Antologie poetică

Citiţi cronica lui Daniel Cristea-Enache despre această carte.


1. la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cândva.
şi suntem şi acum şi o să fim şi mâine, poimâine şi
în veci apa aceluiaşi râu ne va scălda.

câte luni n-a fost decât doar zi şi noapte
câte luni nu l-am căutat peste tot.

trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo
o coteşte brusc la stânga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. acel cap

singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo
nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos

zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea
zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decât
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul şi fără ieşire.

nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.

ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste
uscaturi şi ape, nu-l prevesteşte nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.

4. ies rar şi când ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi
după efortul expulziei. într-o zi
n-or să mai aibă destulă putere să-şi
împingă fătul afară de tot.

aici numai patul mai are puţină căldură umană.
şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă
îmbucă tot mai de sus, de
umeri, de ceafă, de piept.

şi dorm acum pentru că mâine urmează
şi mâine să dorm şi în molusca pernei
nu mai contează dacă eu sunt eu sau eu -

salteaua se umflă şi mă scufundă încet în
întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,
se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,
placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea

şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud
trezeşte-te, zice, dar eu nu.
la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămâne
dacă m-aş trezi în întregime?

11. tot timpul au avut ai mei grijă ca eu să nu am timp.
la douăzeci şi şase îmi mai aduceau păpuşi să le iubesc.
umpleau încăperea cu păpuşi de pe vremea lor, de pe vremea bunicelor lor:
toate rămăseseră tinere şi frumoase.

şi ei ziceau că ălea toate-s fete pentru mine. şi numai pe ele să le iubesc.
ca nu cumva să intervină timpul între noi. să nu cumva
să reuşesc să scap înspre treizeci.

în fiecare an ziceau azi e ziua ta, ai douăzeci de ani.
şi păpuşile aveau douăzeci mereu. şi ei ziceau dacă n-o să
ieşi o să ai mereu douăzeci.
şi când am ieşit abia dac-au mai dat de mine. totul
la mine s-a vestejit. toate pe mine au îmbătrânit.
şi ei s-au speriat grozav, au zis - păpuşile tale n-or să te
mai recunoască. n-or să te mai poată iubi.
niciodată n-ai să le mai poţi recuceri.
tu n-ai voie să ieşi, timpul afară e prea rece pentru
tine. trupul tău e mult mai subţire decât.

trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă
prin care timpul suflă abia auzit.

12. îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe
masă lumânări, farfurii, pahare.
e fericit. are treizeci de ani de
moarte de la naştere încoace.

(din vol. Ieudul fără ieşire, I)


*****

peste drum de crâşma unde stau şi beau
e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani.
aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă.
ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul.

atunci ridică înspre mine crucea cu mânie
şi mă ameninţă şi atunci ridic şi eu înspre el
halba cu bere şi-l ameninţ
şi bat furios din picioare şi se mânie şi el
şi dă îndărătul ferestrelor din picioare şi mâini.

poate nu ar trebui să vin duminica la birt
chiar de la şapte dimineaţa. el îşi începe
slujba la nouă. dar la şapte, exact la şapte
se furişează şi el în altar şi începem să ne facem semne.

două ceasuri ne pândim fără-ncetare. când începe slujba
nu mai e acelaşi om: le spune alor lui
vorbe întortocheate, saltă vocea, greşeşte predica, se întrerupe
şi în tot răstimpul ăsta dă de mai multe ori fuga-n altar,
ridică perdelele, mă caută şi începe să dănţuiască
şi bate cu crucea îndrăcit către mine.

ameninţă gata să spargă ferestrele şi eu mă înfurii atunci
şi mai grozav şi ridic
halba de bere mai sus şi el iar fuge dincolo şi le vorbeşte
credincioşilor, dar nu rezistă prea mult, îşi zice
predica prea repede, se grăbeşte să se descotorosească
de ei mai iute, să poată reveni la fereastră.

probabil şi în predică vorbeşte tot de mine şi păcatul meu.
aşa cum eu alor mei le vorbesc în birt mereu de el.
într-o zi vom intra în biserică, cu căpăţânile plecate,
toţi noi ăştia luaţi de soartă şi daţi peste cap
şi părintele o să ne ierte şi-o să ne dea binecuvântarea.

o să facem atunci un chef pe cinste, părinte,
întotdeauna plătesc eu, poţi bea liniştit, noi n-avem
cui te pârî. şi după aia o să ne mutăm şi o să bem şi la tine,
o să fie duminică seara târziu, n-o să ne vadă nimeni.
dar încetează să mă mai ameninţi, mi-e atât de frică acum
de cei ce mă ameninţă cu viaţa veşnică, părinte.

(din vol. Porcec)


*****

mă rog unui dumnezeu care fie a plecat deja
fie încă n-a apărut.
cel ce se roagă e bine să se roage noaptea,
când oroarea e densă.

am învăţat că pe drumul ăsta nu se poate înainta
şi abia apoi am mers pe el.
e-adevărat, cerul n-a luminat nici o clipă,
nici măcar cu puţinele stele mărunte
dosite în spatele celor mari.

dar am devenit mai treaz. nu merg undeva
ca oricine. înaintez prin dosul fiinţei,
pe dedesubtul ei, unde nu se află încă
nimic închegat. adulmec

ceasul rău şi văd că se potriveşte
cu-al meu. nu cred că trebuie să mă-nspăimânt.
vine vremea unuia care stă de multă vreme aici,
dar n-a locuit pe pământ.

(din vol. Pantelimon 113 bis)