Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nea Victor Bazaoache


Carmen Botoşaru

30.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Victor auzea cum îl strigă nea Neculai Enache şi venea la gard.
- Hai încoa', să bem o ţuică! Bei?
- Dacă-mi dai, beau! râdea nea Neculai.
- Getuţo, adu o ţuică, să-l cinstesc pe Neculai!
- Adu, Getuţo, ţuică! îl îngâna tanti Geta, încet, să n-o audă nea Neculai. Da' vin?

De ce nu-l cinsteşti cu vin? Ia, zi!
- Păi mai am?
- Păi de ce nu mai ai? Ce? L-am băut eu? Ţuica o ţiu şi eu pentru Sărbători. Că dacă n-aş pune deoparte, ai rade tot! Nesătulule! Îţi dau o jumate, să nu te fac de râs la omu-ăsta! Da' să nu dea dracii să mai îmi ceri până la Ignat, că nu-ţi mai dau nici o picătură, fie ce-o fi! Poa' să vie şi papa de la Roma la tine, nu mă-nteresează! M-auzi?

Într-o vreme, crescuse şi nea Victor porumbei. (Despre asta tot vorbea cu nea Neculai Enache, era subiectul lor preferat de discuţie.) Avea voiajori, vineţi şi pieptoşi, dar avea şi curcani, albi-albi şi înfoiaţi (care nu prea zburau, umblau mai mult pe pământ, aşa că îi închisese cu plasă, le făcuse ca un fel de cuşcă înaltă, ca să nu îi mănânce pisicile) şi mai avea şi porumbei jucători, care erau foarte rari (şi care zburau sus de tot, iar apoi coborau şi se roteau în aer, făceau tot felul de tumbe, iar când aterizau, rămâneau în loc zăpăciţi, şi rămâneau nemişcaţi, să-şi revină din ameţeală şi atunci pisicile îi pândeau şi îi vânau cu agilitate, de săreau fulgii în toate părţile; după ce îi înhăţau, fugeau cu ei sub porumbar şi rodeau la ei câte-o jumătate de zi).

Într-o vreme, nea Victor se gândise să facă pe casă o cucuvea (cum se zicea pe la noi), în două ape, adică o deschizătură în acoperiş, pe unde să intre porumbeii în podul casei (că de ieşit ştiau să iasă pe la florăria casei, dar de intrat, nu prea mai reuşeau, că îi încurca bolta viţei de vie, şi aşa se rătăceau sau îşi găseau alt adăpost). Când auzise nevastă-sa, sărise ca arsă:
- Ceee??? Să găureşti acoperişu'? Nici nu mă gândesc, dar-ar dracii în porumbeii tăi! Să te duci cu ei cu tot!
- Măi, femeie! Tu nu pricepi că n-am cum să-i bag cu ăilanţii în hulubărie? Acolo am închis porumbeii-curcani! Ăştilanţii au nevoie de libertate, să zboare!
- Nu şi nu! Nici nu mă gândesc!

De fapt, de când cu porumbeii, tanti Geta îl bodogănea tot timpul pe bărbatu-său:
- Ai dat în mintea copiilor. Stai toată ziua cu hodorogu-ăla de Neculai şi vă zgâiţi la porumbei. Ce-oţi fi văzând la ei?
- Şi ce?
- Cum şi ce? Uite! Mi-ai umplut trotuaru' de găinaţ.
- Eu?
- Tu cu porumbeii tăi! E, las'!

Porumbeii care scăpaseră de ghearele şi colţii pisicilor, puţini (cei închişi cu plasă şi câţiva voiajori), îi făcuse tanti Geta, rând pe rând, ciulamale. Cu toate protestele vehemente ale lui nea Victor, hotărârea femeii era de neclintit.
- Cum te lasă inima să suceşti gâtu' la aşa frumuseţe de porumbei?
- Ia, lasă-mă-n pace! E bună ciulamaua? E bună, ă? Atunci nu mai înjura în barbă! Taci şi mănâncă! Ia cu mămăliguţă!

Tanti Geta se supăra pe nea Victor şi pentru că el îngrijea de găinile Garofiţei, peste iarnă, şi îl certa:
- Da' ce? Eşti sluga ei? Ea umblă cu câinele-ăla după ea, se plimbă, şi tu îi faci treaba!
- Lasă, fă, că suntem vecini, tre' să ne-avem bine!
- Eteee... ţi-ai găsit cu cine să te ai bine. Cu aia, care are o doagă sărită!
- Mai tacă-ţi gura aia, muiere. Macini ca o moară stricată!

Şi pe fiu-său, pe Ţuri, tot aşa îl bătea la cap tanti Geta:
- Nu-ţi lua cămaşa aia, că ţi-e cald! Ia-o p-ailaltă! Nu, p-aia cu pătrăţele! P-aia cu dungi!

Ţuri era flăcău. Căuta să se însoare. Dar mai înainte voia să aibă tot ce îi trebuia.
- Da' însoară-te odată! Că aşa... alegi până culegi. Ca să nu mai zic că vremea trece şi te pomeneşti mâine-poimâine că faci treij' de ani şi tot holtei eşti.
- Stai, bre, mamă, că nu arde nicăieri. E timp destul. Vreau să-mi fac un rost mai 'nainte, să am şi eu casa mea, să-mi iau şi-o maşină, şi-apoooi... trebuie să-mi placă şi mie de ea cât de cât, nu? O iau pe care se nimereşte?
- Păi uite, Adriana învăţătoarea! Ce cusur are?
- Nici unul.
- Şi?
- Şi nimic!
- Toată ziua mă-ntreabă de tine.
- Să-ntrebe! Am auzit că se ţine cu popa Luţă.
- Îîîîu! Ce păcate faci! Da' unde-ai auzit?
- Tot satu' vorbeşte. Mă mir că n-ai aflat. Întreabă pe cine vrei şi pe cine nu vrei.
- Da' de Cornelia lu' Staicu ce zici? Are şi facultate...

Ţuri se făcuse veterinar. Terminase facultatea la Bucureşti şi se întorsese acasă, în sat. Tanti Geta şi nea Victor se bucuraseră nespus să-l aibă aproape, că tare se mai temuseră că avea să ia de nevastă pe vreuna de la oraş, cine ştie de pe unde, şi are să-i lase singuri la bătrâneţe. Dar nu! Ţuri nu se însurase cât fusese student, cinci ani, şi, mai mult decât atât, reuşise să ia repartiţie chiar la noi în sat. Nici nu fusese prea greu, că toţi colegii lui se bătuseră pe oraşe. Şi el era harnic, nu pregeta să umble toată ziulica, colo, colo, unde era nevoie. După ce termina treaba cu animalele CAP-ului, umbla prin sat să facă vaccinuri găinilor, să castreze porcii, să ajute iepele să fete şi câte şi mai câte alte treburi.

Îşi pusese nişte bani deoparte şi voia să-şi ia maşină mică. Aflase că Angheluţă Pepene ar fi avut de vânzare o Dacie. Se dusese s-o vadă, s-o încerce, să se înţeleagă la preţ. Îi plăcuse, era albă şi arăta bine. Tabla bună, nici urmă de rugină. Ridicase capota, motorul părea bine întreţinut. Se suise la volan şi plecase pe şosea. După ce ieşise din sat, accelerase. Voia să vadă cum merge la viteză mare. Maşina intrase în tangaj, Ţuri se speriase şi ciupise frâna. Maşina ieşise de pe şosea, o apucase nestăpânită spre câmp, trecuse cu viteză printre doi plopi groşi (ce noroc a avut Ţuri!), intrase într-un şanţ care o aruncase, ca de pe o trambulină, drept în cultura de fasole. Aterizase pe-o parte, pe uşile din dreapta şi, după câteva secunde de hâţânat, alunecase şi rămăsese proptită-n plafon, cu roţile în aer, învârtindu-se aiurea. Nişte oameni care lucrau la irigaţii, văzuseră toată cascadoria şi alergaseră la maşină. Îl scoseseră pe Ţuri, alb ca varul, mai mult mort decât viu. De frică! În rest, întreg şi nevătămat.
- Mare noroc ai avut, nepoate! Ai avut viteză mare, ă?

Ţuri le povestise cum se petrecuseră lucrurile. Unul dintre bărbaţi, şofer experimentat, îi deschisese ochii:
- Mă, băiatule! Maşina asta are probleme la caseta de direcţie! Trebuia să-ţi spună proprietaru'! Putea să te omoare! Pfffuuu... să-i tragi lu' ăla o mamă de bătaie... că merită, zău!
- Poate n-o fi ştiut nici el...
- Ce? N-ai cum să nu ştii, când e maşina ta şi mergi cu ea. A vrut să te păcălească! Ascultă-ncoa' la mine, că ştiu ce vorbesc!

Ţuri se întorsese în sat cu o căruţă, care îl culesese de pe drum. Se dusese ţintă la Angheluţă Pepene, să-i bată obrazul. Dar Angheluţă o ţinea morţiş că nu, că maşina lui fusese bună, n-avusese nici o problemă la caseta de direcţie.
- Să-mi plăteşti parbrizul şi reparaţia, strigase Angheluţă, ieşind după el, în drum.
- Ceee??? îi sărise muştarul lui Ţuri şi sărise peste Angheluţă, cărându-i o ploaie bogată de pumni. După ce că era să mă omori!

Sărise lumea să-i despartă, dar Ţuri tot apucase să-i mai dea şi-un cap în gură, de-l buşise sângele şi pe nas, şi pe gură, pe Angheluţă.
- Te-agăţ în cui, nu mai mişti! zbiera Ţuri, în timp ce se zbătea în mâinile oamenilor care încercau să-l tragă înapoi

După vreo săptămână, Angheluţă Pepene găsise un tractor şi tractase până acasă mormanul de fiare întortocheate. Nu mai reparase niciodată maşina. Nici nu prea mai avea ce. Mai ieftin l-ar fi costat să-şi ia alta. O lăsase în curte şi îşi făcuseră găinile şi curcile cuibar în ea, în doi-trei ani nici nu se mai cunoştea că fusese maşină, era un maldăr de găinaţ, din care răzbăteu cârâieli şi cotcodăceli.
Nea Victor se supărase pe Ţuri că încercase maşina fără să-l întrebe şi pe el, care se pricepea, doar lucrase o viaţă întreagă la tractoare. Ţuri nu îl întrebase, pentru că era supărat pe el, fiindcă nu-l găsea mai niciodată altfel decât mahmur sau beat.
- Ăsta n-a mai fost limpede la minte de când avea tichie! ziceau câte unii despre nea Victor. Nu poa' să s-abţină, fie ce-o fi!

Nici faptul că fusese tractorist nu îl împiedicase pe nea Victor să bea după pofta inimii. Chiar şi în timpul programului bea de rupea pământul. Prima ispravă o făcuse, însă, după însurătoare. Se îmbătase şi, în loc să bage tractorul în curte (le adusese ciocanii alor săi, de pe câmp, chipurile să-i ajute), de-atâta rachiu cât turnase în el, nu mai văzuse bine poarta, se dusese pe lângă ea, pusese gardul la pământ, îl făcuse fărâme-fărâmiţe, şi-apoi intrase cu tractorul în zidul casei, dărâmase o bucată din el (casa era de pământ) şi îl speriase zdravăn pe taică-său care se afla chiar în odaia în care nea Victor făcuse găuroiul. De-atunci, oamenii din sat aveau o vorbă, când se lăsa câte-o pauză, la discuţii:
- Eee... Hai, despre ce mai vorbim? Hai să vorbim despre nea Victor, cum s-a-mbătat mangă şi-a intrat cu tractoru-n casă, să-l omoare p-ăla bătrânu'!
Sau altfel, dacă discuţia era neînchegată şi apărea un intrus care întreba:
- Despre ce vorbiţi aci?

Răspunsul era, neapărat:
- Iete, vorbim despre nea Victor, cum s-a-mbătat mangă şi-a intrat cu tractoru-n casă, să-l omoare p-ăla bătrânu'!

Altă dată, nea Victor intrase cu tractorul în curte la Costică Plembea, care păstrase casa părintească din sat, dar nu locuia în ea. Stătea la Constanţa, şi lăsase casa bătrânească de izbelişte, în schimb se îngrijea de viţa de vie care se întindea în toată curtea (avea vreo trei mii de metri pătraţi de vie). Nea Victor, beat criţă, aţipise la volan şi se trezise cu tractorul în mijlocul viei lui Costică. Dărâmase nenumăraţi araci şi strivise o grămadă de butuci, încurcându-se printre sârme, până frânase şi îşi dăduse el seama unde se afla şi ce era cu el. Atunci chiar era să mănânce bătaie, Costică se supărase rău şi îl pusese să îi plătească spalierele distruse.
- Dacă era oricare altul, îl zdrobeam! Lu' nea Victor... ce po' să-i fac? Ţin la el, ne-am jucat amândoi cât am fost mucoşi, şi-mi pare rău că a ajuns aşa...
Cu meteahna bărbatului ei se luptase tanti Geta toată viaţa. Noroc (dacă se mai poate vorbi despre vreun noroc lângă un asemenea bărbat) că nea Victor nu era rău la băutură, ca alţi bărbaţi, care îşi băteau şi îşi înjurau straşnic nevestele, de toţi Cristoşii şi de toţi Dumnezeii. Din contră, tanti Geta îl punea la punct fără să întâmpine prea multe şi prea dârze proteste. Lumea chiar mustăcea:
- La nea Victor cântă găina...

Câte-o femeie, mai cu capul pe umeri, îi lua Getei apărarea:
- Altfel cum? Dacă nu era Geta, îl întindeau câinii pe Victor. Aşa că las' să cotcodăcească găina, că tare bine şi cu folos mai cotcodăceşte! Dacă era după cocoooş... vai de capul şi de zilele lor! S-alegea prafu' de toate alea, şi de casă, şi de masă!

Oful Getei era că, într-o viaţă întreagă, nu reuşise să se pricopsească cine ştie ce, cum ar fi putut s-o facă (pentru băiat, nu pentru ea) dacă nea Victor n-ar fi turnat în el în neştire.
- Du-te de te culcă. Eşti beat ca o fleoarţă.
- Ce-i aia fleoaaarţă? tărăgănea nea Victor vorbele, clătinându-se, închizând alene ochii şi ridicând sprâncenele.
- Ieşi imediat, nu ţi-ar fi ruşine obrazului! Te vede copilu-ăsta ce fel arăţi!
- Mă iei la draci, ă?

Toamna, după ce făcea vinul, nea Victor umbla numai tulbure. Până pe la mijlocul lui noiembrie. Că pe urmă nu mai avea ce bea.
- Decât să-i duc grija, mai bine-i duc dorul, hă, hă, hă!

Bea adesea la drum: îşi lua sticla şi paharul şi ieşea la poartă, stătea pe vine, sprijinit de gard. Care cum trecea, nea Victor îl întreba de vorbă, ba-l mai cinstea şi cu un păhărel. Depinde şi cât de amator de licoarea rubinie era trecătorul. Unii erau, se-ntindeau la vorbă şi beau cot la cot cu nea Victor, acolo, în drum, sprijiniţi de gard. Mai ales că era pe de-a moaca băutura, nu pe bani, ca la mat. Cel mai bine se potrivea cu moş Gheorghe Barbă.
- Ca ţiganii! Nu ţi-e ruşine? Treci dracu-n curte! Bea aci până nu mai poţi şi culcă-te! Nu-mi mai înşira toţi beţivanii la mine la gard!

Odată, nea Costache Tiu îl găsise pe canapea la poartă, fără sticlă, fără pahar şi, parcă, niţeluş cam abătut:
- Ce faci, nea Victore?
- Ete, fac!
- Ia dă, bre, şi matale un pahar cu vin!
- Păi de unde?
- Păi n-ai făcut vin destul?
- Am făcut o groază! Da' mai am?
- Cum? Nu mai ai? Nici n-am intrat bine în noiemvre...
- Nu mai am nici un strop! L-am băut pe tot, că-mi trebuia butoiu'! În ce era să pun varză la murat? Ă?

În ultimii ani, umbla numai pe trei cărări. Înainte se apuca de băutură mai spre prânz. Acum bea de cum deschidea ochii, în zori. Câteodată, întorcându-se de la mat, se prăvălea în câte-un şanţ şi nu mai era în stare să se ridice. Dacă-l vedea careva, îl ajuta să se scoale, dar nea Victor nu apuca să ajungă prea departe. Unii îşi mai făceau milă şi îl duceau până acasă. Aşa făcuseră Simion şi Veronel odată, îl săltaseră din noroiul cleios şi îl târâseră până acasă. Nea Victor, fără pic de vlagă, se lăsase ca o cârpă în mâinile tinere şi puternice ale celor doi, şi bălmăjea voios:
- Ia uite proştii cum mă duce! Ia uite proştii cum mă duce!
- Taci, bre, că dacă ne-am pune mintea cu matale...
- Hă, hă, hă... N-aveţi cum să v-o puneţi, că sunteţi prea proşti! Hă, hă, hă, ia uite proştii cum mă duce! Ia uite proştii cum mă duce!

Într-o noapte, târziu, venise băut, de la mat, şi se repezise în bucătărie, la ceaunul de pe aragaz. Cu chiu cu vai, îşi pusese ciorbă în farfurie. Râcâise cu polonicul în ceaun, ca să găsească şi bucăţică. Găsise. Pe masă, învelită cu şervet alb, mămăliga. Se răcise, dar era bună şi-aşa. Mâncase pe săturate şi apoi se târâse în odaie, pâş-pâş, încercând să nu o trezească pe tanti Geta. Nu de grija somnului ei, ci de sila ocărilor pe care le-ar fi auzit iar. A doua zi, nu scăpase, nevastă-sa îl luase în primire de cum mijise ochii.
- Ce-ai făcut, netrebnicule? Iar ai venit beat? Nenorocitule!

Nea Victor mormăise ceva, acolo, nici el nu ştia ce.
- Cu ce-ai mâncat mămăliga?
- Cu ciorbă din ceaun!
- Vai de capu' şi zilele tale! Fi-ţi-ar capu-ăla prostu-al dracului! Ai mâncat lăturile în care am spălat vasele, şi cre' c-ai înghiţit şi spălătoru'.
- Păi nu era ciorbă cu bucăţele?

Nu era ciorbă cu bucăţele. Tanti Geta făcuse seara, devreme, mămăligă, şi făcuse şi-o tocăniţă, pe care, după ce mâncase împreună cu Ţuri, o băgase în cuptorul aragazului. După ce răsturnase mămăliga, pusese apă rece în ceaunul fierbinte, ca să se desprindă pojghiţa de mălai lipită de fundul vasului, şi spălase şi toate farfuriile în apa care se încălzise un pic de la fierbinţeala ceaunului. Nu aruncase lăturile, le lăsase în ceaun, pe aragaz, ca să le dea, a doua zi, la porc. Iar spălătorul (pe care nea Victor îl luase drept bucăţică de carne şi îl mâncase), femeia îl uitase pur şi simplu în apă.
- Noroc că n-am pus dero, că mureai dracu! Mă mai băgai şi la cheltuială...

Tanti Geta, sătulă de beţiile bărbatului ei, se mai ducea la vecina, la ţaţa Steluţa, să se vaite.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer