Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Internaţi în tehnologie


Bogdan Ghiu

27.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În metroul bucureştean, pe anumite tronsoane şi în anumite reţele, tehnologia GSM a început să funcţioneze şi la noi în tunel, între staţii, în timpul mersului trenurilor. Este un lucru extraordinar, pe care-l aştept să se generalizeze şi să se uniformizeze. În felul acesta, noţiunea de urgenţă, în sens comunicaţional, pur şi simplu dispare: putem comunica oriunde ne-am afla, chiar şi în măruntaiele pămîntului. Adio, izolare şi spaimă de singurătate!

Acest nou beneficiu, această nouă facilitate care ne va moderniza decisiv vieţile, adăugînd un plus de fluiditate şi de comoditate fluxurilor tot mai cursive, mai limpede şi mai frumos curgătoare ale vieţilor noastre, ar trebui însă, în acelaşi sens al verticalităţii fără limite, introdusă şi în exploatările miniere de pe cuprinsul României, de pildă, acolo unde oamenii muncii au început să dispară pe capete, fără urme şi, mai ales, fără posibilitatea transmiterii unui ultim mesaj de adio către cei dragi şi către semenii lor apropiaţi, de dragoste şi de recunoştinţă către lume, societate şi viaţă.

Este totuşi bine că s-a început, lucid şi prevăzător, cu metroul bucureştean, mai cu seamă în perspectiva unor viitoare, probabile, atentate, pînă la care va trebui însă să mai aşteptăm, ultim pas în definitiva integrare a României în civilizaţia lumii contemporane, în vederea căreia România va mai avea de muncit însă dur, aspru pentru a deveni cu adevărat şi în sfîrşit interesantă pentru amărîţii de descreieraţi din reţelele teroriste. Reţea contra reţea, reţele (teroriste) contra reţele (de telefonie), telefonia ne uneşte întru pericol, trăim tot mai periculos dar putem comunica asta, ce bine! Graţie noii facilităţi GSM introdusă şi pe tărîmurile noastre veşnic verzi, crude, ne vom putea comunica ultimul "Te iubesc!", fundamentalul "Pe ăla mic să-l dai la Româno-Americană!" etc. Vestea este, cu adevărat, liniştitoare: vom putea muri împăcaţi că ne-am transmis ultimele gînduri.

Aţi auzit însă cum sună, inclusiv, all inclusive acum în metrou, cum ne avertizează neîntrerupt că cineva ne doreşte ultima generaţie de terminale (telefoane) GSM? Soneriile mobile de ultimă generaţie nu ne mai mobilizează, nu mai întrerup, amintindu-ne, atrăgîndu-ne atenţia să ne întrerupem, să ne oprim din ceea ce tocmai facem pentru a vorbi cu cineva la telefon. Ele nu mai marchează o discontinuitate, aşa cum fuseserăm obişnuiţi încă de pe vremea străbunicilor noştri, de cînd s-a inventat telefonul, care încă de la începuturi fusese perceput (la Londra, de pildă) ca o intruziune nepermisă în burgheza, intangibila, sacrosancta viaţă privată inventată tot de către modernitate.

Pînă foarte de curînd, soneriile telefoanelor noastre, fixe sau mobile, ne speriau, făcîndu-ne să tresărim, provocînd nu de puţine ori adevărate tahicardii. Soneria, în general, a telefoanelor sau de la intrarea în locuinţe, era făcută să streseze, să alerteze, să marcheze în mod neplăcut, schimbînd radical starea de spirit, pregătindu-ne infinitezimal pentru tot ce poate să fie mai rău: evenimentul, în modernitate, este aproape întotdeauna nefast. Un telefon "clasic", chiar şi atunci cînd e (îndelung) aşteptat, ne inundă cu insuportabile fluxuri de adrenalină. Cînd ridicăm receptorul unui telefon clasic, ne aşteptăm deja, căci am fost deja pregătiţi, la ceva imprevizibil, neaşteptat, care, în proporţii nebănuite, ne va schimba pe loc viaţa. Prin telefonia clasică, a părinţilor şi bunicilor noştri, exteriorul erupe în bula aparent protectoare a interiorului sferei private, pregătindu-ne, într-o succesiune de neevitat, pentru intruziunea sa în interioritatea intimităţii noastre, graţie pasivităţii (întru pătimire) a auzului.

"Sunetul ne atinge, ne interesează, ne pasionează mai mult pentru că ne pătrunde. El este elementul interiorităţii pentru că esenţa sa, energia sa proprie face ca receptarea sa să fie obligatorie. Eu pot să închid ochii, pot să mă feresc să fiu atins de ceea ce văd şi care nu poate fi perceput decît de la distanţă. Dar pasivitatea şi pasiunea mea se oferă total «acelor accente de al căror efect nu ne putem feri organele de simţ», care «pătrund prin ele pînă în adîncul inimii şi introduc acolo, în ciuda voinţei noastre, mişcări care ne smulg lacrimi şi ne fac să simţim ceea ce auzim». Vocea pătrunde cu violenţă în mine, este calea privilegiată pentru efracţie şi interiorizare, a căror reciprocitate se produce prin «faptul-de-a-ne-auzi-vorbind», în structura vocii şi a interlocuţiunii", scria, comentîndu-l pe Rousseau, Derrida în Despre gramatologie.

Ultima generaţie de sonerii GSM este menită a nu mai speria şi a nu mai întrerupe. Noile sonerii reproduc, sugerează, cel mai adesea, diferite piese, fraze muzicale sau glasuri, frînturi de sunete familiare, dragi, apropiate, cunoscute, continuînd ceea ce începuseră deja, cu mai multă vreme în urmă, alarmele de trezire ale ceasurilor electronice "de căpătîi". Telefoanele mobile actuale sună neîntrerupînd, nealarmînd, continuînd, marcînd o reluare, o revenire, ca şi cum s-ar deschide un aparat de radio: ne avertizează plăcut, atenuînd şocul "veştii", al trezirii la lume şi realitate, al (re)intrării în contact cu ceilalţi, altfel spus cu infernul. Şi, mai ales, ele nu mai întrerup, ci par a marca, dimpotrivă, o continuitate, amintindu-ne agreabil, ambiental, netraumatic, amical, că pauza de noncomunicare, de izolare, de autonomie, de "ascundere", de individuaţie s-a terminat, că ea constituie un simplu "accident" al vieţilor noastre, al stilului contemporan de viaţă. Că, de fapt, răsturnînd ordinea lucrurilor, trăim într-un permanent flux comunicaţional, că acesta reprezintă continuum-ul de fond al vieţilor noastre: comunicăm neîncetat, cu mici pauze acordate. "Înapoi la treabă!", par a sugera aceste "sonerii" care nu mai sperie, dar ne trag amabil de mînecă, reamintindu-ne că trebuie să ne întoarcem la datoria de a comunica neîncetat, de a rămîne şi de a sta în "transmisie directă": "Breaking News" continuu, care nu mai întrerup, de fapt, nimic, constituind însuşi mesajul-mediu-suport de fond.

Dacă, aşa cum am văzut, auzul este pasiv şi invaziv, dezarma(n)t, livrîndu-ne, inclusiv telefonic (dramaturgie ontologică interpretată azi tehnologic), văzul în schimb - tocmai de aceea, nu întîmplător, considerat "simţ intelectual" - poate să selecteze, să întrerupă fluxul, permiţînd decizia şi, deci, autonomia individuală, a conştiinţei şi raţiunii personale, respectîndu-ne şi înarmîndu-ne ca persoane, în sens inclusiv, şi decisiv, democratic.

În civilizaţia actuală, dominată de imagine, deci de văz, ar trebui aşadar, conform acestor premise teoretice, să fim cu atît mai autonomi, mai "maturi" (în sens kantian), practicanţi asidui ai deciziei lucide. Limitele, graniţele, personale şi de tot felul, ar trebui să fie, graţie culturii vizualului şi a văzului, extrem de bine marcate.

Dar nu se întîmplă deloc, din păcate, aşa. De ce? Pentru că vizualul contemporan se comportă, ne invadează nu propriu-zis vizual, adică delimitant, în-cadrant, ci, aşa cum profeţea deja McLuhan auditiv, "ambiental", provocînd nu discontinuităţi, ci întreţinînd continuum-ul, fluxul, omogenizarea, "pasta", plastifierea plasticităţii fiinţei umane.

Iar utilităţile şi comodităţile tehnologic-comunicaţionale au tot mai mult, să nu uităm, un aspect de jucării, incitînd simţul ludic din fiecare, făcîndu-ne să ni se pară că ne jucăm unii cu alţii, de-a societatea, viaţa, moartea. Nimic nu ne mai sperie, totul, pînă la soneriile telefoanelor noastre, căută să ne liniştească, să ne ferească de stres, să atenueze şocurile, încercînd din răsputeri să şteargă din noi sechelele acelei civilizaţii a alarmei care a fost, mai presus de orice, modernitatea. Ne reîntoarcem blînd, purtaţi tehnologic de mînuţă, la grădiniţa ancestrală şi în pîntecele mămicilor noastre, organizate astăzi de către societatea însăşi. Obosiţi, stresaţi, epuizaţi de fapt (marea intuiţie a lui Beckett: epuizarea fiinţei), ducem o viaţă de sanatoriu. Branşaţi în permanenţă la aparatele care ne ţin în viaţă, trăim cuminţiţi, nepericuloşi nouă înşine, sedaţi comunicaţional, internaţi în tehnologie: moarte clinică, viaţă tot mai teoretică, "denudată", redusă preventiv şi benefic la funcţiile bio de bază, simple relee şi terminale ale mediului electronic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer