Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un dansator poate transpune în dans absolut orice!


Gina Şerbănescu, un interviu cu Adrian Stoian

22.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La cei 20 de ani ai săi (s-a născut pe 12 martie 1986), Adrian Stoian este un dansator consacrat. La 17 ani deja crease o coregrafie proprie, piesa Crossroads, prezentată în premieră în 2003, în cadrul selecţiei naţionale pentru Eurovision. Încă de la prima sa apariţie, Adrian Stoian a impus un stil inconfundabil, datorat tendinţei sale clare de a nu despărţi discursul coregrafic de povestea întrupată. Au urmat creaţii remarcabile, precum Crossroads of Illusion (2003), Loading (2004) sau Line of Life (2005). Profilul artistic al lui Adrian Stoian este rezultatul propriei originalităţi, rafinate prin întâlnirea cu personalităţi ale dansului românesc. Adrian Stoian este discipol al lui Florin Fieroiu, care în timpul studiilor liceale i-a modelat drumul, este actualmente studentul lui Ioan Tugearu şi mărturiseşte că o mare importanţă pentru traseul său artistic o are întâlnirea cu Cosmin Manolescu, pentru a menţiona doar trei dintre numele importante ale dansului românesc care l-au marcat pe Adrian Stoian. Având în vedere creaţiile sale de până acum, precum şi proiectele sale, putem afirma că Adrian Stoian este un artist graţie căruia viitorul dansului contemporan românesc este în siguranţă.



Gina Şerbănescu: Cum ai ajuns să studiezi dansul?
Adrian Stoian: Am început să studiez dansul în clasa a patra...

G.Ş.: Şi, desigur, a fost alegerea ta...
A.S.: Nu... Alegerea mea a fost când am ajuns la liceu... Când eram în clasa a treia, la şcoala la care învăţam au venit două doamne profesoare, ca să facă o selecţie pentru Liceul de Coregrafie. Eu atunci habar nu aveam ce însemna baletul...

G.Ş.: Dar nu ai avut niciodată până atunci dorinţa de a dansa, nu se declanşa ritmul în tine când auzeai o melodie?
A.S.: Asta i se poate întâmpla oricui, eu mă refer la dans în sens profesionist... Am decis să merg la un test, pentru că am fost selectat din 200 de copii. Doamna profesoară Anca Mândrescu, pe atunci directoarea liceului, ne testa. Am fost acceptat... Apoi a venit partea "amuzantă" a lucrurilor. Mama voia ca eu să merg să studiez dansul, iar tata râdea de mine şi asta din pricina faptului că dansul nu avea un statut privilegiat în peisajul nostru cultural... El credea că voi ajunge cel mult dansator de dansuri populare. Acum, trebuie să vă spun că tata este omul care mă susţine cel mai mult în tot ce fac... Tata mi-a asigurat şi o foarte bună educaţie muzicală pe linia muzicii rock clasice, iar mama pe linia muzicii simfonice. Părinţii mei mi-au dat la timpul potrivit tot aveam nevoie ca să merg pe drumul meu. Revenind la şcoală, în primii cinci ani am dansat numai balet clasic...

G.Ş.: E foarte bine că ai adus în discuţie dansul clasic, cum l-ai receptat?
A.S.: Cu cât eşti mai mic şi începi... uşor un lucru, ai senzaţia că deja îl aveai...

G.Ş.: Asta în cazul în care eşti şi dotat pentru ceea ce faci...
A.S.: De asta îţi dai seama mai bine pe parcurs... Aveam colegi foarte bine dotaţi fizic pentru dans, mult mai flexibili, mai mobili... Dar există şi dezavantaje, cu cât eşti mai flexibil şi mai dezvoltat, cu atât eşti mai "moale"...

G.Ş.: Te-ai gândit vreo clipă să abandonezi şcoala de balet, să te întorci la şcoala de unde veniseşi?
A.S.: NU, niciodată!



G.Ş.: Cum s-a produs virajul către dansul contemporan?
A.S.: Prima dată când am văzut un spectacol de dans contemporan, eram în clasa a şasea... L-am văzut dansând pe Răzvan Mazilu... Acea clipă reprezintă începutul de drum pentru mine în dansul contemporan, declanşarea a tot ce a contat ulterior pentru mine în dans. Din acel moment mi-am dat seama că există şi altceva faţă de ceea ce făceam eu. Pentru mine, ca şi copil, ca mic dansator care încerca să îşi construiască o cultură şi mai ales să înţeleagă lumea în care se mişca, acela a fost un moment hotărâtor. Eu am tot văzut piese, creaţii, e drept la o vârstă când nu înţelegeam dansul în toată complexitatea lui şi când nu puteam analiza foarte bine tot ceea ce vedeam, dar totuşi am observat un lucru constant: oamenii, în general, vin pe scenă cu problemele lor personale.

G.Ş.: Şi nu eşti de acord că asta e calea cea bună?
A.S.: Nu sunt împotriva acestui mod de exprimare în artă, dar în momentul în care problema prezentată era foarte personală, eu nu mai înţelegeam care era scopul care mă viza pe mine, cel care priveam. Repet, nu sunt împotriva acestei modalităţi, dar prefer problemele care să fie în acelaşi timp personale, dar şi generale. De exemplu: "Mie îmi e frică de moarte!". Asta e o problemă a mea, a tuturor şi se poate transmite un mesaj prin care cei care privesc să fie ajutaţi. De exemplu, în creaţia lui Eduard Gabia, My presence - proof of time, intervine problema timpului, cu începutul, desfăşurarea, sfârşitul. Acolo e problemă pe care o simt familiară....Numai că el, analizând mai mult problema, poate veni cu o soluţie... Eu vin şi văd acea poveste a lui pe care o înţeleg şi care se întâlneşte cu aşteptările mele. Problema timpului, a vitezei, mă preocupă foarte mult, lumea nu mai are răbdare, timpul parcă nu ar mai curge la fel ca altădată...

G.Ş.: Dar nu crezi că cel mai bine e să spui ce ai de spus şi cine înţelege, bine, cine nu... asta e? Nu poţi să îi mulţumeşti pe toţi, nici să îi faci pe toţi să înţeleagă! Mie, ca spectator, de exemplu, îmi place să se vină spre mine cu o problemă pe care eu nu am avut-o...
A.S.: În punctul acesta trebuie să revin la discuţia despre baletul clasic: în această formă de dans se "povesteşte", şi în acelaşi timp nu se înţelege totul foarte bine, ca spectator trebuie să îţi faci o hartă a mişcărilor, aşa îţi reprezinţi povestea mai bine. Poveştile de acolo erau menite în mare parte să mulţumească pe toată lumea, aproape nediferenţiat, veneai la spectacol ca să te delectezi! E vorba pur şi simplu de o poveste transpusă în dans!

G.Ş.: Şi în dansul contemporan nu e la fel? Nu vii cu o poveste pe care o transpui în alt limbaj de dans?
A.S.: Să zicem că tragem o linie, de o parte plasăm dansul clasic, de cealaltă dansul contemporan, foarte multă lume spune că sunt incompatibile, mie mi se pare interesant să iau rigurozitatea, modul de a construi, ca metodă (nu ca mesaj) din dansul clasic, şi aş veni astfel în dansul contemporan, operând o sinteză, practic...



G.Ş.: Vorbeai puţin mai devreme de timpul care a devenit mai rapid. Ce relevanţă are acest aspect pentru dans? Ritmul tău interior e influenţat de această accelerare a vitezei?
A.S.: Revin la ceea ce se petrece în creaţia lui Edi Gabia... Când mă uit la ceva creat de el, am sentimentul că el îşi ia foarte mult timp, într-un timp obiectiv foarte scurt! Adică tocmai invers în raport cu sentimentul general al accelerării timpului. Important în dans e cum se transpune mesajul despre timp.

G.Ş.: Aş vrea acum să vorbim despre cineva care a avut o mare influenţă asupra ta... Bănuieşti la cine mă refer?
A.S.: Cred că la Florin Fieroiu!

G.Ş.: Desigur!
Spuneam mai devreme că, graţie lui Răzvan Mazilu, când eram în clasa a VI-a, m-am întâlnit cu dansul contemporan. Atunci am văzut prima dată o altă formă de dans care m-a marcat. Acel moment mi-a creat deschiderea spre un lucru nou. Nu aveam nimic împotriva continuării studierii dansului clasic, dar dintr-o dată mi s-a arătat şi altă perspectivă. Deşi nu am lucrat vreodată cu Răzvan Mazilu, i-am văzut spectacolele, tot ce a creat şi am rămas cumva mereu acolo, în zona aceea de creaţie. Următoarea mea confruntare cu dansul contemporan a fost în clasa a opta, când am avut prima dată ore de dans contemporan cu doamna Ema Ciobanu. Odată ce te afli în dansul clasic şi eşti foarte prins de el, e foarte greu să fii receptiv la dansul contemporan, dar pentru că eu aveam feedback-ul dat de momentul când l-am văzut pe Răzvan Mazilu dansând, nu am rămas blocat în sistemul clasic, în care există pericolul să devii atât de prins, încât să nu mai vezi altceva. Şi mai există pericolul să nu fii liber, să îţi fie frică dacă nu eşti pus să faci cincizeci de piruete! În clasa a X-a am fost repartizat la clasa de dans contemporan. La prima oră de dans contemporan, în locul doamnei Ema, a venit Florin Fieroiu, care a impus o atmosferă specială din prima clipă. El venea cu o anumită energie, care ţi-l dezvăluia imediat ca pe un om extraordinar....Era cu totul altceva faţă de ceea ce întâlnisem până atunci... Pentru mine el rămâne... PROFESORUL! Nu cred că altcineva mai poate avea atâtea calităţi de pedagog ca Florin Fieroiu. Timp de doi ani am lucrat cu el şi mi-a dat răspunsul la întrebări importante şi mi-a deschis ochii pentru ca eu să ajung să văd cum îmi pot împlini o dorinţă foarte veche: să ajung să dansez liber, foarte liber, dar în acelaşi timp conform cu o idee, cu un mesaj. Ce mi-a plăcut mie în colaborarea cu Florin este că niciodată nu mi-a arătat nimic, în sensul că nu mi-a ilustrat ce ar trebui să fac. Numai prin ceea ce discutam, el îmi transmitea anumite mesaje pe care eu eram liber să le prelucrez ulterior. Ochiul lui Florin Fieroiu (şi e foarte greu de găsit ceva asemănător!) îmi transmitea mesajul fără să îmi arate vreodată cum să fac! El vorbea şi eu făceam, mă refer aici la cât de bun psiholog şi pedagog în acelaşi timp, este Florin Fieroiu. Datorită metodelor lui, a modului său de a preda, am reuşit, la 17 ani, să creez prima mea piesă care a fost prezentată la Eurovision în 2003 şi care se numea Crossroads şi dura 5 minute. Mesajul piesei consta în dificultatea unui om de a ieşi dintr-un anumit blocaj în care se află.



G.Ş.: Pentru că am ajuns în punctul în care tu vorbeşti despre o coregrafei a ta, şi revenind la ce vorbeam mai devreme despre cum transmiţi prin dans problema timpului sau frica de moarte, trebuie spus că dansul e mult mai special decât alte forme de limbaj artistic. Tu crezi că, dacă vrei să transmiţi ideea de frică de moarte, toată lumea din sală va înţelege că e vorba despre aşa ceva?
A.S.: Anul trecut am creat o piesă care se numea Line of Life şi era vorba chiar despre asta. Eu am făcut coregrafie, proiecţie video, sunet şi am dansat alături de un coleg, Mihai Cacoveanu şi de Cosmin Manolescu. E foarte greu, într-adevăr, să încerci să transmiţi frica de moarte şi să înţeleagă toată lumea. În plus, la experienţa pe care o aveam eu, a fost şi mai dificil, pentru că a trebuit să trec brusc de la solo, la o creaţie de 40 de minute, în care nu eram implicat doar eu. Mesajul pe care am vrut să îl transmit de-a lungul piesei nu cred că a putut fi transmis total.

G.Ş.: Spuneai că vrei să găseşti probleme generale, care să "atingă" cât mai mulţi oameni. Dar, totuşi, acea problemă generală e trecută prin subiectivitatea ta, prin individualitatea ta, pleacă spre oameni şi se loveşte de n individualităţi.
A.S.: Dacă am o idee şi o trec prin mine, nu înseamnă că vreau să o schimb sau să o impun ci pur şi simplu să aflu că mai sunt şi alţii care simt acelaşi lucru, că nu eşti singur cu acea idee şi oricât de diferiţi am fi, lucrul acesta se petrece.

G.Ş.: Tu crezi că absolut orice poate fi transpus în dans? Poţi să te gândeşti la ceva pe care tu simţi că nu l-ai putea reda prin dans, prin mişcare, fie că e vorba de senzaţie, idee sau orice altceva?
A.S.: Poate că există, dar nu în dansul contemporan pentru că libertatea de exprimare e nelimitată, cu condiţia să ai realmente ceva de transmis!



G.Ş.: Dacă s-ar lansa un concurs la care ai fi dus cu forţa şi ţi s-ar da ca temă: "Eşti Dumnezeu care creează lumea. Interpretează asta acum, în clipa asta!", ai putea?
A.S.: Da, desigur... Orice îmi place, eu fac! Dacă eu am plăcerea de a lucra la o piesă un an întreg, eu o fac, în detaliu, pentru a fi cât mai bine... Dacă m-aţi duce la un festival la care nu mi-ar plăcea să fiu, aş dansa totuşi cu plăcere şi aş transpune în dans şi tema dată. Nu cred că există ceva ce un dansator nu poate transmite prin dans. Da, un dansator poate transpune absolut orice în dans!

G.Ş.: Şi publicul? Crezi că o creaţie de dans contemporan poate fi pentru toată lumea?
A.S.: Da, fără discuţie!

G.Ş.: Cum aşa, crezi că o anumită categorie de public care urmăreşte strict emisiuni de consum, poate veni la Centrul Naţional al Dansului, să urmărească piesa lui Edi Gabia şi să perceapă, la un moment dat sensul dispariţiei, trecerii în neant, concomitent cu trecerea obiectivă a timpului?
A.S.: În străinătate am văzut că foarte multe persoane care nu au o cultură formată în sfera dansului pot percepe ceea ce li se transmite printr-o creaţie de dans contemporan...

G.Ş.: E vorba de un alt sistem şi de o lume în care dansul are alt statut!
A.S.: Oricum se înregistrează şi la noi o evoluţie... Acum câţiva ani, de exemplu, publicul român nu ştia foarte bine la ce să se aştepte când asista la un spectacol de dans contemporan... Acum deja publicul ştie cum ar urma să fie prezentat un spectacol de acest gen, aşa că evoluţia de care vorbeam s-a produs mai mult compartimentat, publicul s-a divizat în funcţie de gust...

G.Ş.: Dar cum se raportează dansatorul la ceea ce face?
A.S.: Pentru mine dansul reprezintă un mod de a transmite un mesaj foarte puternic. Dacă aş avea ceva de spus, mai slab ca intensitate, nu mai văd rostul transmiterii. Cred că importantă în dans este interiorizarea completă a mesajului pe care vrei să îl transmiţi. Ceea ce nu reuşesc eu să înţeleg este de ce unele persoane nu au nevoie de lucrul acesta în sensul că sunt interesaţi de ceea ce se vede, nu de ceea ce se simte. Mesajul, într-un dans, nu e neapărat vizibil... De fiecare dată când am creat şi dansat ceva am vrut să vă transmit aceeaşi emoţie pe care o simt eu atunci când dansez. Această emoţie ţine strict de dans, adică nu îmi fac un scop în sine din a emoţiona publicul, eu am un sentiment puternic când dansez, care pleacă apoi spre dumneavoastră. Emoţia e dată de ceea ce dansez şi de faptul că mă aflu acolo, că sunt prezent în actul dansului...



G.Ş.: Ar fi interesant de ştiut cum se raportează dansatorul la propriul corp, dacă se gândeşte el pe sine ca o dualitate (spirit / corp, psihic / corp) şi cum ajunge să întrupeze ideea pe care vrea să o transmită, pentru că e evident că dansul e singura artă în care artistul devine practic mesajul, neavându-se decât pe sine ca să transmită ceva...
A.S.: Corpul răspunde inevitabil la ceea ce este gândit... Pe de altă parte nu cred că aş putea dansa ceva ce nu aş simţi foarte intens, nu în sensul că nu aş putea interpreta, ci în sensul că, dacă mesajul nu e autentic nu are absolut nici un rost să îl transpui în dans... Artistul care transmite un astfel de mesaj nu reprezintă o dualitate în care corpul e un instrument, e vorba clar de o unitate!

G.Ş.: În momentul în care dansezi, în mintea ta există întrebarea: "Înţeleg cei din faţa mea ceea ce vreau să transmit? "?
A.S.: Nu, asta mă interesează când îl creez, când îl gândesc, nu când îl dansez... Chiar dacă nu am reuşit întotdeauna să materializez aşa cum aş fi dorit ceea ce mi-am propus, cred că singura şansă a unui artist de a se perfecţiona este de a fi cât mai prezent în ideea sa. Scopul artistului nu trebuie să fie acela de a plăcea tot timpul sau de a fi înţeles mereu... Ceea ce îmi doresc eu e să tind să fiu artist în tot ce fac...



G.Ş.: Cum îţi alegi muzica pentru un spectacol?
A.S.: Dacă îţi alegi pur şi simplu muzica pentru a-ţi pune piesa pe ceva, nu e bine, produsul final pare "cârpit" şi asta se observă. Dacă îţi alegi muzica pentru a-ţi intensifica atmosfera, iar nu e neapărat bine, pentru că s-ar putea ca dansatorul să nu facă faţă, în cazul în care el se situează mai....jos decât muzica, aceasta îl anihilează. Aşadar, nu cred că e bine să creezi o coregrafie plecând de la o piesă muzicală pentru a face coregrafia, cel mai bine e să ai o idee care să cheme muzica adecvată.

G.Ş.: Există artist care te impresionează în mod special?
A.S.: Da, Mihail Baryshnikov, pentru mine el este cel mai mare dansator al lumii, orice s-ar spune, un artist excepţional, care a reuşit să danseze la fel de bine orice, fie că era vorba de balet clasic sau de dans contemporan.

G.Ş.: În afară de momentul în care te-a marcat, în copilărie, interpretarea lui Răzvan Mazilu, şi de pedagogia lui Florin Fieroiu, ai mai primit şi alte influenţe?
A.S.: Există în România artişti, în care eu am foarte mare încredere, şi ei sunt Cosmin Manolescu, Manuel Pelmuş, Mihai Mihalcea, Eduard Gabia, Mircea Ghinea. Fără ei, lumea dansului de la noi, mi s-ar fi părut în mare parte o fabrică, în care lumea vine să facă un lucru pentru că trebuie şi atât... Nu aş putea şi nici nu aş vrea să stabilesc o listă a preferinţelor în ceea ce priveşte creaţiile care m-au marcat, dar trebuie să spun că admir foarte tare piesele lui Manuel Pelmuş, sau creaţii precum Paradis Serial a lui Cosmin Manolescu... Acestea sunt creaţii, care, pentru mine, în acest punct al traseului meu, au foarte mare importanţă, indiferent cum va arăta drumul sau stilul meu ulterior. Trebuie să vă spun că o mare importanţă pentru mine, ca dansator şi coregraf în formare, a avut-o întâlnirea cu Cosmin Manolescu, întâlnire pe care i-o datorez tot lui Florin Fieroiu. După terminarea liceului, Cosmin a fost personalitatea care m-a marcat foarte mult şi care, ca şi Florin a investit multă încredere în mine, ajutându-mă să transmit ceea ce aveam de spus în plan artistic. Am avut foarte multe de învăţat din colaborarea cu Cosmin, ajunge să menţionez că, atunci când am elaborat Line of Life, Cosmin a fost "managerul din umbră". Acum, ca student, am privilegiul de a lucra cu domnul Ioan Tugearu, care are darul de a transmite cu foarte mult entuziasm şi profesionalism ceea ce trebuie să ajungă la noi. Este un om foarte pasionat de ceea ce face.



G.Ş.: Această discuţie o purtăm la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti. Ce ne poţi spune despre acest loc?
A.S.: C.N.D-ul ajută enorm dansul contemporan românesc, aici este locul de desfăşurare al artiştilor, locul unde creaţiile lor prind viaţă. Asupra mea a avut un impact mare deoarece, ca tânăr artist ieşit de pe băncile şcolii nu aveam prea multe opţiuni, facultatea după care... nimic sigur. C.N.D. ne-a adunat pe toţi, acum ne simţim ''colegi'', am putea numi, din această perspectivă C.N.D.-ul, ca fiind dovada existenţei noastre. Experienţa noastră se acumulează odată cu proiectele la care lucrăm, proiecte sprijinite de către C.N.D., atât din punct de vedere logistic (săli de repetiţie, sprijin financiar), cât şi în planul îndrumării şi informării necesare. Centrul îşi datorează, în principal existenţa, eforturilor a doi oameni, Ion Tugearu şi Mihai Mihalcea care şi-au dedicat timpul, experienţa, pasiunea încercării reuşite de a da noi valenţe dansului contemporan românesc.

G.Ş.: Ce ne pregăteşti?
A.S.: Un spectacol, în toamnă, un spectacol surpriză care se numeşte Lego şi ar mai fi ceva... Mă pregătesc să fiu mare... Când spun asta nu mă refer la nume, celebritate etc... ci la faptul că vreau sa cresc în sensul unor acumulări în plan personal care să mă ducă spre ceea ce spuneam mai devreme: să fiu artist în tot ceea ce fac!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer