Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

O, carte frumoasă!


Alex. Leo Şerban

16.10.2006
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Se mai întîmplă (ce-i drept, nu foarte des) ca publicul să consacre o carte, sau un film, înaintea specialiştilor: aceştia nu pot decît să pună ştampila pe "votul popular". Evident, vorbim de cazurile fericite în care gustul public şi gustul critic se întîlnesc; aşa a fost cu De ce iubim femeile - volumul lui Mircea Cărtărescu pe care cititoarele Elle au avut privilegiul de a-l citi în avanpremieră chiar în paginile revistei - şi aşa pare să fie, acum, cu un alt titlu foarte căutat al editurii Humanitas: În intimitatea secolului 19, cartea Ioanei Pârvulescu, care a ajuns deja la a doua ediţie.


Ar fi un semn că ne aflăm pe drumul cel bun: în ţările civilizate, "bestseller"-urile mai sînt lăudate şi de critică (vezi, de pildă, la Corecţiile lui Jonathan Franzen). Mai mult: în ţările civilizate, succesul nu este luat la bani mărunţi de cronicari, invidioşi pe autor pentru că a scris o carte care chiar "merge" la public. Iar asta, dintr-un motiv simplu: există respect pentru munca artistului şi pentru public. Şi nu, nu pentru că "publicul nu se înşală niciodată" (desigur, se înşală şi el), ci pentru că, atunci cînd acest lucru nu se întîmplă, victoria este a tuturor.



Scriu toate acestea, încercînd să surprind un fenomen îmbucurător (succesul, cum spuneam, al unei cărţi serioase, documentate şi rafinate precum cea a Ioanei Pârvulescu) şi să-mi explic, cumva, doza (ce-i drept, neglijabilă) de acreală cu care a fost întîmpinată de anumiţi cronicari (cronicare, mai exact). Ce vrea să spună autoarea - ca să vorbim ca la şcoală - în cartea sa, În intimitatea secolului 19? Nimic altceva decît că oamenii acelui secol sînt demni de admiraţie, şi că am avea multe de-nvăţat de la ei. Paradoxal, admiraţia nu are "presă bună": se poartă zeflemeaua, ironia facilă şi scepticismul cu sistemă, iar cei care nu "pontează" la acest capitol sînt consideraţi idealişti şi romanţioşi... Fie! Doar că Ioana Pârvulescu vine cu date, cu fapte şi cu anecdote - o muncă uriaşă de fişare, decupare şi sistematizare care nu lasă să transpară efortul; cartea ei este ca un roman (postmodern) în care toate aceste lucruri îşi găsesc locul potrivit, se luminează reciproc - de la un capitol la altul - şi te ţin cu sufletul la gură într-o aventură intelectuală de cea mai bună calitate. Ca şi în cartea precedentă, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, nu există note de subsol, (încă) un semn al extraordinarului travaliu de "topire" a informaţiei în delectabilă lectură.

Cu ce rămîi? În primul rînd, cu amintirea unor personaje (Carol I, Carol Davila... nu întîmplător, poate, doi dintre cei mai pătimaşi patrioţi români erau străini!), care ni se par - astăzi - cu atît mai mari cu cît noi am devenit atît de mici. Cu amintirea gesturilor lor nobile, eroice sau doar romantice, şi cu femeile care i-au inspirat să fie măreţi. Şi, mai ales, cu această senzaţie de - într-adevăr - caldă intimitate cu lumea şi cu oamenii aceia, de care ne despart trei generaţii. Este una din cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit; Crăciunul meu ar fi fost trist fără ea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer