Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Foarte scurte prolegomene la o teorie imediat practicabilă a arhivelor


Bogdan Ghiu

24.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu există arhive secrete. Orice arhivă, odată constituită, fiind scrisă, este deja publică. A arhiva, deci a scrie, a depozita, ar trebui să ştim de mult, "dintotdeauna deja" asta, înseamnă a te expune uitării şi repetiţiei, iterării, preluării, utilizării, "manipulării", re-constituirii.

Puterea, orice putere, oricît de discretă, produce arhive: dă publicităţii, fie şi ascunzînd. Serviciile secrete abuzive publică adevărul sub formă de arhive, dat fiind că trebuie să-l constituie, să-l fabrice pentru a-l conserva în vederea utilizării. Disponibilitatea arhivelor pentru cine le-a produs este disponibilitatea lor, virtual, pentru oricine.

Nu există arhive cu adevărat secrete, nu există decît arhive publice şi arhive intime. Secretul e o capcană metafizică pentru proşti. Nu există secret tot aşa cum nu există crimă perfectă.

Secretul comunismului nu stă în arhive, ci în noi înşine. Dar noi preferăm să ne ecranăm intim, să comunicăm cu noi înşine, constitutiv, prin delegare, întîmplător şi la exterior, ca într-un fel de dializă, de medializă, să ducem o existenţă clinică: ce-ar trebui să fie mediere imediată internă, nemijlocită prezenţă dialogală la sine, fusese mai întîi preluat şi "protezat" ca Securitate, iar azi ca sistem media. Sistemul tehnologizat media ţine loc de memorie internă şi de conştiinţă. În locul conştiinţei intime, conştiinţa publică nu poate fi decît deficitară. În locul moralei, justiţia nu poate fi decît deficitară. Dacă li s-ar adăuga şi nu le-ar ţine total locul, ambele ar fi eficiente, ar funcţiona. Aşa, plutesc într-un gol, stau pe un hău.

Sîntem arhive vii, dar ne ocultăm în această calitatate a noastră trimiţînd la hazardul arhivelor. Preferăm să ne dăm de gol, prin lapsus, decît să mărturisim, să (ne) recunoaştem. Preferăm să fim prinşi în loc să ne predăm. Ne jucăm "pasionant".

Cu trecutul nostru nu putem face direct istorie, ci trebuie să începem prin a face etnologie (vezi textul celebru-uitat, altă arhivă ocultată, al lui Lévi-Strauss, "Etnologie şi istorie", din Antropologia structurală). Greşim inconştient-intenţionat vrînd să facem direct istorie, apelînd la nişte arhive făcute de alţii, nu de către noi înşine. Arhivele Securităţii şi ale comunismului nu (se) pot face direct istorie. Documentele lor nu sînt utilizabile pentru istorie. Din arhivele comunismului, pe baza arhivelor comunismului, pornind de la arhivele comunismului, care trebuie interpretate cel mult, în cel mai bun caz ca arhive orale de tip etnologic, istoricii noştri, dacă ar fi mai deştepţi şi mai eficient-gînditori, mai metodologi şi mai epistemologi, ar trebui să constituie, să producă, să elaboreze documentele istorice, arhivele-în-vederea-istoriei. Dar dacă vom sări treapta etnologică, adică dacă ne vom feri, dacă ne vom scuti să ne autoanalizăm ca produse ale unei "aculturaţii" politice, dacă nu ne vom înstrăina de noi înşine prin obiectivare, nu vom putea să ne surprindem condiţia care ne-a devenit familiară şi, deci, imperceptibilă, aceea de produse vii, participante, ale unui anumit tip de regim care a pătruns pînă în cele mai insesizabile cute ale existenţei cotidiene, devenind reflex, automatism, schemă "înnăscută" de percepţie şi judecată, de raportare. Comunismul, ca supraveghere şi colaborare la supraveghere, ne-a "în-născut". Repet: dacă sărim etapa etnologică a cunoaşterii şi a elaborării de sine în vederea cunoaşterii istorice, ca documente istorice şi pentru istorie, nu vom putea ajunge, iar, pînă la istorie, vom rata din nou (re)intrarea în istorie, "existenţa istorică": după ce am fost scoşi din istorie, acum riscăm să nu putem nici reintra în istorie. Or, fără elaborarea de sine ca fapt istoric, ca document istoric nu se poate face justiţie. Dar, elaborîndu-ne istoric, s-ar putea ca morala şi conştiinţa să (re)înceapă să funcţioneze, iar justiţia (şi media) doar să le secundeze.

Aşa cum există acum, arhivele comunismului nu ne pot fi de nici un folos. Ele trebuie elaborate, prelucrate ca arhive istorice. Arhivele comunismului nu pot fi totuna, prin simplă "preluare", cu arhivele istorice despre comunism. Gîndim naiv şi perdant, automenajîndu-ne poate, dacă nu gîndim astfel, deci "facem jocul", continuăm să jucăm cu picioarele legate. Pînă să facem istorie despre noi înşine, trebuie să facem etnologie cu noi înşine, adică să ne rupem de noi înşine.

În societatea hipermedia în care ne îmbulzim, speraţi, să trăim, ajungem să ne orbim singuri, preferînd inconştient să trăim în necunoaştere deliberată. Graba mediatică a legilor de deconspirare strică totul cu "dezvăluirile" ei. Regimul media nu este regimul cunoaşterii, pe care îl face imposibil simulînd că îi poate ţine locul. Ideal, conştiinţa morală ar trebui să facă inutile, secunde, şi justiţia, şi media.

Spun "arhive", la plural, şi nu "arhivă", la singular, pentru că orice arhivă este indecidabilă şi pentru că nicio arhivă nu poate fi totalizată, perfect controlată. Arhivele sînt întotdeauna mai multe, potenţial la infinit.

Despre colaborare ar trebui să vorbim, poate, "apofatic". Cine a avut "drept de semnătură", cine a putut spune "eu" sub comunism a colaborat, oricît de puţin. De acolo, prin negaţie şi excludere, ar trebui să începem. Sculptural. Eroii se sculptează, gloria şi memoria lor se obţine prin eliminare. Iar materialul "eliminat" poate fi refolosit. Nu se aruncă nimic.

Ocupaţia sovietică iniţială a fost o acoperire pentru faptele noastre, a unora dintre noi, a unei anumite părţi din noi înşine. Partea blestemată, "faţa sacrală"...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer