Mătase

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi autori italieni contemporani, Alessandro Baricco s-a născut la Torino, în 1958. În anul 1980 obţine o licenţă în filosofie sub îndrumarea lui Gianni Vattimo cu o teză despre Theodor Adorno şi Şcoala de la Frankfurt. Lucrează un timp într-o agenţie de publicitate. Se dedică studiilor de critică muzicală, încununate de publicarea unui eseu despre opera lui Rossini, Geniul pe fugă (1988), şi a unuia despre raporturile dintre muzică şi modernitate, intitulat Sufletul lui Hegel şi vacile din Wisconsin (1992). Semnează recenzii pe teme culturale şi de critică muzicală în prestigioasele cotidiene La Repubblica şi La Stampa.

În 1991 publică romanul Castele de mânie, pentru care va primi Premio Campiello şi Prix Médicis Étranger (1995). Cartea va fi tradusă imediat în Franţa, Germania, Olanda, Danemarca, Norvegia şi Portugalia. În 1993 îi apare al doilea roman, Ocean Mare, recompensat cu Premiul Viareggio şi care se va bucura, de asemenea, de un mare succes internaţional. În 1994 scrie Novecento. Un monolog, povestire care va sta la baza unei piese de teatru şi a unui film, regizat de Giuseppe Tornatore. În 1996 publică romanul Mătase, tradus, cu mare succes, în peste treizeci de limbi, şi piesa de teatru Davila Roa, iar în 1999 un alt roman, City. Cel mai recent roman al său, Fără sânge, a apărut în toamna anului 2002.

În 1995, Alessandro Baricco îşi adună articolele în volumul Barnum. Cronache dal Grande Show, urmat, trei ani mai târziu, de Barnum 2. Altre cronache dal Grande Show. În anul 1994 a înfiinţat, împreună cu un grup de prieteni, o şcoală de tehnică a naraţiunii, Scuola Holden, la care predă. A colaborat la numeroase emisiuni radiofonice şi de televiziune.

Romanul de faţă urmăreşte destinul lui Hervé Joncour, un tânăr care pleacă în Japonia să aducă ouă de viermi de mătase într-o perioadă în care o epidemie ameninţă întregul comerţ cu mătase din Franţa. Ajuns în Ţara Soarelui Răsare, trăieşte o poveste de dragoste tainică şi fără cuvinte, înşelătoare ca o bucată din cea mai fină mătase.

Romanul Mătase este ecranizat în regia lui John Madden, regizorul filmului Shakespeare in Love.

De acelaşi autor, la Editura Polirom a apărut Ocean Mare.

Deşi tatăl său şi-a închipuit că fiul are un viitor strălucit în armată, Hervé Joncour a sfârşit prin a-şi câştiga existenţa cu o meserie insolită, de care nu era străin, datorită unei ciudate ironii, o trăsătură atât de plăcută încât trăda o vagă nuanţă feminină.

Pentru a trăi, Hervé Joncour cumpăra şi vindea viermi de mătase.

Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbô, iluminatul electric era încă o ipoteză şi Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i cunoască niciodată sfârşitul.

Hervé Joncour avea 32 de ani.
Cumpăra şi vindea.
Viermi de mătase.


Pentru a fi mai exacţi, Hervé Joncour cumpăra şi vindea viermii când a fi vierme însemna măruntele ouă, de culoare galbenă sau gri, nemişcate şi aparent moarte. Numai sub palma unei mâini ele puteau încăpea cu miile.
"Aşa cum se zice că îţi ţii norocul în mână."

În primele zile din mai, ouăle se întredeschideau, eliberând o larvă care, după treizeci de zile de nebunească îmbuibare cu frunze de dud, aveau grijă să se închidă din nou într-o gogoaşă, pentru a evada apoi pe o cale definitivă de-acolo, după două săptămâni, lăsând în urmă o zestre care, calculată în metri, însemna mii de metri de fir brut şi, în bani, o sumă serioasă de franci francezi: admiţând că totul decurgea respectându-se regulile şi, cazul lui Hervé Joncour, într-o anumită regiune din Franţa meridională.

Lavilledieu era numele satului în care Hervé Joncour trăia.
Héléne, cel al soţiei sale.
Nu aveau copii.


Pentru a evita daunele provocate de epidemiile care, tot mai des, loveau culturile europene, Hervé Joncour se străduia să achiziţioneze ouă de viermi de mătase de dincolo de Mediterană, din Siria şi din Egipt. În asta consta partea cea mai rafinat-aventuroasă a muncii sale. În fiecare an, în primele zile din ianuarie, pleca. Străbătea o mie şase sute de mile pe mare şi opt sute de kilometri pe uscat. Alegea ouăle, negocia preţul, le achiziţiona. Apoi se întorcea, străbătea opt sute de kilometri pe uscat şi o mie şase sute de mile pe mare şi revenea în Lavilledieu, de obicei în prima duminică din aprilie, de regulă la timp pentru a ajunge la Liturghia mare.

Muncea încă două săptămâni pentru a pregăti ouăle şi a le vinde.
În restul anului, se odihnea.


- Cum e Africa? îl întrebau.
- Obosită.

Avea o casă spaţioasă, nu prea departe, în afara satului şi un mic laborator, în centru, chiar în faţa locuinţei abandonate de Jean Berbeck.

Jean Berbeck hotărâse într-o zi că nu avea să mai vorbească de atunci înainte. Îşi ţinu promisiunea. Soţia şi cele două fiice îl părăsiră. El se stinse. Casa lui nu o voia nimeni, aşa că era acum o casă abandonată.

Cumpărând şi vânzând viermi de mătase, Hervé Joncour câştigă în fiecare an o cifră suficientă pentru a-şi asigura lui şi soţiei sale acea comoditate pe care în provincie înclina să o numească lux. Se bucura cu discreţie de averile lui şi perspectiva, verosimilă, de-a deveni realmente bogat îl lăsa cu desăvârşire indiferent. Era, de altfel, unul dintre acei oameni cărora le place să asiste la propria viaţă, considerând nepotrivită orice ambiţie de a o trăi.

Se va nota că aceştia îşi contemplau destinul lor în modul în care, cei mai mulţi, sunt obişnuiţi să contemple o zi ploioasă.


Dacă l-ai fi întrebat, Hervé Joncour ţi-ar fi răspuns că viaţa lui ar fi putut continua aşa mereu. La începutul anilor şaizeci, totuşi, epidemia de pebrină, care făcuse inutilizabile, de-acum, ouăle culturilor europene, se răspândi şi dincolo de mare, atingând Africa, iar, după unii, chiar India. Hervé Joncour se întoarse din obişnuitul lui voiaj, în 1861, cu o mulţime de ouă, care se dovediră, după două luni, aproape în întregime infectate. Pentru Lavilledieu, ca şi pentru atâtea localităţi care-şi întemeiau bogăţia pe producţia de mătase, anul acela păru începutul sfârşitului. Ştiinţa se arătă neputincioasă în elucidarea cauzelor epidemiei. Şi lumea întreagă, până în regiunile sale cele mai îndepărtate, părea prizoniera acelei vrăji inexplicabile.
- Aproape întreaga lume, rosti încet Baldabiou. Aproape, turnându-şi două degete de apă în Pernod-ul său.


Baldabiou era bărbatul care, în urmă cu douăzeci de ani, abia sosit în sat, se îndreptase direct spre biroul primarului, intrase fără să se anunţe, întinsese pe masa acestuia o eşarfă de mătase culoarea amurgului, şi întrebase
- Ştiţi ce-i aceasta?
- Lucruri femeieşti.
- Greşit. Lucruri bărbăteşti: bani.

Primarul îl dădu pe uşă afară. El construi o filatură, lângă fluviu, o magazie pentru creşterea viermilor, în spatele pădurii, şi o bisericuţă dedicată Sfintei Agnesa, la răspântia drumului spre Vivier. Angajă vreo treizeci de muncitori, făcu să-i parvină din Italia o misterioasă maşinărie din lemn, toată numai roţi şi angrenaje, şi nu discută cu nimeni timp de şapte luni. Apoi se-ntoarse la primar şi-i puse pe masă, atent ordonate, în bancnote mari, treizeci de mii de franci.
- Ştiţi ce sunt ăştia?
- Bani.
- Greşit. Sunt dovada că sunteţi un nătărău.

După asta îi adună, îi vârî în taşcă şi se pregăti de plecare.

Primarul îl reţinu.
- Ce dracu' vrei să faci?
- Nimic: şi veţi fi primarul unui sat bogat.

Cinci ani mai târziu Lavilledieu avea şapte filaturi şi devenise unul dintre principalele centre europene de sericicultură şi prelucrare a mătăsii. Nu erau toate filaturile proprietatea lui Baldabiou. Alţi notabili şi proprietari de terenuri din zonă îl urmaseră în curioasa lui aventură antreprenorială. Fiecăruia dintre ei, Baldabiou îi dezvăluise, fără probleme, secretele meseriei. Aceasta îl amuza mult mai mult decât a face bani cu lopata. A-i învăţa. Şi să aibă secrete de împărtăşit. Aşa era omul acela făcut.