Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Istoria pe stadion: bine că s-a terminat!


Bogdan Ghiu

22.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O televiziune publică are o datorie în plus faţă de oricare altă televiziune, iar această datorie ţine tot de domeniul medierii: ceea de a media, la un nivel secund, superior, între televiziunea propriu-zisă, care în rest şi în definiţia ei esenţială a devenit / este televiziune privată, comercială (vinde pentru a se vinde, se vinde pentru a vinde, închizîndu-ne în cercul strîmt, imediat vicios, fără scăpare, al vînzării şi vînzărilor de tot felul, în toate sensurile), şi cultură, spaţiu public, sferă civică etc.

Tocmai asta a încercat să facă, prin campania "Mari Români", şi Televiziunea Română: să medieze între acţiunea publică de culturalizare şi modul de operare specific unei televiziuni comerciale. Intenţiei şi conţinutului educativ, civic, le-a fost aplicat un format interactiv de piaţă. A ieşit, pînă la urmă, un lucru brutal amestecat, strident, ţipător, forţat: bun, consistent şi cult (mă refer la cultura specifică de televiziune) pe latura documentară, enervant şi revoltător, nepotrivit pe latura de marketing. Este vorba de un format care încearcă efectiv să împace şi capra, şi varza. Iar Televiziunea Română ne-a demonstrat, dacă mai era nevoie, că, pe această direcţie, trebuie să excludem orice utopie: capra nu poate fi împăcată cu varza decît mîncînd-o. Şi tocmai asta s-a întîmplat. Cele două laturi se contrazic, se exclud: nu se poate face comerţ (adică persuasiune, forţă de captivare şi de captare) cu istoria, cu memoria, cu valorile decît alterîndu-le definitiv, preschimbîndu-le în altceva decît sînt: plasticitatea valorilor, traducerea lor în termenii prezentului a fost realizată prin plastifiere. Comerţul cîştigă întotdeauna. A ciştigat, inevitabil, şi de data aceasta.

Umbra, stafia încă o dată triumfătoare a lui Ştefan cel Mare glorificată în nori ieftini de confetti tricolore a fost o imagine de un kitsch sublim. Am atins încă o dată sublimul în materie de kitsch. Asta facem, de fapt, tot timpul, mai toate marile noastre victorii sînt iremediabil groteşti, iar din acest punct de vedere imaginea pregătită de Televiziunea Română a fost una cu adevărat reprezentativă. Dar despre ce operă de educare se mai poate vorbi în momentul cînd triumfă ceva ce există, masiv, deja, cînd nu se contrazice nicio tendinţă populară deja existentă? Ne leagă de propria istorie doar forma de joc? Se pare că da. Dacă nu ar fi fost un joc, un concurs, dacă s-ar fi redus doar la seria de excelente documentare şi la dezbaterile cu adevărat artistic puse în scenă şi filmate, "Mari Români" ar mai fi interesat pe cineva? Se pare că nu.

De fapt, înlăturînd latura nepotrivită, strivitoare, de concurs, calitatea documentarelor, a scenografiei de platou şi a modului de filmare de la "Mari Români" ar trebui să constituie oferta cultural-televizuală zilnică, normală, a unei televiziuni publice precum Televiziunea Română. Dispunînd de surse de finanţare conjugate, TVR ar trebui să facă lux de televiziune şi să formeze cultură de televiziune, să abordeze specific-cultural opera de televiziune.

Amar-antifrastic vorbind, prin "Mari Români", Televiziunea Română a reuşit (sper!) să-i facă pe români să-şi lărgească orizontul percepţiei valorice, întemeietoare, de sine de la 1-3 la 10. Ca boşimarii, am fost obişnuiţi, cultivaţi de către elitele noastre culturale să gîndim restrictiv, eliminatoriu, în termeni unici: să adormim dacă percepem simultan mai mult de 3 nume fondatoare, să gîndim în termeni totemici, iar pentru cortul mereu neaşezat al mîndriei noastre naţionale să nu fie nevoie, epocal, decît de cîte un singur stîlp de susţinere. Dacă trecem de 3, ne ia somnul. "Mari Români" i-a obligat, însă, pe români să-şi numere valorile pînă la 10. Asta da, operă de trezire a mîndriei naţionale! Istorică victorie!

Topurile nu pot avea însă drept conţinut, drept teren de dispută decît prezentul. Ce s-a întîmplat pe latura de concurs a programului "Mari Români" a exclus ceea ce s-a oferit pe latura de documentare şi de dezbateri. Pot pune, repet, pariu că românii au agreat mai mult concursul decît documentarele şi de dezbaterile.

Iar actualizarea istoriei, disputarea ei, acest Monopoly manipulatoriu cu istoria a eliminat tocmai istoria, contrazicîndu-se, restrîngînd viziunea, percepţia valorică de sine a românilor, asupra prezentului de data aceasta, tocmai acolo unde îşi propunea s-o lărgească şi pentru că, o dată în plus, Televiziunea Română s-a dovedit politic preferenţială, exclusivistă, îngustă tocmai acolo unde îşi propunea să lărgească. Nu poţi să pretinzi că forţezi, educativ, mintea publicului să se perceapă pe sine şi ca Ştefan cel Mare, şi ca Eminescu, şi ca Brâncuşi, şi ca Nadia Comăneci atunci cînd agenţii prezenţi cărora le încredinţezi această operă nu sînt ei înşişi valori culturale, ci, în cea mai mare parte, doar oameni de televiziune, "intelectuali de platou", ">fast-thinkers", cum îi numea P. Bourdieu, şi cînd, în plus, ca Televiziune Publică, îi favorizezi în proporţie covîrşitoare pe angajaţii lui Sorin Ovidiu Vîntu, adică ai mega-trustului de presă Caţavencu-Realitatea. În balanţa dintre public şi privat, dintre cultură şi comerţ, latura public-culturală a fost, astfel, de două ori artificial înclinată, violată: şi prin aplicarea formatului de concurs, dar şi prin selecţia unilaterală, politic-amical dirijată, a figurilor.

Dacă mai era PSD-ul la putere, ne-am fi plictisit probabil de Răzvan Theodorescu et comp. Aşa, am avut ocazia să ne plictisim, sub mantia fals diversificată şi fals cuprinzătoare, deci fals reprezentativă, a TVR, de cei pe care, recent, printr-o formulare care merită a fi reţinută, Octavian Paler (nu contează cine vorbeşte, spuneau Beckett şi Foucault) îi numea "linguşitori sub acoperire" - cu artă, de! - ai regimului Băsescu. Din acest punct de vedere, Televiziunea Română nu s-a schimbat cu nimic, iar politizarea serviciului public de televiziune nu ţine de politica formală, cît de cea "informală", bazată pe prietenii şi pe clanuri "ideologice" subîntinse financiar.

Bine că s-a terminat! Televiziunea Română se poate întoarce mulţumită la mediocritatea ei tot mai poleită, salvată, în ultimul an, doar de selecţia filmelor (de noapte).

După modelul lui Ştefan atotcîştigătorul, Televiziunea Română ar trebui să înalţe, acum, o mînăstire. Televizuală, bineînţeles. Pentru asta există, însă, Becali, continuatorul direct al Marelui Moldovean, şi cîştigătorul "metaforic", indirect, pe bani publici, al concursului "Mari Români".

Televiziunea Română a înghesuit istoria pe stadion, confirmînd intangibilul "stade du stade" al conştiinţei publice actuale.

Între politică şi comerţ, între partide şi piaţă, sfera publică nu este dată, ci, permanent dispărută, înghiţită fiind, trebuie creată terţ, prin separaţie, nu prin mezalianţă.

Din Berlinul veşniciei, pol exclus, Caragiale continuă să ne vegheze. Fiind singurul exterior, este şi singurul care poate să ne observe. Noi i-am asigurat transcendenţa.

Să nu uităm Exteriorul, ceea ce, permanent, excludem, din topuri, de pe platouri. Doar Neprezenţii mai pot ţine balanţa în cumpănă şi promite, undeva, un port derivei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer