Cine m-ar putea opri?

-Eşti mai egoistă, mai orgolioasă, mai impulsivă decît fostele mele iubite. Mai frumoasă, mai bună.

Nu ştiam dacă Francesca se supărase sau zîmbea. Părea că oscilează încă între cele două alternative.

- Îţi place Luize? m-a întrebat.

- Da. Dar nu mă interesează atît de mult feminitatea ei. Doar omul.

Nu ştia dacă să-mi creadă cuvintele sau nu. Nici eu nu ştiam dacă spun adevărul.

- Nu te simţi frustat? Dacă îţi refuzi...

- Nu-mi refuz nimic. Nu doresc nimic de la Luize.

Mi se părea adevărat, dar evitam să aprofundez ideea.

Ne-am aşezat pe o bancă, între blocuri. În jurul nostru, doar pămîntul bătătorit pe care băieţii jucau fotbal, ziua, atenţi, cei mai înalţi, să nu dea cu capul în sîrmele pentru rufe întinse în toate direcţiile, între copaci. Căzute frunze acopereau locul.

E bine să aduci ceva nou, cînd iubeşti, îmi spuneam, în gînd, cuvinte banale. Altfel, se depune zgura. Dacă nu ninge iar, zăpada veche e tot mai murdară, cu fiecare zi care trece.

Pe străzi, lucrătoarele de la salubritate, îmbrăcate în uniforme portocalii strîngeau gunoaie. O fată tristă mi-a aruncat priviri verzi, dintr-o staţionată maşină de lux. Lacrimi mov din pricina rimelului franţuzesc, curgeau pe obrajii femeii ce venea de la piaţă. Coada de peşte ieşea din sacoşa ei şi-mi amintea brusc de Sorin şi de prietenia noastră rămasă într-o formă oarecum asemănătoare.

Am privit cu jind spre bordurile de pe marginea drumului. Încă nu erau date cu var, mi-ar fi plăcut să stăm acolo dar Francesca n-ar fi acceptat să-mi ţină tovărăşie. Dar eu de ce i-am permis să nu accepte? m-am întrebat, în gînd. Nu mai foloseam prezentul, părea o chestiune din trecut, lipsită acum de importanţă.

- Care e gestul care te reprezintă cel mai mult? am întrebat-o.

- Dar care e gestul care te reprezintă pe tine?

Ştia să răspundă unei întrebări, printr-o altă întrebare.

- Mă opresc în mijlocul trotuarului şi notez, în grabă, cu pixul, pe o foaie motolită, o idee, sub privirile normalilor care vin sau se duc, înghesuiţi într-un autobuz ticsit, la lucru, am zis. Şi care e gestul tău?

Nu mi-a răspuns. Se pricepea destul de bine şi la asta.

De ce o interesa dacă îmi place Luize? De ce se aştepta ca eu să mă port ca şi cum i-aş aparţine, cînd ea nu-mi mai aparţinea cîtuşi de puţin?

Voiam să demonstrăm ceva în legătură cu statornicele prietenii? De unde ne venea bucuria asta, în ochi, cînd ne întîlneam şi cine arunca între noi cu tăceri insurmontabile?

A început deodată să plouă şi, în faţa redacţiei unui ziar local au ieşit doi tineri jurnalişti- un băiat şi o fată, să fumeze. Stăteau în prag, trăgeau cu seriozitate fum în piept, fără să se privească, fără să schimbe un cuvînt. Priveau ploaia.

Nici noi nu ne priveam. Cuvintele rămăseseră blocate, ca un lift între etaje, din cauze greu descifrabile- vreo tristeţe picată din cer, o stînjeneală stranie, mereu surprinzătoarele- acum? aici? tocmai nouă?- stîngăcii ale blazării.

Picurii treceau lejer printre crengile chiluge şi ne loveau, fără răutate.

- Nu vrei să intrăm? am întrebat, arătînd, din priviri, spre oficiul poştal şi, spre surpriza mea, Francesca s-a ridicat.

În vitrina librăriei închise am văzut o carte de Luis Sepulveda- Bătrînul care citea romane de dragoste. Titlul mi-a plăcut şi m-am gîndit că într-o zi voi citi această carte.

Îndrăgostiţii oraşului meu treceau pe celălalt trotuar, schimbînd sărutări pătimaşe sau caste. Se făcuse, fără să băgăm de seamă, prea tîrziu ca să mai traversăm şi aveam inima uşoară, pentru că nu mă simţeam deloc vinovat.

Coşurile fabricilor fumegau dincolo de gară.

Două căruţe cu ţigani staţionau pe marginea drumului. Cei tineri se amuzau pe seama bătrînului cu pălărie neagră, barbă şi mustăţi galbene:

- Armăsare, cîţi ani ai?

- Douăşdoi, douăşdoi, mormăia, serios, moşul.

- Ai putea să notezi scena într-o povestire de-a ta, a zis Francesca, uşor ironică.

- Cine m-ar putea opri? am răspuns, vesel, imun, de ceva vreme, la înţepăturile ei.

Ploaia se înteţise şi pentru că ajunsesem, am intrat în oficiul poştal. Un bărbat beat se certa cu femeia de la ghişeu. El voia să plătească factura telefonică, dar nu o avea cu el şi, ceea ce era mai teribil, nu-şi amintea numărul de telefon de-acasă. Părea uimit de această întîmplare şi de faptul că funcţionara refuza să-i primească banii.

- Eu vreau să vă dau bani, nu să vă cer! spunea, din toată inima, omul- ca unul care vede că dreptatea, deşi e de partea lui, nu îi e de nici un folos.

În încăperea asta înghesuită, ne-am oprit lîngă căsuţele poştale din lemn lăcuit, cu spatele la ele. În faţa noastră, fereastra cu perdele lungi, rupte din loc în loc, ne lăsa, binevoitoare, să privim lumea.