Nici nu merită, după aşa un final de tur, să mai pomenesc de elefanţii tropăitori, de gorilele negre, indiferente şi lenevoase, de tigrii dormitând, de urşii polari nervoşi, prea aproape de bazinul prăzii lor naturale, de babuinii şi cimpanzeii ce se puricau cu dragoste şi înţelegere (iar!), dar mai ales de un sobor de pinguini care ţineau, pe semne, şedinţă de... insulă. Sayonara, ursule panda, fie-ţi specia binecuvântată! Pariez că ploaia tu însuţi ai adus-o, vedetă de zirkus ce eşti, ca să ne aminteşti că trebuie să continuăm a te trata ca zeu al unei naturi în disperată defensivă.

Dialog

Revenind la centrul comercial de ieri zi, ca sa nu pomenesc de completarea asortimentului de cadouri, mă voi lăuda că am dat curs tradiţiei conform căreia îmi găsesc câte un t-shirt specific în fiecare ţară şi, am dat peste unul rar aici, unde talia medie e cu 3-4 numere mai mică decât a mea, de unul care să nu fie kitsch: alb, cu două hieroglife negre pe piept. Pe care le voi descifra, cu ajutorul prietenilor, mai încolo.

Ar fi trebuit să nu părăsesc parcul Ueno, înainte de a nota că fu aria cu cel mai mare număr de muzee la hectar nu din lumea străbătută în aceşti ultimi ani, ci chiar din cea cercetată pe hărţi.

Restaurantele, de fapt cârciumile: cele mai multe pe mai multe nivele, ca toată Japonia, criza de spaţiu cerând dezvoltare pe verticală. Cele mai adaptate dintre instituţiile de interfaţă cu străinătatea din tot ce am văzut. Vitrine pline de mostre în plastic, ale felurilor, cu preţuri alăturate, ca să intri în cunoştinţă de cauză. Preţul mediu - echivalentul a 10 dolari, ceea ce, în lipsa venitului mediu nu spune nimic. Mare diversitate, centrată totuşi pe peşte şi fructe de mare, cu care nimeni nu-şi face complexe să nu asorteze o bere care nu se potriveşte. Vitrinele, observa managerul general, presupun o industrie specifică, producătoare ale modelelor de reclamă. Fiecare masă dotată cu beţişoare, scobitori, şerveţele şi asortimentul uzual de adaosuri, de bază fiind sosul de soia, care dă gust oricărui preparat, dar mai ales orezului. Spre deosebire de unicul restaurant chinezesc încercat în Bucureşti, prin 90, aici orezul e la el acasă. Gazdele nici nu au nevoie să ştie vreo boabă de engleză: nimeni nu se jenează să comande arătând cu degetul pe meniul tras în plastic, copie sau variantă a vitrinei. Nimeni dintre gazde nu se jenează să arate preţul pe un abac (calculatoraş) de buzunar. Toţi aşteptau, politicos, să ne împărţim nota în 4 gospodării, după comanda fiecăruia. Cele mai multe cu mese şi scaune western style, doar două hibrid spre ceea ce ar fi japanese style. Adică masă joasă, înconjurată de bănci la juma de picior (british foot), dar cu o fosă sub masă, pentru cei neadaptaţi la poziţiile tradiţionale, bazate pe flexibilitatea articulaţiilor, care pe noi ne-ar anchiloza. Am văzut şi domni în uniformele deja descrise în povestea despre trenuri, burlaci care se relaxau evident după o zi de muncă, citind ziarul, tipărit pe verticală, pentru care am auzit că e nevoie de minimum 3000 de ideograme cunoscute, nivel rareori atins înainte de maturitate, preparându-şi tacticoşi peştele pe o lampă cu ulei, adevărată operă de artă, adusă on purpose la masă, de un chelner satisfăcut să servească şi altceva decât albi analfabeţi, savurându-şi cana de sake fierbinte, altă operă de artă şi aceea. Abia acum aflai că această băutură naţională japoneză, pe care o credeam rachiu de orez, e, de fapt, abia fermentată şi nedistilată, de tăria unui vin mai slab, parfumată şi, straniu, parcă îmbibată de izul de peşte pe care nici aerul condiţionat nu-l poate alunga din toate cele, dar pe care după 48 de ore am încetat să-l sesizăm. În schimb fructe - să dai cu tunul. Oricum e imposibil să nu faci o legătură între milenii de alimentaţie specifică, marină şi IQ-ul mediu. Cât despre sushi, pe care mi se recomandase din ţară să-l evit, ciudat, n-am prea găsit. De altfel ei pronunţă sâsâit, susi, al doilea s vag muiat. O singură dată, seara, la un restaurant de-a dreptul japonez, din cele cu separeuri lambrisate şi mese joase, unul din colegi a comandat sushi şi n-am rezistat să nu gust, eu lăsându-mă tentat de nişte fructe de mare fripte, asezonate cu o groază de sosuri. O îmbucătură e un minuscul rulou de peşte crud, umplut cu orez şi mirodenii, mai ales sos de soia. Extrem de gustos. O singură dată am comandat, la mişto, o pizza, într-o cârciumioară ci-că italiană. Mâncată insă cu aceleaşi beţişoare cu care m-am încăpăţânat să învăţ a mă descurca şi cu care n-am avut probleme nici cu orezul. În Guatemala, poartă-te ca guatemalezii, zic, sincron, o vorbă românească şi... un proverb etrusc.

În fine, oamenii. De o politeţe irepresibilă şi mult mai îndatoritori decât erai dispus să crezi. În ciuda unei oarecari inapetenţe pentru străini, a unui soi de autarhie, care-face de pildă reticenţi la a le accepta cardurile bancare, sub pretextul că, din cauza gradului ridicat de criminalitate, cardul e oricum rar folosit. În Japonia cashul e rege spunea reclama agenţiei organizatoare. Era imposibil să adăşti la un colţ de stradă cu o hartă deschisă să nu fii întrebat dacă ai nevoie de ajutor. Eficienţa ajutorului e oricum relativă, dar penchantul de bunăvoinţă oarecum disjunsă de ospitalitate e impresionant. O singură dată, în prima seară, la Tokio, ne acostează astfel un domn de vârsta noastră, ce părea băştinaş, dar nu era. Vorbea nu numai prea fluent un soi de travel english, dar o vorbea fără accentul cântat şi sâsâit al băştinaşilor şi, mai ales, cu un ton temperamental care nu ne mai suna extraterestru, ci familiar. Se dovedi tot turist, coreean (evident sud-coreean!) şi fu, afară de Yuki, singurul interlocutor care avea habar unde vine România. Căci se simţi obligat să arate că ştie că am venit de la zeci de mii de kilometri. Numai de la 9700, am precizat noi, zâmbind subţire.

Una dintre ghidele turului de Tokio, cu aer de masterandă în management administrativ, urâţică, dar dinamică şi eficientă (nu le poţi avea pe toate!) fu singura din 4 care se strădui să ne infiltreze noţiuni despre Japonia dincolo de textul obligatoriu. Şi reuşi să fie sintetică şi expresivă. De la ea aflarăm cum se decodifică schiţele de reverenţă: la 15 grade e politeţe formală necondiţionată, la 30 de grade e consideraţie, distribuită cu discernământ, iar la 45 de grade, pe care tu, turistul, ai şanse minime s-o întâlneşti, e respect de nivel înalt. Dincolo de arrigato, echivalent cu mulţumesc (care are şi el gradele lui, arrigato gozaimas fiind thank you very much), ne lămurirăm că răstitul hai!, cu un "h" tare, ca în haină sau hope, înseamnă literal da, dar joacă aproximativ rolul lui OK, sau all right, totul e în regulă, ne-am înţeles.

La urma urmei ce-i face pe japonezi aşa de uimitori, în fond nu-s singurii de pe lume punctuali, chiar dacă sunt mai punctuali ca toată lumea, la nivel de masă şi condiţionaţi adânc pentru punctualitate. Disciplina se vede şi nu se vede la nivelul nostru de interfaţare. Cultul muncii - la fel, doar n-am văzut nici o mare companie şi nici nu aveam cum să vedem. E adevărat că am auzit, acolo fiind, de o grevă prin care ar fi... protestat împotriva guvernului care ar intenţiona să statuteze o zi suplimentară de odihnă pe săptămână, iar ei nu vor. Toate astea, deşi ţin de excepţionalitate, sunt de conceput, la limită, pentru mentalitatea noastră, fie ea extinsă la nivel... european. Ce ne-a şocat (sic!) a fost atitudinea lor faţă de universalul bacşiş. Pe care americanii l-au preluat fluierând. E imposibil să vezi un film produs în aria civilizaţiei iudeo-creştine în care cel mai banal cadru de preluare a camerei hoteliere să nu fie urmat de gestul ce face contactul fizic între client şi omul hotelului, prin intermediul bancnotei. Tip, pour boire, limbile occidentale şi-au adaptat termeni la un obicei chipurile turcesc. Am trecut prin trei ţări mediteraneene, adică membre UE şi, deşi toţi chelnerii îţi dau restul, acceptă senin şi natural bacşişul, fără a se supăra pe faţă dacă nu-l primesc. La Londra şi chiar la Glasgow la fel. Chiar în Chinatown. E adevărat, în restaurante, căci într-un boutique vânzătoarea strigase după mine să-mi iau... un shiling rest. Grade diferite, niciunde şi niciodată zero.

Ei, bine, nu şi în Japonia. Refuzul e organic, pur şi simplu le lipseşte noţiunea. A încercat unul dintre noi experimentul, s-au supărat foarte tare, în felul lor, discret, desigur, crispat, dar vizibil. Trebuie să recunosc că abia la confruntarea cu acest aspect al mentalităţii locale am înţeles şi punctualitatea. Există o singură logică posibilă: ei sunt cei normali. Chiar aşa, unici. Întreg restul lumii e atins, în grade diferite, mai mult sau mai puţin, de o formă sau alta de corupţie. Acuma sigur că într-o ţară a cărei mafie, celebra Yakuza, era socotită, alături de triadele chinezeşti cea mai dură din lume, până la exportul de mafie rusă, produs natural al părţii obscure a forţei, inerente imperiului multicentenar, nu se poate să nu existe corupţie la nivel înalt. Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Dar asta pare să nu fi contaminat, în feed-back malefic, baza societăţii. Care şi-a păstrat această incredibilă inocenţă, puritate şi naturaleţe cuceritoare. N-am găsit altă metaforă pentru a exprima sentimentul declanşat de acest summum de specificitate decât uzata vorbă: ei sunt de pe altă planetă.

Nu mai ştiu dacă am vorbit sau nu de ţinuta publică, dar prefer redundanţa omisiunii. Am nimerit sâmbăta, abia luni am observat că obiceiul ţinea de week-end, ca apoi să revedem fenomenul următoarea sâmbătă, în Tokio: fete în chimono. Cu fundiţele sau pacheţelele la spate. Cam 50% din perechi. Partenerii - blue jeans tăiaţi la genunchi, t-shirt. Restul de 50% în ţinută standard, la zi, adică şi fata în aceeaşi uniformă. 10% din perechi, însă, ambii parteneri în chimono. Între aceştia, majoritatea adulţi sau de vârsta a treia. Ultraeleganţi, mai vizibil la chimonoul bărbătesc, purtat cu demnitate de ambasadori.

Dacă ar fi fost numai după ţinută, ar fi fost încadrabili la exotici şi cu asta - basta.

Mai e ceva posibil, care să completeze modelul? Fără îndoială. Ca ciclist, stresat de lipsa culoarelor, pe care le văzusem în Barcelona, Florenţa ori Milan, fui primul căruia-i săriră în ochi culoarele pentru ciclişti la marginea zebrei semaforizate. Asta se corelează cu trotuarul, ne gândirăm, şi, într-adevăr, tot la 2-3 minute treceau ciclişti pe culoarul pe care, acum căutându-l, îl văzurăm marcat pe trotuar. Spaţiul carosabil e mai înghesuit ca în Europa. Mulţi ciclişti înseamnă multe biciclete. Parcajele etajate, aşa de frecvente în Kobe, trebuiau să aibă un pandant. Ei, bine, în faţa unei zone comerciale cu trotuar mai larg, zeci de spaţii cu sute de biciclete. Mai puţin de 1% legate cu lanţ! Ceva amintind, păstrând absolut toate proporţiile, cu vremea lui Mavrogheni, de fapt chiar de la Vlad, zis Ţepeş, cetire, când negustorii puteau lăsa porţile deschise, căci hoţii fuseseră stârpiţi. Cum s-o împăca informaţia unanimă despre oraşe japoneze supuse unei rate înalte a criminalităţii cu această stare de siguranţă publică - asta mă depăşeşte. Dar ce-am văzut am văzut.

Mr. Panda

Călătoria în Japonia e prima astfel de experienţă după care am încercat la propriu starea de a-mi sta mintea în loc. Mai bine de o săptămână după reîntoarcere m-am concentrat greu la cotidian. Bogăţia de date aşa de inedite se cerea... gospodărită, consumând din resursele pe care mintea le alocă curent rutinei zilnice. Dar - m-am apucat de scris abia după ce starea asta s-a estompat şi materia a căpătat un minim de organizare. Dacă povestea nu-i îndeajuns de coerentă, de expresivă şi sugestivă, nu Japonia e de vină, ci numai eu.

Notă: Din versiunea ad-hoc a unui cor bărbătesc ce avea de întâmpinat o delegaţie aliată, după primul război mondial. Incapabili să pronunţe It's a long way, to Tipperary, it's a long way to go, oamenii fuseseră învăţaţi de un băgător de seamă descurcăreţ să îngâne, pe două voci: Ghiţă Lungu-i de părere, Ghiţă Lungu-i un bou.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer