Eva

E 4 dimineața. Fulgerele unei ploi de vară despică cerul, lăsându-i răni adânci gemute prin tunete asurzitoare. Fascicule de lumină se izbesc de fereastra Evei, sub forma unor flashbackuri în timpul unei amnezii, trezind-o din somnul ei adânc. Altă dată se temea de furtuni, dar în noaptea asta ceva o atrage făcând-o să se ridice tulburată din pat și să se apropie de geam, să-l atingă cu vârful degetelor, oarecum temătoare. Își lipește palma pe el în încercarea de a atinge stropii prelinși în exteriorul ferestrei, dar nu poate face asta, la fel cum nu poate nici transforma în realitate visul avut. Albă la față, respirând greu, Eva pare că a văzut o fantomă din filmele horror în care nopțile ploioase, fulgerele și un chip neplăcut se sincronizează, ivindu-se în fața ta. Visul ce i-a răpit somnul a dezgropat fragmente ale unor părți pe care le credea îngropate în negura celor șapte ani trecuți de atunci.

Vechi năluci, întrupând promisiuni neținute, ce apasă greu pe conștiința umană, lăsând urme vii, probabil fără a se mai vindeca vreodată. Da... fantomele nu trebuie să aibă neapărat chip, ele pot fi amintiri, obiecte, poze, întrebări... gesturi ce trezesc stări neașteptate, sintagme sau expresii folosite înainte. Trecutul însuși poate fi o fantomă, iar Eva, șocată, nu își poate reveni din reveria avută. Se îndreaptă încet către bucătărie, își pune un pahar cu apă și se așază pe scaun cu speranța că va reveni la realitate, dar încă rememorează scenele din vis.

Învăluită-n fum, cu un cântec lent pe fundal, era fericită și în siguranță. Se simțea acasă mai mult ca niciodată, iar rochia albă pe care o îmbrăca îi dădea un aer de regină. Cuprinsă de emoții, și-a apropiat urechea de pieptul lui, simțind cum bătăile inimii îi erau dedicate. El și-a coborât chipul spre fruntea ei, sărutând-o protector. Atunci s-a trezit cu ochii în lacrimi și cu o durere răvășitoare, de parcă furtuna de afară se mutase în interiorul ei, scoțând la iveală toate stările pe care se chinuise să le îngroape cât mai adânc. De asta s-a îndreptat către fereastră. Încă își imaginează că visul se desfășoară, că e doar un coșmar obișnuit pe care îl va uita dimineață după prima gură de cafea. Dar se pare că acum e realitatea, iar ea, deși trezită din somn, se adâncește mai rău în coșmarul cu privirea lui angelică, pe care după câte se vede nu a putut-o uita și, ciudat sau nu, a avut același efect asupra ei ca în prima zi.

Încep să i se desfășoare în fața ochilor toate întâmplările, de la primul salut la primul mesaj, de la prima îmbrățișare la primul sărut, de la prima ceartă, la ultima zi de duminică... iar apoi la dimineața de luni, când l-a văzut ultima dată. 22 noiembrie ora 8:40. Își amintește cu exactitate, momentul în care a strâns-o pentru ultima dată în brațe, și a plecat privind mereu în spate. El nu voia să creadă că a fost ultima noapte împreună, ultima cafea băută în doi și ultima îmbrățișare pe care i-o putea oferi. Regretul începe să o încolțească atunci când își amintește cât de rece a putut să fie la toate acele gesturi ale lui. Mai rece decât aisbergul care a scufundat Titanicul. Era în căutarea ei înseși, credea cu tărie că nu are nevoie de el, că ei trăiesc în două lumi paralele, că după o perioadă va uita complet toată povestea asta. Într-un fel s-a întâmplat așa, viața a mers înainte, iar amintirea lui a fost îngropată sub cadranul ceasului pe care îl poartă în permanență. Dar se pare că ceva a readus la viață toate fantomele trecutului, furându-i somnul, aruncând-o într-un interogatoriu dur, pentru care nici acum nu are răspunsuri. Nu poate oferi o explicație nici măcar propriei persoane, iar din întrebările mai numeroase decât stropii de afară una singură prinde contur devenind apăsătoare: Cum ai putut să faci așa ceva?

Încearcă să caute un răspuns tardiv, retrăind amintiri cu buchete de flori frumoase, colorate, cu bucuria ce i se citea în ochi atunci când stătea în jurul ei, cu dorința lui arzătoare de a-i pune un inel pe deget și vacanțele liniștite în care singura lor grijă era ca răsăritul să îi prindă treji. Amintiri cu nopți fierbinți în care el o strângea la piept, în timp ce ea zbura pe culmile plăcerii, și momentele tandre în care, indiferent de situație, o săruta pe frunte cu afecțiune și respect. Coșmarul devine și mai viu când își amintește nuanța vocii lui blânde spunându-i Te iubesc! Aceste două cuvinte îi răsună până în suflet, activând și mai multe lacrimi, iar întrebarea de acum câteva minute devine mai agresivă, cerând un răspuns urgent. În sinea ei știe că orice răspuns ar avea, nu poate derula timpul pentru a schimba ceva. Nu e ca și cum răspunsul l-ar aduce înapoi... nicidecum. Dar atunci de ce se repetă obsesiv? De ce nu mai poate adormi? De ce naiba și-a pus apă în pahar fără să-i fie sete? De ce i-a făcut așa ceva? De ce a renunțat la el? Toate astea doar pentru a plăti cu o noapte de nesomn, la ani distanță de la decizia aceea? Nu găsește sensul acestei întâmplări, la fel cum nu poate înțelege de ce i-a apărut în vis. De ce acum și nu atunci când lucrurile erau la cald?