Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alde Mâtcanu - partea a III-a


Carmen Botoşaru

16.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În schimb, îl ţineau curelele să plece noaptea la Gogoncioaica (pentru asemenea escapade nu era prea bătrân) şi, ca să nu scârţâie poarta, să-l audă mama că pleacă, sărea gardul. Cât era de anchilozat şi se văita întruna prin casă din pricina şalelor, când era vorba de Gogoncioaica, devenea dintr-odată sprinteior, ca un căluţ tânăr. La Gogoncioaica, la fel: în loc să intre şi el în curte, ca oamenii, pe poartă, sărea gardul prin fundul grădinii. Tot aşa, să se-ascundă, să nu-l vadă lumea. Dar, cu toate precauţiile pe care şi le lua, tot satul ştia şi vorbea pe la spatele lui despre escapadele sale amoroase, la lumina lunii şi a stelelor. Odată, plecase cu puloverul pe umeri, că era răcoare. Când să sară gardul la Gogoncioaica, pusese puloverul pe gard şi, nea Tache Dulgheru, vecin cu Gogoncioaica, un pehlivan pe care-l ştia tot satul că e pus pe glume de tot felul, un bărbat mărunţel, uscat şi ştirb, tocmai se nimerise pe-acolo şi îi luase puloverul. Tataia nu-şi dăduse seama, că era întuneric. Dar când să apuce puloverul de unde ştia că-l lăsase, ia-l de unde nu-i! Nu mai era de găsit. S-a uitat pe jos, s-a uitat peste gard, s-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga... nimic. Nu-i venea să creadă că a dispărut, de parcă l-ar fi înghiţit pământul.
- Bre, un' ţi-e plovăru-ăla gri? l-a întrebat mama la vreo două zile, după ce nea

Tache trecuse pe la noi şi îi dăduse mamei puloverul, povestindu-i cum sărea tataia gardurile noaptea, prin sat.
- Ce ştiu eu? Caută-l, caută-l bine, a răspuns tataia, întunecat, pe un ton care arăta că nu mai încape nici o întrebare, nici un comentariu.

Dacă a văzut mama că nu are cu cine să glumească, atârnase puloveru-n cui, în verandă, şi nimeni nu mai pomenise nimic. Tataia se îmbrăcase cu el, fără să scoată vreo vorbă, de parcă nimic nu se întâmplase.
Altă dată, tataia venise acasă plin de praf, cu pantalonii rupţi în genunchi şi zgâriat pe mâini şi pe faţă.
- Ce-ai păţit, bre? se speriase mama.
- Lasă-mă-n pace, comandase autoritar tataia. Vezi-ţi de treaba ta!

Seara, stând de vorbă, la poartă, cu tanti Florica lu' Manea, mama aflase că pe tataia îl fugărise berbecul Gogoncioaicii. Eu ştiam bine ce înseamnă asta, pentru că tocmai văzusem o bătaie între berbeci. Pe terenul de fotbal se înfruntaseră. Noi tocmai făcusem rost de minge şi încropiserăm două echipe de fotbal. Eu mă descălţasem de tenişi, că mă cam strângeau şi nu puteam să alerg în voie. Când... au apărut berbecii! Se auzise o voce:
- Lăsaţi-i să-i vedem cum se bat!

Şi ne trăsesem toţi pe marginea maidanului, să ne uităm la ei. Fiecare berbec făcea câţiva paşi îndărăt, apoi se năpustea asupra celuilalt. Îşi pocneau coarnele între ei, se împingeau, apoi iar îşi dădeau drumul şi făceau câţiva paşi îndărăt, ca să-şi facă vânt. Şi-o ţinuseră aşa, tot într-o luptă, până când unul din ei se lăsase bătut.
- Putea să-l şi omoare pe Mâtcanu, ferească Dumnezeu! Dacă-l împungea berbecu', putea să-l nimerească în ficat sau mai ştiu eu unde. Bine c-a apucat să fugă!
- Ce să-i fac eu, Florico? Pot să-i zic ceva? Nu-ndrăznesc!
- Da' şi-aia! La ce lasă berbecu-afar' din ţarc, dacă ştie că trebuie să-i vie ibovnicu'?
- Ete, al dracu ibovnic unde era...
- E, ăla care e!
- Vai de capu' lui... în loc să se-ngrijească de nepoţi şi de bătrâneţe, umblă creanga prin sat, la muieri. Îi cară lu' aia brânză, îi duce ouă, mălai, făină şi cine ştie câte şi mai câte.
- Înseamnă că-i dă şi aia ceva în schimb, nu? Hi, hi, hi... Că nu-l văd pe Mâtcanu să dea gratis ceva! El, care are mâna destul de strânsă... Când îi dai, zici că i-a fătat vaca; când îi ceri, zici că i-a murit viţelu'.
- I-o da şi aia ceva, nu zic nu. Că doar de ce s-ar mai duce la ea, dacă nu i-ar da nimic, este?
- E, lasă să-i dea..., râdea tanti Florica.

Mustăceam şi eu când îmi mai ajungeau la urechi asemenea vorbe, că-mi cam închipuiam ce vrea să spună, chiar dacă, poate, încă nu pricepeam pe de-a-ntregul cum e cu dragostea oamenilor mari şi, cu atât mai puţin, a celor bătrâni, cum era tataia. Tot aşa mustăceam şi când povestea tata, după un păhărel, două, de ţuică sau vin, cum o cunoscuse pe mama:
- Avea un păr bălan şi cu ochii ăştia albaştri... era frumoasă. Eu eram pe tractor.
- Daaa... erai mare şmecher...
- Ea venea de la seceriş. Opream în dreptu' ei şi-i ziceam să urce în cabină, că o duc eu pân-acasă. Se fâstâcea şi n-avea curaj să se uite în ochii mei, se uita la mâini şi începea să-şi scobească pământu' de sub unghii, cu secera. Şi se legăna... Uite-aşa făcea! Zici că era un fir de papură pe care-l bătea vântu'!
- Taci, mă, că nu-i aşa, i-o reteza mama. Te dădeai pe lângă mine, făceai cum învârte porcu' dovleacu', până-l împinge într-un colţ, să poa' să-l apuce, aşa şi tu, dădeai cu râtu' şi nu ştiai de un' să m-apuci, că mă ţineam ţanţoşă şi nu mă uitam la tine. Ăsta-i adevăru', nu e cum zici tu!
- Ba aşa e, Păcăiio!

Păcăiia fusese păpuşa de cârpe a mamei, când era copilă. Când voia să o necăjească în glumă, tata amintea de Păcăiia.
- Ce vorbeşti, mă? Mi s-a făcut milă de tine pân' la urmă şi...
- Nu te mai preface că nu-ţi aduci aminte cum a fost. Erai ruşinoasă! Acu' ai o gurăăă...
- Şi tu cum erai, mă? În tot cazu', nu erai chel şi urât, ca acum! o dăduse mama pe râs.
- Du-te-n Cristoşii mă-tii!
- Ete, na! Frumos vorbeşti...

La câteva luni după ce a murit mamaia Tinca, mama era în odaia cea bună, din faţa casei, şi făcea curăţenie. Scuturase, ştersese geamurile, dereticase. Aşezase patul şi, la sfârşit, se apucase să înfăţeze pernele. Când a ajuns la ultima, a rămas încremenită.
- Perna lu' mă-ta marea Tinca! Cine-a adus-o aci? Unde-aţi găsit-o?

Nimeni din casă n-a ştiut să spună, nimeni nu o atinsese, nimeni nu umblase cu ea. Mama a alergat într-un suflet, speriată, la tuşa Dimana.
- Cine ştie? Astea sunt lucruri care nu pot fi desluşite. E un semn, fără îndoială! Îngroapă perna cât mai repede, ca să-şi găsească Tinca liniştea. N-ai s-o mai visezi, ia să vezi!

Mama aşa făcuse. Şi îl chemase iar pe popa Luţă, să mai facă o sfeştanie. Şi de-atunci, parcă în casă se aşternuse iar un fel de linişte şi de mulţumire.
Iar lucrurile pe care le purtase mamaia Tinca, le primise, de pomană, tanti Tuia. Îmbrăcăminte, încălţări. Mama păstrase amintire câteva fotografii, pe care le lipise una lângă alta pe o coală mare pe care apoi o înrămase, şi câteva obiecte: un fus, cârligele de ciorapi şi mănuşi, o vârtelniţă, croşeta.

Mie mi se părea ciudat s-o văd pe tanti Tuia mergând pe drum înfăşurată cu broboada neagră, de lână, cu ciucuri lungi, pe care şi-o arunca mamaia Tinca pe umeri în iernile geroase, când se ducea la biserică.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer