Borges şi urangutanii eterni

Jorge Luis Borges s-a născut la Buenos Aires, la 24 august 1899. La vârsta de şapte ani a scris primul său text, în engleză, limbă învăţată de la bunica din partea tatălui, născută în Northumberland. A fost crescut în Europa, unde a locuit împreună cu familia între 1914 şi 1921. A debutat în viaţa literară la Sevilla, compunând poezii. Reîntors la Buenos Aires, a înfiinţat - sau a colaborat la - diverse reviste culturale, publicând poeme şi articole. În 1938 i-a murit tatăl, iar Borges a suferit un accident care aproape l-a costat viaţa; din acel moment i s-a deteriorat vederea, cum se întâmplase şi cu tatăl său, care a murit orb. Începând din 1956 Borges nu a mai putut citi. Depindea de ajutorul celorlalţi ca să scrie, iar de citit îi citea mama lui, lucru pe care l-a făcut până a murit, în 1975, la peste 90 de ani. În 1939 Borges a publicat povestirea Pierre Menard, autorul lui Quijote, prima pe linie fantastică, amestec de pseudo-eseu şi ficţiune, care va caracteriza textele sale cele mai cunoscute, precum Istoria universală a infamiei, Grădina drumurilor care se bifurcă, Aleph, Relatarea lui Brodie şi Cartea de nisip. Sub pseudonimul H. Bustos Domecq, el şi marele său prieten Adolfo Bioy Casares au publicat povestiri poliţiste în care protagonist este detectivul Don Isidro Parodi. Pe lângă ficţiune şi poezie, Borges a mai scris despre cartierele, caracterele şi muzica din Buenos Aires. În 1961, a împărţit cu Samuel Beckett un premiu acordat de Congresul Internaţional al Scriitorilor - unul dintre numeroasele premii şi titluri pe care le-a primit în cursul vieţii. De atunci datează reputaţia sa internaţională. În 1980 a primit Premiul Cervantes. În 1967 s-a căsătorit cu Elsa Millán, de care a divorţat după trei ani. Era căsătorit cu fosta sa colaboratoare, Maria Kodama, când a murit, la Geneva, în iunie 1986.


Voi încerca să fiu ochii matale, Jorge. Urmez sfatul pe care mi l-ai dat când ne-am despărţit: "Scrie, şi-ţi vei aminti." Voi încerca să-mi amintesc, de-astă dată cât mai exact. Ca să poţi observa ce am văzut eu, să ridici vălul de pe mister şi să ajungi la adevăr. Întotdeauna scriem ca să ne amintim adevărul. Iar când inventăm, o facem ca să ne amintim şi mai precis.

Geografia hotărăşte destinul. Dacă Buenos Aires n-ar fi fost atât de aproape de Porto Alegre, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar n-am observat că fusesem convocat în mod subtil, că toată povestea asta avea nevoie de mine ca să fie scrisă. N-am observat că mă vârâsem în intrigă cu capul înainte, ca un toc în călimară.

Împrejurările călătoriei mele la Buenos Aires, acum ştiu perfect, fuseseră ticluite cu grija cu care se construieşte o capcană atunci când jivina e cunoscută. Dar pe moment am fost orbit de entuziasm. Nu mi-am dat seama că fusesem ales ca să fiu un accesoriu al crimei, neutru şi inocent ca oglinzile din odaie.

Congresul Societăţii Israfel din 1985, prima întâlnire a specialiştilor în Edgar Allan Poe care avea loc în afara emisferei nordice, se organiza la Buenos Aires, adică la mai puţin de o mie de kilometri de apartamentul meu din cartierul Bonfim. La îndemâna veniturilor unui biet traducător şi profesor de engleză (e vorba de mine, cum bine ştii). Unul dintre conferenţiarii invitaţi la congres avea să fie Joachim Rotkopf, iar conferinţa lui va trata despre rădăcinile suprarealismului european în opera lui Poe, altfel spus tocmai teza care provocase polemica lui cu profesorul Xavier Urquiza, din Mendoza, care mă amuza atât de tare în paginile revistei scoase de societate, The Gold Bug (Cărăbuşul de aur). Toate acestea mi s-au părut doar o acumulare de coincidenţe fericite, şi totodată irezistibile. Am hotărât să nu rezist. Sau credeam că am hotărât.

Am cincizeci de ani. Am dus o viaţă claustrată, fără aventuri nici uimiri, "sin aventuras ni asombro", ca în poemul matale. Exact ca mata, maestre. O viaţă trăită printre cărţi, ocrotită, în care doar rareori năvălea ceva neaşteptat, ca un tigru. Dar nu sunt un naiv. Sunt un sceptic, din cărţi am învăţat toate tipurile de neîncrederi şi precauţii faţă de ce este ilogic. Niciodată n-aş fi putut crede că destinul mă chema chiar pe nume, că totul era decis pentru mine şi înainte de mine de către un anume Borges ocult, că rolul meu mă aştepta aşa cum le vide papier al lui Mallarmé îi aştepta poemele.

Doar perspectiva de a auzi comentariile argentinianului pe marginea conferinţei neamţului, cu care eram în corespondenţă fără să-l cunosc personal, justifica preţul biletului de avion până la Buenos Aires (cumpărat pe credit). Congresul avea să aibă loc în iulie, când studenţii mei de la engleză apelau la hormonii lor hiperactivi ca să se apere de frig, iar mie îmi dădeau vacanţă. Nici o traducere importantă nu-mi solicita atenţia, cel puţin nimic care să nu poată aştepta o săptămână, cât dura congresul.

Şi o ultimă coincidenţă: la o zi după primirea revistei cu anunţul că congresul Societăţii Israfel pe 1985 fusese, în mod surprinzător, transferat de la Baltimore la Buenos Aires, şi cu instrucţiuni privind înscrierea celor interesaţi, a murit motanul meu Alef. N-a murit de vreo cauză evidentă, doar ca un gest de amabilitate faţă de burlacul de mine care îi oferise adăpost. Alef era singurul care m-ar fi putut împiedica să plec, fiindcă n-aş fi avut cu cine să-l las după ce mătuşa Raquel plecase la azil. Moartea lui Alef m-a convins să nu pierd ocazia, care nu avea să se mai repete niciodată. Şi nici în legătură cu moartea asta survenită la ţanc nu am avut bănuieli.

Tot ce mi s-a întâmplat acolo, la Buenos Aires, datorez oarecum morţii lui Alef. Sau fatalităţii geografiei. Sau Dumnezeului din spatele Dumnezeului care-l manipulează pe Dumnezeul care-l manevrează pe jucătorul care mânuieşte piesele şi începe hora de praf şi timp şi vis şi agonie din poemul matale, Jorge. Ori intenţiilor unei vechi intrigi puse în mişcare, acum exact patru sute de ani, în biblioteca regelui Boemiei. Ori doar deferenţei inconştiente a prăzilor faţă de capcanele bine montate, pentru a nu-l dezamăgi pe cel care-şi dăduse atâta osteneală...

Îmi joc rolul de a vedea şi a descrie, iar acum şi de a scrie ce am văzut. Cineva sau ceva mă foloseşte ca să descurc iţele intrigii. Despre a cărei desfăşurare am tot atât de puţine lucruri de spus, cât are de spus poeţilor pana pe care o iau în mână, sau zeilor, omul pe care-l manipulează, sau criminalului, cuţitul. Şi al cărei deznodământ se află în mâinile matale, Jorge.

Sau trebuie să spun în "apendicele" matale?

Nu era prima mea călătorie la Buenos Aires. Copil fiind, mă dusesem cu mătuşa Raquel ca s-o vizităm pe mătuşa Sofia şi ramura argentiniană a familiei Vogelstein. Amândouă mă aduseseră din Europa la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. A treia dintre surorile Vogelstein, mama mea, Miriam, rămăsese în Germania nazistă. Avea un "protector" şi nu i se putea întâmpla nimic rău. Raquel s-a instalat cu mine la Porto Alegre, în Brazilia, unde aveam nişte rude sărace; Sofia s-a dus la Buenos Aires, unde aveam nişte rude bogate. Raquel spunea mereu că cele două surori trăseseră la sorţi în timpul călătoriei: cea care pierdea trebuia să rămână cu mine. Nu era adevărat, dintre cele două mătuşi, ea ţinea cel mai mult la mine şi nu m-ar fi părăsit în ruptul capului. Mi-a fost o mamă iubitoare şi devotată. Nu s-a măritat niciodată ca să se poată ocupa de mine şi, pe tăcute şi cu blândeţe, nu m-a lăsat nici pe mine să mă însor, ca să nu fie obligată să-şi împartă cu altcineva protectoratul. N-a trebuit să-şi dea multă osteneală ca să mă menţină burlac. Întotdeauna am socotit orice angajament domestic permanent cu alte femei decât mătuşa Raquel drept o ameninţare intelectuală. Ele nu mi-ar răpi sufletul, dar fatalmente s-ar amesteca în orânduirea cărţilor mele, faţă de care mătuşa Raquel nutrea un respect reverenţios, transmis unei lungi succesiuni de servitoare terorizate. "Cărţile domnului profesor" erau intangibile, oriunde s-ar fi aflat în micul nostru apartament din cartierul Bonfim, iar raftul cu ediţiile mele din Borges era un soi de relicvar care le-ar fi putut costa mâinile, dacă ar fi fost profanat.

La sfârşit, înainte de a cere să fie dusă la azil, mătuşa Raquel n-a avut ce face şi s-a lăsat pe mâna mea, blestemându-se însă tot timpul că-mi făcea atâtea necazuri cu îngrijirea ei.

Eu trebuia să mă dedic traducerilor şi cărţilor mele în loc să mă specializez în dozarea calmantelor pentru o bătrână neputincioasă. Dusul la azil a fost maniera ei de a mă elibera de recunoştinţă şi încă un mod de a mă ocroti. Mătuşa Raquel m-a ocrotit prea mult toată viaţa.

Poate că se temea să nu fi moştenit credulitatea fatală a surorii ei, Miriam, mama mea, care a murit într-un lagăr de exterminare din Polonia, după ce a fost turnată la Gestapo de către "protectorul" ei. Tot ce ştiu despre mama mi-a povestit mătuşa Raquel. Părul ei roşcat, pielea foarte albă, inima ei prea nevinovată. În singura fotografie pe care o am cu ea, cele trei surori Vogelstein - Raquel cea mare, Sofia mijlocia, Miriam cea mică - stau la o masă pe un trotuar de pe Unter den Linden, la Berlin, în compania unui bărbat. "Protectorul", după mătuşa Raquel. Monstrul despre care n-am mai auzit niciodată nimic. Toţi patru surâd în obiectivul aparatului. Mama e cea mai frumuşică dintre cele trei surori. E radioasă în rochia ei de vară şi cu pălărie cu bor mare. Bărbatul poartă un şal de lână în jurul gâtului şi-şi sprijină braţul de spătarul scaunului ei. Cu celălalt braţ ridică paharul către fotograf.

Dar asta n-are nici o legătură cu povestea noastră, Jorge. Din acea vizită cu mătuşa Raquel la Buenos Aires, prima întâlnire a celor două surori după fuga din Germania, mi-amintesc doar de un verişor gras şi cu voce piţigăiată, numit Pipo, care-mi tot trăgea şuturi în fund.

A doua vizită la Buenos Aires a avut loc după ani de zile. Nerăbdător să lămuresc o neînţelegere cu mata, Borges, m-am dus (cu autocarul!) să te întâlnesc. Aveam ceva mai mult de douăzeci de ani şi făceam câteva traduceri, printre altele pentru Mistério Magazine, publicat la Porto Alegre de vechea editură Globo. Revista reproducea textele în engleză din Ellery Queen's Mystery Magazine, şi odată am tradus o povestire a unui anume Jorge Luis Borges, despre care eu - anglofil şi americanofil obsedat de Poe încă de pe atunci - nu auzisem niciodată. Povestirea mi s-a părut proastă, confuză şi lipsită de tensiune. La sfârşit nu reieşea clar cine era criminalul, iar cititorul putea deduce orice voia. Am decis s-o îmbunătăţesc. Am adăugat intrigii câteva tuşe sinistre à la Poe şi un final total nou, surprinzător, care contrazicea tot ce se spusese anterior, inclusiv relatarea autorului. Cine ar fi putut să remarce modificările, într-o traducere în portugheză a unei traduceri în engleză a unei povestiri scrise în spaniolă de un argentinian necunoscut, care ar trebui să-mi mulţumească pentru sângele şi ingeniozitatea adăugate textului său?

N-a trecut mult şi editura a primit scrisoarea matale, indignată, dar ironică. Ceva despre încă un mister strecurat în revistă, pe care nici "el señor Queen" nu l-ar putea dezlega. Un brazilian şiret, înarmat cu o aroganţă incredibilă, atacând texte lipsite de apărare şi făcându-le de nerecunoscut. În mod evident, un caz pentru o cohortă de detectivi literari, sau pentru un studiu despre mentalitatea criminală în ficţiune.

Mi s-a dat sarcina să răspund la scrisoare, de vreme ce eu eram criminalul. Am încercat să răspund pe acelaşi ton, spunând că, departe de a mă socoti un mutilator trădător, mă consideram un chirurg plastician care a făcut mici intervenţii corectoare, regretând imens că rezultatul bietelor mele încercări de cosmetizare nu fusese apreciat. Şi cerându-mi scuze de a fi uitat prima regulă a unui chirurg plastician, anume să-l întrebe pe pacient dacă este de acord cu noul nas.

În răspunsul matale, Borges, ai scris că eşti obişnuit cu trufia traducătorilor, dar că în mod clar eu ridicasem această deformaţie profesională la un nivel patologic. Şi dacă, în calitate de traducător, reprezentam deja un pericol, ca medic chirurg plastic aş fi o adevărată ameninţare. În loc să mă ocup de înfăţişarea textului matale, îi adăugasem o coadă, "un apendice" grotesc. Un deznodământ care-l transforma pe autor în cea mai mare canalie pe care o poate conţine un roman poliţist: un narator în care nu poţi avea încredere, care ascunde sau falsifică informaţiile destinate cititorului. "Coada" mea nu era nici măcar compensată de eleganţă. Sau de funcţionalitate, ceea ce ar recomanda-o unui urangutan pentru menţinerea echilibrului, dar nu unui autor, căruia i-ar denatura caracterul textului. Mi-ai cerut ca, pe viitor, să păstrez distanţa, atât faţă de textele, cât şi de nasul matale.

La vremea aceea mă informasem deja în legătură cu Borges, iar a doua mea scrisoare a fost plină de regrete şi de rugăminţi să fiu iertat. Nu mi-ai răspuns, nici la această a doua scrisoare, nici la a treia şi nici la a patra. A cincea (în care îmi declaram remuşcarea crescândă, convertirea pătimaşă la opera matale sau la puţinele cărţi ale matale pe care le puteam găsi la Porto Alegre, ca şi intenţia de a merge la Buenos Aires ca să te cunosc şi să mă scuz personal ) a primit răspuns de la o secretară, sau de la soţia, sau de la mama matale, care scria că Borges mă iartă, dar mă roagă, insistent, să-l las în pace. Ceea ce a avut drept rezultat să-mi amplifice remuşcările şi hotărârea de a te căuta.

Am încercat în toate chipurile să vorbesc cu matale în cea de-a doua mea călătorie la Buenos Aires. Degeaba. Parcă m-aş fi învârtit în jurul unui labirint fără să găsesc intrarea. La adresa din strada Maipu sau în locurile unde ştiam că te-aş putea întâlni, când mi se spunea că eşti plecat într-o călătorie, când că eşti bolnav, când că nu primeşti pe nimeni, niciodată, şi să nu mai insist. Am insistat. Am apelat la rudele mele din partea locului, pe care mătuşa Raquel, după vizita noastră, le numea chiar, cu un anume dispreţ, "bogătanii argentinieni", deoarece, chiar dacă era recunoscătoare pentru modul cum ne primise mătuşa Sofia, evident că îi considera inferiori sub aspect intelectual, nedemni de tradiţia culturală a familiei Vogelstein din Berlin.

Grăsunul Pipo, doar puţin mai în vârstă decât mine, devenise acum o persoană importantă în mediile financiare din Buenos Aires. Mi-a spus să las totul pe seama lui. Îl va localiza el pe Borges ăsta şi va stabili o întâlnire cu el. A mobilizat secretare şi cunoscuţi influenţi ca să-şi ţină promisiunea, desigur, din remuşcare (pentru şuturile în fund). Cum mediul în care se învârtea Pipo şi lumea lui Borges nu erau exact aceleaşi, neînţelegerile s-au înmulţit. Într-o zi m-am trezit aşezat la barul hotelului Claridge alături de un bătrânel numit Juan Carlos Borges, el cât se poate de mirat de interesul meu pentru munca lui şi de ecoul acesteia în Brazilia, deoarece de ani de zile nu se mai republicase volumul cu micile lui poeme pe teme botanice, eu înţelegând din prima clipă a venirii lui că Pipo localizase un Borges greşit. Nu mi-a venit să-i deschid ochii asupra erorii, aşa că l-am invitat să ia un ceai cu sandvişuri, reafirmându-i devotamentul meu pentru opera sa atât de nedreptăţită.

Altă dată, la acelaşi hotel Claridge, m-am întâlnit cu un personaj straniu, numit Borges Luis Jorge. Acesta măcar semăna cu matale - te numea "farsor" -, dar, spre deosebire de mata, folosea ochelari negri pentru că vedea prea bine. N-avea nici o legătură cu literatura, pe care o detesta ca pe o "risipă de percepţie". Domeniul lui era astronomia. Mi-a spus chiar că era singurul astronom de pe faţa pământului care n-avea nevoie de telescoape fiindcă zărea cu ochiul liber până şi detaliile de pe lună. Borges Luis Jorge n-a vrut ceai, a preferat un coniac drept răsplată pentru timpul pierdut.

Până la urmă am renunţat şi m-am întors la Porto Alegre, amărât de eşecul excursiei mele de penitent. Mult timp nu ţi-am mai scris. Am reînceput abia când ţi-am trimis studiul comparativ, în engleză, dintre povestirile matale poliţiste şi cele ale lui Auguste Dupin al lui Poe, spre apreciere şi o eventuală folosire, de vreme ce îl predasem la Cărăbuşul de aur, iar revista mi-l returnase. Nu ai răspuns. Cele cinci, şase scrisori următoare au rămas tot fără ecou, şi nu ai comentat nici cele trei povestiri "borgesiene", amestecuri de plagiat şi omagiu, pe care ţi le-am trimis, după ce, de asemenea, încercasem, tot fără rezultat, să le public. "Coada" grotescă nu fusese uitată.

Participarea la congresul Societăţii Israfel era aşadar a treia mea călătorie la Buenos Aires. Era mai frig decât la Porto Alegre. Reprezentanta congresului la aeroport avea o aluniţă chiar în mijlocul frunţii, iar pe ecuson scria "Poe"; m-am gândit mai întâi la o coincidenţă miraculoasă, vreo stră-stră-strănepoată dintr-o ramură argentiniană a familiei care... Dar nu, dedesubt scria numele ei, cu litere mai mici, Angela. N-am experienţă în materie de congrese. N-am experienţă în nici o materie. Sau nu aveam, până m-am vârât în povestea asta categoric borgesiană. Eram o vietate uluită coborând din avion şi intrând cu docilitate în capcană, mulţumit să dau peste un înger blond care mă întâmpina cu un zâmbet cald. M-am prezentat, ea a consultat o listă, mi-a spus că participanţii la congres erau repartizaţi la diferite hoteluri din oraş şi că al meu era, era... Ah, da, uite. Domnul Vogelstein, din Brazilia. În strada Suipacha! Un hotel vechi, dar foarte bun, recent renovat. Fusesem destinat altui hotel, departe de centru, însă făcuse chiar ea schimbarea cu hotelul din Suipacha, mult mai bun. Da, da, era aproape de strada Maipu. Nu mi-a dat în gând s-o întreb de ce numele de Vogelstein deşteptase acea simpatie instantanee la Angela. Şi nimeni nu părea să ştie de ce congresul Societăţii Israfel, care se ţinea, alternativ, la Stockholm, Baltimore şi Praga, în ordinea aceasta, fusese brusc programat la Buenos Aires.

În timp ce Angela completa bonurile pe care urma să le predau taximetristului şi recepţionerului de la hotel, am întrebat unde va fi cazat Joachim Rotkopf. N-a trebuit să-şi consulte lista. A clătinat din cap, ca şi cum ar fi încercat să-şi expulzeze amintirea domnului Rotkopf prin urechi. Domnul Rotkopf sosise de dimineaţă şi se făcuse deja de neuitat. Debarcarea fusese dificilă. Avea peste şaptezeci de ani, voiaja singur, umbla greu şi, de la sosire, se plânsese de călătorie, de frig, de recepţie, de tot. Aproape că-l bruscase pe un reporter, iar Angela însăşi auzise nişte înjurături în spaniola sa poticnită, marcată de un puternic accent german.

Rotkopf trăia în Mexic. Într-una din scrisorile pe care mi le trimisese spunea că nu înţelegea văicăreala asta modernă după care cucerirea Americii fusese de fapt un viol cultural. Cucerirea nici n-avusese vreodată loc, primitivii erau cei care învinseseră, cultura lor indolentă şi fatalistă încă mai domina continentul. Doar că-i lăsau pe albi să creadă că ei comandă, ca să-i expună constant frustrării şi ridicolului. America is the defeat of Europe era unul dintre sloganurile sale. Doar europeni rataţi, ca el, îşi găseau un loc în America, unde resemnarea lor era luată drept asimilare. Spunea că rămăsese în Mexic datorită căldurii şi pentru că era singurul loc din lume unde puteai sta de vorbă cu hârcile şi te puteai astfel obişnui cu moartea.

Teza cea mai cunoscută a lui Rotkopf despre Poe era că creaţia scriitorului american reprezenta disoluţia finală, în necrofilie şi nebunie, a imaginaţiei gotice, cel din urmă suflu al sensibilităţii europene la frontiera sălbatică, "înainte de a fi înghiţită de bizoni". În istoria relaţiilor Europei cu Lumea Nouă era greu de ştiut cine pe cine violase. Şi dacă din carcasa goticului abandonată în America se născuse suprarealismul european, sau dacă acesta din urmă era răspunsul european la suprarealismul inconştient al Lumii Noi. Pentru Rotkopf, adevăratul Poe era cel tradus de Baudelaire, adică un Poe răscumpărat de la barbari ca să revitalizeze avangarda europeană. Una dintre recentele lui polemici cu profesorul Xavier Urquiza fusese pe tema aceasta, şi perturbase ultimul congres al Societăţii Israfel de la Stockholm. Cei doi avuseseră un schimb de replici în timpul comunicării americanului Oliver Johnson, care vorbea despre "Lovecraft şi Poe, o moştenire obscură".

La Stockholm, argentinianul îl făcuse pe neamţ rasist şi euromaniac; la rândul său, acesta îl acuzase pe celălalt de filocretinism. Polemicile intelectuale seamănă cu luptele între câini fără muşcături, în care lătraturile joacă rolul incisiv al dinţilor. Dar în cazul lui Rotkopf şi Urquiza, conform reportajului din Cărăbuşul de aur despre această întâmplare, ei ajunseseră aproape la muşcături reale. Încât l-au obligat pe Johnson să-şi întrerupă comunicarea despre continuitatea lui Poe la Lovecraft, în care expunea teza revoluţionară că o presupusă invenţie a lui Lovecraft în secolul XX, numită Necronomicon, sau cartea numelor moarte, era de fapt un cod ezoteric originar de la începutul timpurilor la care Poe se referise deja în mod cifrat, şi să părăsească scena, auzind din partea lui Rotkopf că bine face, deoarece de câte ori tace un imbecil, climatul intelectual al Terrei se ameliorează puţin. Oliver Johnson jurase că o să-l omoare pe Joachim Rotkopf într-o zi; iar Rotkopf şi Urquiza îşi continuaseră disputa în paginile Cărăbuşului de aur, prin articole tot mai violente, pe care eu le urmăream fascinat, fără măcar să visez că într-o zi i-aş putea auzi pe acei magnifici câini erudiţi insultându-se pe viu.

Cei trei aveau să se reîntâlnească la Buenos Aires, iar acum îngerul meu zâmbitor mă informa că Joachim Rotkopf va fi cazat la hotelul meu, din Suipacha, deşi solicitase vehement hotelul Plaza. Mai apoi am descoperit că Urquiza şi Johnson vor sta şi ei în acelaşi hotel - şi chiar pe acelaşi etaj cu neamţul! Era aproape prea multă viaţă reală pentru aşteptările mele. Organizatorii congresului mai mult ca sigur nu ştiau ce fac, ori atunci ştiau prea bine, şi aparţineau toţi aceleiaşi conspiraţii, aceleiaşi teribile viclenii a lui Borges din spatele lui Borges din spatele unui Dumnezeu de conivenţă care mă scosese din traiul meu liniştit şi sigur de la Bonfim.

Odată cu bonurile şi cu instrucţiunile cum să plătesc un taxi şi să ajung la hotel, Angela mi-a înmânat programul oficial al congresului şi o invitaţie la cocteilul de deschidere de la hotel Plaza. Când i-am mărturisit că nu-mi adusesem o cravată, ea m-a fulgerat cu zâmbetul ei (din nou!) şi mi-a spus că secretarele erau pregătite pentru tot soiul de excentricităţi ale participanţilor la acel congres, şi că lipsa cravatei, la mine, era un fleac faţă de ce se aşteptau să mai întâmpine... Şi s-a îndepărtat fiindcă alt nou-venit, un japonez nervos, îi solicita atenţia. Acesta reclama faptul că, pentru prima oară în istorie, Israfel Society călcase în picioare tradiţia de a ţine congrese alternative la Stockholm, Baltimore şi Praga, ceea ce-l obligase să-şi schimbe toate planurile şi chiar interferase cu echilibrul fluidelor sale vitale. Până la urmă m-am dus la hotel în acelaşi taxi cu japonezul, care n-a tăcut un minut. Promitea să protesteze vehement pe lângă conducerea Societăţii Israfel - dacă va reuşi să o întâlnească. Mai-marii Societăţii organizau congresele, dar nu apăreau niciodată în public.

Camerele hotelului erau mici, dar aveau plafonul înalt şi un perete întreg ocupat de un dulap cu uşile acoperite de oglinzi care ajungeau până la pardoseală, astfel că păreau să aibă o dimensiune dublă. M-a mirat căldura exagerată din cameră. Cocteilul urma să aibă loc la sfârşitul acelei după-amieze, dezbaterile vor începe în ziua următoare, iar conferinţa lui Rotkopf va constitui principalul eveniment al primei zile. Am ezitat, oare să-i telefonez mătuşii Sofia? Dacă află că sunt în Buenos Aires şi n-am căutat-o, ar fi vexată, dar dacă aş contacta-o, "bogătanii argentinieni" s-ar simţi obligaţi să mă primească, împotriva voinţei mele şi a lor. Am hotărât să-i cruţ, şi să mă cruţ. Cu douăzeci şi cinci de ani în plus, grăsunul Pipo nu putea fi decât şi mai nesuferit. Şi mai bogat.

Şi Jorge Luis Borges? Nu, nu te voi căuta. Auzisem că eşti foarte bolnav şi nu mai ieşi din casă. Nu voiam să mă mai expun frustrărilor de acum douăzeci şi cinci de ani. Te voi scuti şi pe mata de prezenţa mea în Buenos Aires, Jorge.

N-aveam un costum potrivit pentru cocteil. Până la urmă mi-am pus tot sacoul pe care-l purtasem în timpul călătoriei, singura mea haină mai bună. Trecând pe la recepţie, în drum spre Plaza, am reclamat căldura excesivă din cameră. M-au informat că încălzirea la maximum a hotelului fusese o exigenţă expresă exprimată de "el señor Rotkopf" de la 703 şi că era imposibil să se controleze temperatura fiecărei camere. Da, domnii Oliver Johnson şi Xavier Urquiza sosiseră şi ei, iar camerele lor erau, respectiv, 702 şi 704. Am ajuns cu întârziere la cocteil. Mă hotărâsem să trec mai întâi pe strada Maipu, numai ca să mă uit la poarta matale, Jorge, înainte de a o ignora cu desăvârşire. Nici nu-mi amintesc dacă am oftat privindu-ţi poarta. Mă resemnasem să nu te întâlnesc niciodată, maestre.

La început n-am recunoscut pe nimeni în salonul cel mare de la hotelul Plaza, deşi cunoşteam mulţi dintre specialiştii în Poe din paginile revistei Cărăbuşul de aur şi din fotografiile de pe copertele cărţilor. Erau celebrităţile mele. Am zărit-o pe Angela stând de vorbă cu doi bărbaţi la celălalt capăt al salonului şi m-am îndreptat într-acolo. Ea, cu zâmbetul ei, părea un luminiş însorit într-o pădure de trunchiuri ostile şi ameninţătoare liane vorbitoare. Unul dintre bărbaţi era slab şi înalt, atât de înalt încât trebuia să se aplece ca să-i vorbească Angelei. Purta mustaţă, avea părul dat cu briantină şi pieptănat spre spate şi un profil de pasăre de pradă. Dacă ar fi vrut s-o ciugulească pe dulcea Angela, ar fi trebuit să înceapă cu creştetul capului. Celălalt bărbat, cu spatele la mine, părea mult mai în vârstă şi fragil. Angela m-a recunoscut şi nici n-a fost nevoie să consulte ecusonul care-mi atârna de gât în locul cravatei înainte de a face prezentările. Eu eram Vogelstein, din Brazilia, iar pe domnul în vârstă care se întorsese ca să mă vadă îl cunoşteam desigur, era scriitorul...

Jorge Luis Borges! Mă aflam în faţa lui Jorge Luis Borges! Îmi zâmbeai şi-mi întindeai mâna ca să ţi-o strâng. Mâna matale era reală, mâna lui Jorge Luis Borges, pe care o strângeam fără să pot crede, era chiar din carne şi oase! Spuneai ceva. Ceva despre faptul că fuseseşi în Brazilia anul trecut, că-ţi plăcea mult Brazilia, că eşti pe jumătate brazilian. Mă întrebai de unde din Brazilia sunt de fapt. Aş putea să-mi repet numele? Am reuşit să revin cu picioarele pe pământ şi să spun, cu o voce pe care nu mi-o mai auzisem niciodată:
- Vogelstein. Vogelstein, din Porto Alegre.
Şi am adăugat:
- Scriitor.

Ţi-am cercetat faţa căutând un semn că numele meu îţi deşteptase vreo amintire. Vogelstein, Borges! Cel cu scrisorile, cel cu povestirile, cel cu traducerea din Mistério Magazine, cel cu "coada" insolentă! Ai spus:
- Vogelstein... Avem nişte Vogelstein în Buenos Aires. E un nume evreiesc, nu-i aşa?

Nu! Nu ei, Borges, eu! Nu filistinii bogaţi. Vogelstein din Porto Alegre. Admiratorul matale, colaboratorul accidental, colegul matale, deşi inedit. Corespondentul... Dar deja mi-l prezentai pe celălalt bărbat.
- Vă cunoaşteţi? Unul dintre principalii noştri specialişti în Poe. Într-un mod cât se poate de potrivit, e criminalist. Într-un mod încă şi mai potrivit, se numeşte Cuervo1. Întotdeauna îi spun domnului Cuervo că analizele domniei sale despre opera lui Poe sunt neloiale faţă de autor şi de ceilalţi cercetători, pentru că el are perspectiva unui personaj. Vorbeşte din interiorul operei. E un observator privilegiat.
- Te rog, Jorge, a spus Cuervo, cu o nerăbdare prefăcută.

Asta era probabil o glumă veche între voi doi. Angela a râs privindu-mă ca să vadă dacă am înţeles spaniola şi poanta. Am învăţat spaniola ca să te citesc în original. Înţeleg tot şi vorbesc cu o dezinvoltură rezonabilă, după cum ai putut să observi. Am râs mai tare ca toţi, cu un râs pe care, la fel, nu-l mai auzisem niciodată. Eram euforic datorită debutului meu în viaţa cosmopolită şi proximităţii - în fine! - a lui Borges. Curând aveam să-ţi spun şi eu Jorge.

La acel prim contact am vorbit puţin. Mi-ai spus că încerci să dictezi o carte, Tratatul final al oglinzilor. Am întrebat de ce "final" şi mi-ai răspuns că pe bună dreptate se poate presupune că, la vârsta matale, tot ce faci e pentru ultima oară. Am protestat şi m-am întors ca să iau o cupă de şampanie de pe o tavă care trecea, dar când am dat s-o ridic, căutând cu disperare o urare inteligentă de propus vieţii matale lungi, am văzut că erai dus de braţ spre alt grup, târât de o răpitoare în tafta.

Erai, în mod vizibil, marea atracţie a serii, iar străinii tocmai îţi observaseră prezenţa. L-am întrebat pe Cuervo cum stă cu sănătatea amicul său. Cred că am spus "Jorge". De acolo, de sus, Cuervo a făcut o grimasă. Borges nu e bine. Acceptase să participe la acest cocteil numai datorită lui, a lui Cuervo, fiindcă erau buni prieteni. Am întrebat dacă e adevărat că poliţia recurgea uneori la mintea lui Borges, adept al criptogramelor şi enigmelor şi pistelor codificate, ca să ajute la rezolvarea unui caz, aşteptându-mă să aud un râs drept răspuns. Dar Cuervo a rămas serios şi a spus că nu rareori îţi ceruse sfatul în soluţionarea unui caz încurcat, şi că întotdeauna contribuţia matale era valoroasă. În afară de asta, stăteaţi mult de vorbă pe teme de literatură poliţistă, Poe şi criminalistică.

Nu, Cuervo nu era romancier. A spus că n-avea această pretenţie. Îşi limita scrisul la chestiuni tehnice, din domeniul său, şi la ficţiunea lui Poe, dar câteodată cele două interese convergeau. Odată, de exemplu, folosise crima în camera încuiată din Crimele din Rue Morgue într-un curs despre expertiza şi cercetarea judiciară. Sigur! Mi-am amintit că citisem ceva despre asta într-o ediţie specială a Cărăbuşului de aur dedicată în întregime povestirii lui Poe, prima istorisire a unei anchete analitice scrisă vreodată, dacă facem abstracţie de Oedip al lui Sofocle. Şi Cuervo era o celebritate! Mi-a spus că era colaborator al revistei şi că participase sporadic la congresele acestea, dar că nu avea nici o altă legătură cu acea misterioasă entitate, Israfel Society. Atunci am auzit pentru prima oară că societatea era etichetată drept "misterioasă". N-am întrebat de ce.

Din fericire Cuervo nu s-a interesat cu ce mă ocup şi de ce sunt acolo, luând o a doua cupă de şampanie înainte de a o fi terminat pe prima. Se înţelegea că eram şi eu un scholar, nu un neofit uluit în materie de congrese. Nu un intrus din Bonfim în lumea reală. Încă o cupă de şampanie şi aş fi fost capabil să spun ceva despre decolteul Angelei şi aluniţa pe care o avea între sâni, asortată cu cea din mijlocul frunţii. Ceva sclipitor de inteligent. Era chiar posibil ca seara aceea să se încheie cu o discuţie literară, nişte teorii noi - sau tangouri! - cu Borges. Orice era posibil, în noua mea situaţie de om de lume. Alef nu murise degeaba.

Dispăruseşi printre admiratori. Am încercat să mă conving că ceea ce spuseseşi despre lipsa de loialitate a lui Cuervo faţă de autor fusese o aluzie voalată la traducerea mea după povestirea din revista editurii Globo, de acum douăzeci şi cinci de ani. Da, Borges îşi amintea de mine. Vogelstein. Vogelstein din Porto Alegre. Cum să nu-şi amintească!

După câteva şampanii, pândind o breşă ca să mă apropii din nou de mata, l-am zărit pe Joachim Rotkopf. Şi el încerca acelaşi lucru, dar fără ezitările mele. Înainta ca un crucişător prin mulţime, folosindu-se de baston ca să-şi facă drum. S-a arătat enervat când l-am interpelat, identificându-mă drept corespondentul său din Porto Alegre. Eram deja beat pe jumătate, dar am avut grijă să-mi ascund ecusonul, fiindcă îi scriam folosind un pseudonim şi nu voiam să fiu acum obligat să-i explic această schimbare de nume. Dar el nu era interesat de persoana mea sub nici un nume. Da, da, o să stăm de vorbă mai încolo. Eram cazaţi la acelaşi hotel? Perfect, perfect. O să luăm ceva de băut şi o să stăm de vorbă, chiar în seara asta. Şi şi-a continuat înaintarea spre mata, împingând două doamne din faţa lui şi răsturnându-l pe japonezul cu care împărţisem taxiul până la hotel.

Chiar în mijlocul acestei mulţimi de adoratori prin care-şi croise loc cu coatele, lăsându-mă pe mine la periferie, a stârnit neamţul primul dintre cele două scandaluri în care avea să fie implicat în cadrul congresului Societăţii Israfel. Te-a anunţat că venise pregătit să-l demaşte pe conaţionalul matale, Xavier Urquiza, să-i distrugă reputaţia şi să-l anihileze din punct de vedere intelectual, şi cu aceeaşi ocazie să-l spulbere şi pe americanul Oliver Johnson, pe care îl cataloga drept "Lovecrafty", inclusiv cu o dovadă documentată că teza lui despre Necronomicon era o mare gogomănie şi un plagiat. Şi, în faţa amuzatei matale cereri de reconciliere între spirite, a adăugat că va avea unele lucruri de spus şi despre escrocheria intelectuală a anumitor "falşi europeni" ca mata însuţi, Borges, ceea ce a provocat murmure de indignare în jur.

Rotkopf era tot atât de înalt ca şi Cuervo, care nu se afla însă prin preajmă ca să-şi apere fragilul amic, în timp ce mata doar zâmbeai timid la impoliteţea neamţului. Înălţimea lui mă surprinsese. Ca şi roşeaţa pielii, în contrast cu părul foarte alb. Într-una dintre scrisori îmi spusese că se născuse în ţara ideală, Germania, unde ar trebui să se nască orice intelectual, dar sub un soare greşit. Cultura solară a mexicanilor era o recunoaştere a faptului că ei nu vor avea niciodată vreo idee mai valoroasă de cultivat decât soarele, că soarele compensa lipsa unui Goethe. Soarele era ceea ce-l adusese în Mexic. Şi chiar şi aşa, în casa lui mexicană, şemineul funcţiona tot anul. Se mişca anevoios, dar avea trupul zvelt al unui fost atlet.

Doamna în tafta, care încă te mai ţinea de braţ, şi-a asumat sarcina de a închide incidentul. Şi-a îndepărtat prada de neamţul dezagreabil, a pornit în direcţia bufetului, iar mulţimea solidară a mers în urmă, ca o gardă pretoriană.

Al doilea scandal provocat de Joachim Rotkopf la congres a fost, evident, asasinarea sa, chiar în noaptea aceea. (....)