Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

6. Mă văd nevoit să scriu! Silit!


Cornel Mihai Ungureanu

12.05.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
19 octombrie 2000
Există în Întîmplări în irealitatea imediată a lui Blecher, o scenă în care povestitorul, aproape adolescent, urmăreşte o necunoscută. Intră după ea chiar în curte. Femeia nu-l observă, intră în casă, iar el îngenunchează cu mîna la inimă, într-un rond. Rămîne aşa pînă înţepeneşte. Lumina se stinge. Se aprinde iar. Iar se stinge. Se aprinde din nou. Fusese reperat, dar el continuă să stea în rond, cu mîna pe inimă şi genunchiul în pămînt. Femeia iese, vine lîngă el, se privesc şi ea îi spune: Hai...acum s-a terminat. El murmură doar un Bună seara şi pleacă. Scena se încheie astfel: Toate disperările mele urlau din nou dureros în mine.

Toate disperările mele urlă dureros în mine în această seară. Recunosc, fără să-mi pese de ridicol, că Nadia reuşeşte să-mi frîngă inima, cum se spune. Tăcerea ei îmi alungă calmul, îmi otrăveşte gîndurile. Am iubit-o foarte mult. Poate încă o mai iubesc. Nu ştiu. Ştiu doar că tu nu mă poţi ajuta cu nimic. Nimeni nu mă poate ajuta şi am obosit să fiu singur. Am obosit să văd filmele, meciurile, talk-show-urile. Să citesc cărţi. Să scriu.

Am să aprind acum un muc de lumînare rămasă din noaptea de Înviere. Poate reuşesc să găsesc puţină linişte. Calm down, îmi zice Ane, pe Internet.

Am sunat-o pe Ioana, să-i zic la mulţi ani. Aproape nu credeam că va răspunde la numărul ăla. Am rîs mult, în telefon. Mă amuzam, ea era mai serioasă, ca de obicei. N-am mai văzut-o rîzînd de atunci, cînd avea şaptesprezece ani, era iarnă şi eram în oraşul ei din Ardeal şi mă ducea să-mi arate fetele tinere în halate transparente cum coceau pîine şi greşelile de pe etichetele dintr-un magazin. Îmi punea unt pe pîinea prăjită şi mirosea a ceai de ...cum îi spune? Se face şi supă din el...Chimen! (ei îi spuneau secărică). Am mers şi cu colindul, ştiu şi acum cîntecul ăla vechi de o sută de ani care începe cu În grădina raiuluiu şi era şi Corina şi erau şi fraţii Ioanei şi părinţii ei, iar eu eram pe atunci mai timid şi destul de prudent, de complexat, de intimidat. Da, atunci Ioana rîdea din toată inima!

20 octombrie 2000
Uneori mă retrag în camera mea şi doar mimez că scriu, pentru a scăpa de o banalitate ucigător de plictisitoare, de ani de zile repetată (cu mici noi nuanţe), a conversaţiei. O zdrobitoare inutilitate, o irosire, pe holurile casei mele. Pentru a o bruia, căci şi ea mă bruiază, deschid televizorul, căzînd în cursa altei risipiri.

Despre Colocviile Mozaicului ţi-am mai scris puţin în altă scrisoare. (Oare ai primit-o? N-am trecut pe plicul ăla codul poştal). Îmi amintesc drumul cu autocarul, durerea mea de cap, veselia de oameni sănătoşi a profilor acelora (inclusiv decani şi cercetători academicieni), o replică a unuia dintre ei: Mădălina gingaş înainta, solidaritatea lor post-modernă, în vreme ce treceam prin sate sărace, oraşul se terminase, rămăseseră în urmă şi cîmpurile cu gunoaie şi cai împiedicaţi, scoşi la păscut. Case micuţe, cu tutun pus la uscat pe garduri, case de ţigani, neterminate. Vărzării, şcoli dărăpănate şi cîrduri de gîşte. Am uitat bisericile scorojite!

Depinde de tine. Cultura îi doreşte pe cei cu har. Majoritatea colegilor tăi nu intră în ecuaţie. Eu ştiu ce vreau, dar asta nu e deloc de ajuns.

Demult, tare demult, am văzut Noaptea iguanei. Tot de două ori.

Nu-s de acord cu afrmaţia lui Sartre. Pofta de a scrie e de sine stătătoare. Dorinţa mea de a trăi este imensă. Nu scrisul mă opreşte, în vreun fel. Altele sînt. Hemingway este exemplul elocvent al trăirii intense şi al scrisului performant. Cînd ne văzu intrînd pe uşă, barmanul ne privi şi puse imediat capacele de sticlă pe cele două platouri cu gustări gratuite. A trăit întîmplarea asta! Sau aluzia la mine: Dimineaţa bătea un vînt puternic şi valurile se înălţau pe plajă şi era treaz de multă vreme înainte de a-şi aminti că i se frîngea inima.

Dacă vrei, îţi scriu şi eu autobiografic. Vrei?

Dacă am să-ţi scriu atît de mult, abia vei găsi timp pentru a citi scrisorile mele. Uite, pot scrie un roman autobiografic, pentru tine! În direct, cum se spune! Dar eu sînt, deja sînt, scriitor. Te-ai simţi frustată dacă aş publica romanul pe care ţi-l scriu? Ane s-ar simţi frustată. Ea îmi scria cîndva că a publica e prostituţie. Poate între timp s-a răzgîndit. Va fi un roman în foileton. O să punem titlul la sfîrşit. Sau pe parcurs. Poţi să citeşti o carte, dacă ea nu are (încă) titlu?

Încep.

M-am născut în decembrie. Bunica mea îmi spunea că era un ger de crăpau pietrele şi că zăpada scîrţîia sub picioare, ca o poartă ruginită.

Cred că aerul era albastru de frig , iar din gura bunicii mele ieşeau aburi calzi pe care aerul albastru îi înghiţea fără ezitare. Probabil că din coşurile căsuţelor de pe strada noastră ieşea fum, iar bunica era încălţată cu şoşonii ei lucioşi şi purta paltonul ăla negru şi atît de vechi, în timp ce se îndrepta spre maternitate. Acolo, la broaşte- oamenii îi spuneau aşa din cauza celor cîteva broaşte ţestoase ce alcătuiau o fîntînă arteziană, în curtea spitalului- am tras primul ţipăt. Nu mi-l amintesc.

Mama nu mi-a povestit nimic despre naşterea mea. De altfel, din motive pe care doar le bănuiesc, cînd încă nu împlinisem doi ani, părinţii mei au plecat din micul orăşel cu străzi ce nu puteau fi decît paralele sau perpendiculare, lăsîndu-mă în grija bunicii. I-au luat cu ei pe cei doi fraţi ai mei. Nicu era puţin mai mare decît mine, Mari - un pic mai mic.

24 octombrie
Ce repede m-am oprit!
Încă n-am răspuns la întrebările (două) revistei Vatra. Aş vrea s-o fac mîine.

25 octombrie
Mă încăpăţînez să termin cartea asta a lui Cărtărescu- Visul- din care am mai citit cîndva. Nu-mi plac copilăriile de genul: dacă voi continua să scriu aici, o voi face dintr-un impuls interior şi doar pentru mine; povestea pe care m-am gîndit să o scriu aici, dacă aş vrea să o public; Aici, drag cititor, mă tem că, fără să vreau, îţi voi da o grea lovitură. Nici cum sună Norwegian Wood în româneşte.

Mi se pare cam mult ca într-o nuvelă (două) să apară Hoffman şi Blecher, Kafka, Popoviciu, Proust, Novalis, Nerval, Raskolnikov etc. Şi iar drag cititor, mă simt dator să-ţi umplu cu ceva aşteptarea, dispreţul profund pentru colegii care jucau ping-pong în timp ce el umplea tabla cu versuri din Verlaine sau Eluard, sila faţă de oamenii mulţumiţi de viaţa lor măruntă, premiile pe care le lua la concursurile de creaţie, unii mă considerau drept "foarte bun", drept o valoare, cutia în care colegii îi puseseră un dar de ziua lui şi pe care el n-o atinge, o lasă pe bancă. Persoana I care povesteşte se numeşte, totuşi, Andrei. Influenţa evidentă a Metamorfozei kafkiene, şi în viaţă, şi în ficţiune, începutul dă tonul (profund gînd).

Rămîne relaţia cu Gina, fata care avea să fie cel mai monstruos de frumos lucru din viaţa mea, valvele, crustele, sidefiul, orbitorul.

Mă văd nevoit să scriu! Silit!

Am stat o oră în zadar într-un club cu Internet. Trebuie să-i scriu lui Bogdan şi uite că n-am putut.

Discuţia pe care o voi avea cu Nadia va fi una vehementă. Certurile ne-au ieşit întotdeauna bine, au fost cu adevărat frumoase, le păstrez ca pe amintiri dragi. Nu glumesc.

Dan va pleca probabil în februarie, în Canada.

Îmi plac două poeme de Cărtărescu. Nu ştiu dacă vreun pui de invidie îmi întunecase privirea literară. Cred că nu. Îmi amintesc cu ce plăcere am citit un fragment din Contorsionista de T.O. Bobe, în Interval. L-am şi recitit, l-am şi recomandat spre lectură. Şi eu sînt, ca scriitor, egocentric, dar în viaţă...

Uite o foaie veche, uitată: Văd o legătură între De pildă, niciodată nu mă rad fără să-mi vină a rîde, atît mi se pare de tîmpit că fac aşa ceva (Flaubert) şi un englez care se sinucisese lăsînd un bilet (într-o carte de Blecher): Prea mulţi nasturi de încheiat şi de descheiat toată viaţa. Numai că Flaubert nu s-a sinucis.

Eram prea mic cînd am citit Salambo. Nu-mi amintesc nimic; doar că aveam cartea în două exemplare, la Alexandria.

25 octombrie 2000
Un vis urît. Mă durea în gît, asta s-a confirmat şi în realitate, era ceva şi cu o pisică udă. În caietul tău cu vise se găsesc, cu siguranţă, lucruri deosebite. Ai şi un caiet cu visuri?

O frază a Rhodei, din Valurile doamnei Woolf (cu care şi închei):
Mă prefac că urmăresc şi eu un ţel. Îmi trag ciorapii aşa cum văd că fac ele.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer