Vara asta mi s-a părut ceva mai grea. Dar a rămas frumoasă şi ea. De-acum Irina ştie că uneori toboganul poate să fie prea încins. E foarte sigură pe picioarele ei, urcă singură scările, ba mai nou le şi coboară. Are o memorie fantastică. La bunici, a văzut o pisică pe un gard. O săptămână mai târziu, trecând pe lângă acel gard, m-a întrebat unde e mau? În cămăruţa pe are am împărţit-o în casa bunicilor, dulapul avea uşi cu oglinzi. Aşa am aflat că Irina se recunoaşte în oglindă, ştie că imaginea aceea este a ei şi nu a altui copil. Tot în casa bunicilor a învăţat să hrănească peştii, papagalii şi căţelul, pe cel din urmă considerându-l probabil vreo rudă îndepărtată a lui Mitz.
Drumul spre casă a fost plăcut. Întotdeauna îmi place zborul spre Bucureşti, am senzaţia că timpul curge exact atât de repede cât trebuie. Mă întorc acasă cu bucurie, din toate călătoriile mele. Spre norocul nostru, pe scaunul de lângă rezervat nouă nu s-a aşezat nimeni aşa că Irina a avut propria ei centură de siguranţă şi a dormit liniştită preţ de două ore, ghemuită sub pulloverul mamei şi cu picioruţele în poala mea. Asta mi-a dat ocazia să îmi refac puterile după cele 75 de minute petrecute cu ea în braţe, la coada şerpuitoare din faţa birourilor de check-in. Aşa cum scriam şi în ultima mea postare, terorismul ne-a ajuns din urmă şi plătim cu nervi, timp şi disconfort greşelile unor indivizi ale căror alegeri trebuie să le înghiţim, că aşa e în democraţie. "What a beautiful and delightful child she is!" a exclamat o doamnă martoră la contorsiunile Irinei în braţele mele şi ale Bunicului, la chicotelile pe care le scotea pe când mă trăgea de păr sau de nas ori mă ciupea de obraji, ca să-şi mai umple timpul... Când s-a trezit din somnul de frumuseţe, Irina a privit pe geam, a văzut norii pufoşi şi cerul albastru şi a strigat din toate puterile: "CADE!"
- Nu cazi, mămico, stai liniştită.
Noroc cu un alt bebeluş care se târa nestingherit pe aleea dintre scaune, dintr-un capăt în altul al avionului... Dacă acela - care era mai mic - nu cădea, era clar că nici noi nu vom cădea. Nu ştiu dacă din cauza aerului condiţionat din avion sau din cauza mâncării servite, până să aterizăm, pe braţele Irinei au apărut o sumedenie de bubiţe mici, reliefate, despre care am aflat o săptămână mai târziu că sunt o manifestare a dermatitei atopice. Prilej de frământări şi de mustrări de conştiinţă, o neplăcere de care va trebui să ne ocupăm de acum şi până la adolescenţă. Între timp dermatita s-a agravat însă încercăm să ne păstrăm calmul şi să ne obişnuim cu ideea că începem o listă de restricţii de alimente şi texturi, pentru a-i păstra tenul curat.
Acasă, Irina s-a bucurat să-şi regăsească jucăriile şi pătuţul. Deşi mă temeam că s-a obişnuit să mă ştie cu ea în pat noaptea, n-am avut nici un fel de problemă. Ba mai mult, dacă e linişte în casă, somnul de după-amiază poate dura şi trei ore, ceea ce simplifică mult programul zilei.
Bunica - botezată de Irina "Ana" - ne-a dăruit la plecare un cristal din cele ce se atârna la fereastră. Dimineaţa asta, bucuria fetiţei dar şi a pisicii a fost să prindă curcubeele pe care cristalul nostru le proiecta pe pereţi. A fost prima dimineaţă din viaţa Irinei, în care mama a lenevit în pat, în vreme ce copila şi pisica ei se încălzeau la soare, pe balcon, mai rupând o frunză, mai mâzgălind pereţii cu cretă, mai fugărind câte o muscă sau un curcubeu pe perdea.
Ne pregătim de o toamnă pe care mi-o doresc luminoasă şi caldă. Fetiţa noastră ştie o mulţime de lucruri, înţelege noţiunea de pericol şi de interzis. Descoperă plăcerea de a se juca singură, câştigându-şi astfel încă o fărâmă de independenţă. Şi în timp ce ea da apă căluţului-balansoar, mama se bucură de culorile cristalului şi de razele călduţe ale lui Septembre.
... Now, that's what I call living..., zise Balloo şi se lăsă pe spate, plutind în voia apelor fluviului.
