Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Epilog


Carmen Botoşaru

21.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mama pune pe masă pomana porcului. Taie gogonele, feliuţe, feliuţe. Tata umple păhărelele cu ţuică gălbuie, fierbinte. În timp ce toarnă, ţuica sare în stropi mari, pe lângă pahar, pe muşamaua mesei.
- Mario, mai potoleşte focu-ăla, că s-a făcut prea cald!

Ne aşezăm toţi la masă. Ciocnim păhărelele mici, cu licoarea fierbinte, din care ies aburi de tărie care îţi taie respiraţia şi care răscolesc pofta de mâncare.
- Noroc!
- Sănătate!

Mămăliga scoate flăcări, feliile de gogonelele aşteaptă să fie culese din zeamă şi împăcate cu gustul cărnii aurii, îmbietoare.
- Uite ce frumos ninge...
- Daaa... ce frumos ninge...

Bunicii nu mai sunt. S-au dus de mult pe lumea cealaltă. Mama are părul alb. Lui tata îi tremură necontenit mâinile. Odaia pare mai scundă decât o ştiam, soba e mai mică.

Sandu a' lu' Rădăcină e la azil, că-i bolnav. În casă a rămas Fănica, singură, prea bătrână ca să aibă grijă de el. N-au avut copii. În casa Garofiţii nu stă nimeni, a moştenit-o o nepoată de la oraş, care se zvoneşte că vrea să vândă tot. La Nuna, tot aşa, e pustiu şi paragină. Bogdu apropie nouăzeci de ani, iar Sevastiţa e oale şi ulcele. Moţatu, de-un leat cu tata, trăieşte. Şi nevastă-sa trăieşte. Sunt amândoi bine, sănătoşi, doar că şi-au pierdut sprinteneala, se mişcă greu. Dar Moţatu tot mucalit a rămas. Ieri-alaltăieri trecea pe drum, ţanţoş cum e el dintotdeauna şi cum s-a păstrat până acum, când are aproape şaptezeci de ani.
- Vine Revelionu'. S-a mai dus un an. Vine altu'... Să vedem cine-o mai trece şi de ăsta... Cine nu, ghinion! Face următoru' Revelion dincolo! Cu Dumnezeu, cu îngerii, cu Sfântu' Petre...

Sunt singuri. Din cei trei copii, nici unul nu stă cu ei. Toţi sunt stabiliţi la oraş. În casa lui moşu, Gheorghe Barbă, n-a mai stat nimeni, niciodată. (Moşu s-a dus în lumea celor drepţi de mult, sunt ani şi ani de zile, eram eu la liceu şi îmi aduc bine aminte cât de ciudat mi s-a părut, când venisem în vacanţă, să aflu că moşu nu mai era). Casa lui, părăsită, de pământ, de-abia se mai ţine în doi pari, şubreziţi şi ei de vreme. Stă să se prăvălească totul, dintr-o clipă într-alta. Viorica lui nea Tiţu e bătrână, umblă în baston, gârbovită, vede şi ea de vreo două găini şi două raţe, le numără toată ziua, să nu piară vreuna. Nevasta lui nea Marin Dobrogeanu, tanti Valera, e bolnavă la pat. Paralizată pe-o parte.
- Ce femeie frumoasă a fost Valera, ce de peţitori a avut... şi ce soartă, săraca!

Vede de ea nepotu-său, ăla pe care l-a salvat Marin de albine. Cialâcu, cu care am stat eu în mărăcini, călare pe încăpăţânatul Mihai. Acum Cialâcu e însurat şi are doi copii. E singura casă de pe strada noastră în care se mai aude glas cristalin de copil.
- Da' Sfrijitu pe unde mai e?
- Nu mai ştiu nimic de el... Pare-mi-se că-i la Bucureşti... O să-l întreb pe Cialâcu, când m-oi mai întâlni cu el.
- Da' Rădiţa?
- Aaa... Rădiţa e doctoriţă. Într-o seară, a văzut-o mă-ta la televizor, la ştiri.

Cică vorbea despre spitale, că nu mai există medicamente, mâncare pentru bolnavii internaţi, căldură în saloane.
Ionică al Floarii şi nevastă-sa stau şi ei ca doi cuci. El a cam orbit, iar ea merge greu, îşi târăşte un picior. Dobrin, fiu-său, e în America. Le trimite pachete cu mâncare şi îmbrăcăminte.
- Şi dolari!

La moş Marinică Drăgalaşu n-a mai rămas decât curtea. Casa a dărâmat-o Venera. Şi-a pus pomi, de colo până colo. Primăvara, când înfloresc, e o frumuseţe. Curtea e albă de flori. Şi miroase a parfum de-ţi vine să nu te mai mişti din dreptul curţii, ci să stai aşa, încremenit în loc, şi să adulmeci.
- Zici că eşti în rai... să vadă Marinicăăă...
- Păi poate vede... De unde ştii că nu vede?
- La el, acolo, o fi chiar mai frumos...
- Ehe... Cine poa' să ştie?

Tanti Tuia a trăit nouăzeci şi cinci de ani. I-a dus pe picioare.
- Să treacă şi Paştele ăsta şi să mor. Hm! Că m-am plictisit... Hm!

Şi i se împlinise voia, parcă Dumnezeu o auzise şi-i respectase dorinţa.
- A avut noroc. A murit dintr-odată. Fără să sufere. Soarta!

Murise într-o primăvară, după post, împărtăşită gata. Avea pregătit tot ce-i trebuia pentru înmormântare. Până şi coşciug îşi cumpărase, şi îl ţinea la îndemână, în coşar.
- Da' Geaulea mai cântă?
- Nuuu... e bătrân, nu mai poate. De-abia se mişcă. Da' să vezi Năică, fiu-său, ce s-a ajuns! Face turnee prin străinătate, a fost şi-n America! Cântă la manele d-alea care se poartă acuma. Cică învârte banii cu lopata. Să vezi ce mai maşină are şi ce mai căsoi şi-a făcut! Cu etaj şi cu turle de tablă, cu zorzoane pe margini. Ce mai! Castel curat!
- Şi-a făcut, da' şade tot în cocioaba aia pe care-o avea. Calic! Cică să nu strice mobilă, covoare şi ce-o fi mai adunat el acolo! Ţiganu' tot ţigan!
Ţuri a' lu' nea Victor Bazaoache, stă singur. A rămas veterinar în sat. Aleargă toată ziulica. I-a răsărit şi lui argint pe la tâmple. Nu s-a mai însurat, n-a găsit fată pe placul lui. Şi-a luat, acum, în toamna asta, un Logan. Roşu.
- E frumos, da'... nu-i ţine de cald. Tot singur e!

Mama şi tata mai povestesc şi despre alţii din sat. Eu nu prea îi mai ştiu.
- Nici în casa aia de lângă primarie nu mai stă nimeni. Stătea Ionică Suru, singur, dar a dispărut, cică. Pe baltă. Precis i-a făcut vreunu' de petrecanie...
- Şi-n partea asta, tot aşa, pustiu, l-alde Tudorel...
- Care Tudorel?
- Tudorel!
- Da' de-al cui e?
- De-a' lu' ăştia... cum le zice...? Nu mai ştiu... Uite ce frumos ninge...
- Da, uite ce frumos ninge...

Pisicile, sătule, se încovrigă, acoperindu-şi mierea ochilor cu pleoape grele, îşi înconjură lăbuţele din faţă cu cele din spate şi îşi pun coada în cap, şi trag la aghioase, sfârâie, sfârâie, sfrrr, sfrrr, umflându-şi mustăţile.
Eu şi frate-meu ne amintim cum mergeam cu ceata, în Ajun de Crăciun, să strigăm Colindul de fereastră, când ne făcuserăm flăcăi:

Că ştiu, maică, trei râuri,
Hoi leroi Doamne, Doamne ler,
Trei râuri, trei pârâuri
.

Râu de vin şi-altu-i de mir,
Hoi leroi Doamne, Doamne ler,
Şi-altu-i de-apă limpejoară
.

'n cel din apă, l-om scălda,
Hoi leroi Doamne, Doamne ler,
'n cel din vin, l-om boteza
.

'n cel din mir, l-om mirui,
Hoi leroi Doamne, Doamne ler,
Sus cerului l-om dărui
.

Jos, norod şi-nţelepciune,
Hoi leroi Doamne, Doamne ler,
Sănătate-acestei case
!

Acestei case, cruci frumoase,
Hoi leroi Doamne, Doamne ler,
Noi
, mai mult cu "Bună seara"!

Zăpada acoperă pământul negru şi îngheţat, singurătatea bătrânilor, pustiul caselor părăsite. Pe drum nu e zarvă de sănii, iar la porţi şi în curţi nu mai răsar oameni de zăpadă. E linişte. Zăpada de azi cade fără bucurie. Peste sat se lasă seară şi tristeţe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer