Valentina Femeia celui de al treilea ochi

Cu mult timp în urmă, bărbaţii şi femeile puteau să folosească al treilea ochi. Era în vremea când zeii veneau pe pământ şi se amestecau printre oameni. Dar oamenii, văzând-se urmaşi ai lor, au încercat să-i omoare. Fără a se gândi că, ceea ce omul putea să vadă, zeii vedeau mult mai bine. Drept pedeapsă le-a fost închis al treilea ochi. (Rampa Tibetanul)

Îmi ziceam atunci că n-am să mi-o iert niciodată: ratasem, în acea după-amiază de 5 noiembrie 1995, emisiunea de televiziune la care apăruse Valentina, clarvăzătoarea oarbă din Iaşi, a cărei faimă tocmai începuse să prindă înălţime. Două zile mai târziu, când necazul încă nu-mi trecuse, seara, pe la 10, a sunat telefonul.

Nu schimbaserăm nici o vorbă până în acel moment, faţă de nici o cunoştinţă comună nu-mi exprimasem dorinţa de a o întâlni şi, cu toate acestea, la telefon era Valentina. Ţinea neapărat să mă vadă cu prilejul proximei ei reveniri în Bucureşti, adică, peste vreo două săptămâni. Pretindea că avea să-mi comunice lucruri cu totul deosebite. Să nu o caut până atunci la telefon, deşi iată numărul!... Insista ca soţia mea, ea şi numai ea, să-i procure între timp o curea de ceas din piele negreşit neagră.
În seara de 22 noiembrie, alt telefon. Îmi fixa o întrevedere pentru a doua zi la orele 18, la o gazdă a ei de pe Şoseaua Panduri.

Descifrarea curcubeului

Aparent, nu avea nimic să-mi spună. Nici eu n-am asaltat-o cu întrebări. A dat să pornească din mai multe puncte, apoi, încet, s-a închegat ceva în legătură cu copilăria ei. Pe neaşteptate, mi-a apucat mâna dreaptă, începând a descrie parcă un peisaj îndepărtat: Verdele lipit de organele dumitale nu-i un verde fain că nu-i aşa la nimeni, ba îi un verde copt, ca iarba scăpătatului de vară. Stratul ăsta nu are mai mult de un centimetru şi jumătate, rar îs oameni la care să aibă trei centimetri, iar la dumneata îi umflat în dreptul rinichiului stâng, dar şi pe la ficat şi pe la fiere...

Înţelegeam că-mi vorbea despre straturile aurei. Rostea cuvintele într-un mod incredibil, făcând în acelaşi timp risipă de accent atât moldovenesc cât şi ardelenesc. Mai pe moldoveneşte mi-a explicat că al doilea strat al aurei, numărând dinspre om înspre lume, are culoarea roz, găzduind emoţiile, în primul rând, temerile de tot felul. Vine apoi cel de al treilea înveliş asupra fiinţei omului care e albastru, adăpost al gândurilor. Urmează cercul violet, unul destul de larg, arhivă a trecutului personal în care zac ascunse pentru cine nu le vede cumpenele prin care i-a fost dat insului să treacă in viaţă. Al cincilea inel e galben, de nuanţa spicului de grâu, povestind echilibrul ori lipsa de armonie interioară a omului, pentru ca cel de al şaselea nivel de încercuire cu radiaţii subtile a trupului să strălucească în verde, un verde într-adevăr luminos, exprimând visele, aspiraţiile. Inelul al şaptelea dă culoarea de ansamblu a aurei umane privită din exterior. Nuanţele se schimbă destul de repede, când mai deschise, când mai întunecate, când mai pătate. E o mare forfotă în acest strat, un zbucium continuu. Cei a căror aură lansează spre exterior de la acest nivel un fel de ghimpi roşii, sunt violenţi, nestăpâniţi. Îmi mai spune că atunci când vrea să buchisească istoria cuiva, privirea ei iscodeşte în stratul violet, depozitar al trecutului. În cazul meu, s-a oprit mai mult la cel de al cincilea cerc, la cel albastru, al aspiraţiilor, declarându-mi că mă vede dus cu gândul departe, mult mai departe decât distanţa dintre Bucureşti şi Iaşi. Care era acel spaţiu, numai eu o ştiam: mă întorsesem de vreo trei săptămâni din Franţa şi era pentru întâia oară când, după numeroase călătorii spre soare-apune, regretam că nu-mi pierdusem urma pe acolo. Afurisitul de regret mă muncea destul de straşnic. Spre Crăciun, am mai uitat de el, dar mi-am amintit de primul strat al aurei mele, cel verde matur, accidentat în dreptul bilei de unde a pornit atunci o cruntă criză, sper şi ultima. Peste vreo lună însă, am revenit la topografia aceluiaşi verde, chiar în zona rinichiului stâng pe unde, s-a constatat curând, cobora, dătătoare de fiori, o pietricică.

Miliţia reprimă paranormalul

Valentina, născută la 28 aprilie 1949, este astăzi total lipsită de vedere în sensul obişnuit al cuvântului. S-a născut însă ca un copil valid, al cincilea din cei treisprezece ai lui Gheorghe şi Rădiţa Adochiei din satul Dobrovăţ, judeţul Iaşi. La şapte ani, chiar a văzut moartea cu ochii: capul i-a fost prins între remorca unui tractor şi zidul un ei case. Doctorii care au operat-o la Iaşi au declarat că, după intervenţie, va rămâne fie oarbă, fie surdă, deoarece, într-un anume fel, centri din creier ai acestor simţuri aflaţi in zona occipitală, fuseseră atinşi. Simţurile cu pricina i-au rămas însă intacte preţ de încă un an, până când, într-o dimineaţă de noiembrie, după un vis cu spargerea a mii de lumini de către un pitic roşu cu neputinţă de potolit ori de capturat, arătare cu o căciulă uriaşă, tot roşie pe cap, fetiţa s-a trezit fără vedere.

Câţiva ani mai târziu, i-a revenit un alt soi de vedere: zărea sus, dincolo de nori, un fel de baloane, de sfere colorate, în raport de al căror joc, putea să prevadă vremea. Curând, a început să-şi sfătuiască părinţii şi fraţii să purceadă ori nu la o anume treabă în funcţie de luminozitatea sau de întunecimea acelor forme plutitoare în văzduh. I s-a dus vestea. Cu privire la ploaie şi la vreme bună o consulta tot satul, ba şi alţii de prin împrejurimi. Numai că tatăl ei făcuse ceva cărăuşie pe la legionari înainte de război, având pesemne şi simpatii faţă de Gardă, dar nu într-atât încât să se înscrie în rândurile ei. Nu înfundase temniţa, dar miliţia îl avea în evidenţă şi, din când în când, îl sălta până la Vaslui ca să-i reamintească, prin bătăi cumplite, cine e stăpânul pe pământ. Au început şi întrebările legate de ciudata lui fiică. Gheorghe i-a interzis atunci Valentinei să mai dezvăluie ce vede în aer, ba chiar să nu mai vadă vrute şi nevrute că nu ştie cu cine are de a face.

Valentina şi-a autoinhibat vederea suprasenzorială. Faptul a coincis şi cu plecarea ei la şcoala profesională pentru fete oarbe din Arad. Avea 19 ani şi doar clasa întâi pe foaia matricolă. Viaţa ei oscilase între Dobrovăţ şi vestul Transilvaniei unde fusese dusă de surorile ori de fraţii ei angajaţi pe fel de fel de şantiere. A înfiat-o la un moment dat o familie de unguri din Lipova, oameni mai în vârstă care, într-o zi fără noroc, au murit electrocutaţi în propria lor casă.

Luminile invizibile

Vederea fizică a Valentinei s-a redeşteptat în chip curios în urma unei serii de şedinţe de bioenergie în 1993-1994. După a treisprezecea şedinţă însă, această vedere recuperată miraculos a pornit să scadă, făcând loc aceluiaşi ochi interior cu care ea scanase cerul în copilărie. Mai mult, femeia, şocată de-a binelea, distingea tot felul de lumini în interiorul organismelor umane, legate prin ceea ce ea, în limbajul său frust, numea firişoare, conducte, cârligaşe. Nu-şi dădea prea bine seama că izbutea să citească biocâmpurile fiinţelor vii. Nici când a înţeles acest lucru nu a putut renunţa la vocabularul ei colorat, de un empirism metaforic, interpretabil însă, cu repere identificabile în ochii specialiştilor: vertebrele sunt mosorele, măduva spinării e o pastă, iar parcursul ei, un cablu, materia inteligentă din creier o vede ca pe o cenuşă, encefalul ca pe o conopidă etc.

De această transformare a Valentinei s-a speriat şi bioenergiticianul Eugeniu Rădulescu care-i deblocase vederea superioară. Om cu frică medievală de Dumnezeu, a luat-o pe nevăzătoarea metavizuală şi a cărat-o pe la mănăstirile Bucovinei ca s-o scape de demon. Dar odată dezinhibate, privirea irezistibilă şi funcţia ei extrasenzorială nu au mai putut fi reprimate. Valentina vede omul ca pe o constelaţie de centri energetici de felurite culori, deci, de ceakre, între care cea a inimii este albastră, iar cea din creştetul capului emite o undă violetă. Aceasta din urmă poate să aibă patru sau opt petale, iar la oamenii puternic spiritualizaţi, floarea ei se desface şi irizează într-o mare revărsare de raze, lotusul cu o mie de petale din mitologia vechii Indii. Una din ceakre e situată între sprâncene, în centrul pineal al ochiului atavic.

Facultatea extrasenzorială a Valentinei nu a rămas nevalorificată: este utilizată pe post de tomograf viu, descriind, in stilul ei humuleşteano-transilvan, podoabele colorate dinlăuntrul omului, o hartă pe care medicii ştiu s-o interpreteze. Valentina nu vindecă, dar poate să-şi dea seama de planta care i se potriveşte unui om şi unei boli pentru tratament. Insistă că acelaşi remediu vegetal poate avea efecte diferite de la un pacient la altul. Totul ţine de lungimea de undă comună a vibraţiilor plantei şi omului, a bioenergeticianului şi a bolnavului. Vegetalele, ca orice organism viu, transmit semnale energetice, cer să fie culese dacă se simt binefăcătoare. Unei tinere din Bucureşti, Valentina i-a recomandat ceai de busuioc contra alergiei fiindcă, în aura pacientei, a desluşit profilul legendarului Ocimum Basilicum, cu florile sale mărunte şi albe. Susţine că totul poate fi citit în culorile aurei: Eu merg pe culori şi acolo unde văd ceva, mă opresc şi spun. Altceva nu ştiu.

Astăzi, când lucrează în calitate de consultant la clinica Medisan aparţinând doctorului Adrian Vasilca, un centru la care vin spre interpretarea mesajelor sale tot felul de specialişti, Valentina ştie multe. Sunt cunoştinţe deprinse din experienţa de lectură a aurei şi din colaborarea cu cardiologi, neuropsihiatri, endocrinologi, oncologi etc.

Atentatul

Unii apropiaţi ai Valentinei interpretează preinfarctul a cărei victimă ea a fost tocmai în perioada în care o întâlneam în Bucureşti în noiembrie 1995, ca reprezentând o tentativă de eliminare a sa de către oculte puteri concurente. Mi-a mărturisit însă atunci că, de fapt, suferise o puternică dezenergizare cauzată înainte de toate de cei care, hipnotizând-o, îi cereau să descrie ce vede în diverse puncte sensibile din ţară. Manipulatorii ei erau reprezentanţi ai autorităţilor, ai poliţiei, S.R.I.-ului, nu ştia exact. Îşi aminteşte însă că, într-o transă hipnotică indusă din exterior, i se solicita mereu să spună ce distinge la vama Siret. Altădată, în stare de veghe fiind, i s-a înmânat o cârpă. Strângând acea bucată de material între degete şi urcând pe vibraţiile pe care le degaja, Valentina ajuns la destinaţie. Cu cârpa asta fusese strangulată o femeie de vreo 55-60 de ani, dar numai după ce i se tăiase gâtul. Nu cu un cuţit cum se credea, ci cu o foarfecă ce se găsea în spatele unei icoane din cutare sat si cutare casă. Poliţia a dat într-adevăr de obiectul crimei la locul indicat. I s-a pus atunci Valentinei în faţă o hartă pe care ea a urmărit cu degetele drumul criminalului. L-a văzut în felul ei coborând adânc sub pământ, într-o cuşcă. S-a dovedit într-adevăr că autorul era un lucrător dintr-o mină de pe lângă Târgovişte. După această experienţă detectivistică şi după preinfarctul din 24 noiembrie 1995, a refuzat orice colaborare cu autorităţile de investigare a fărădelegilor.

Cerberul vieţilor anterioare

În cartea sa Fenomenul Valentina, ed. Polirom, Iaşi, 1997, Florin Gheorghiţă relatează că a îndemnat-o pe clarvăzătoare să regreseze, sub hipnoză, în viaţa ei anterioară. Valentina n-a putut-o face, deoarece, de fiecare dată, îi ieşea înainte un câine uriaş care o împiedica. Ar fi izbutit până la urmă regresând în viaţa anterioară a lui Florin Gheorghiţă şi reconectându-se de acolo la precedenta ei existenţă. Ar fi trăit undeva în vestul Statelor Unite, murind într-un accident de maşină cu vreo nouă ani înainte de a reapărea în lume în viaţa ei actuală. Ar fi fost studentă în medicină, iar unii dintre colegii ei de atunci ar trăi şi astăzi.

În cazul Valentinei, cel mai puternic argument în favoarea autenticităţii afirmaţiilor sale constă tocmai în naivitatea şi frusteţea acestora, aspect firesc în cazul unei persoane evident inteligente, dar cu o şcolarizare de una clasă primară plus altele patru de curs profesional, între 19 şi 23 de ani. Formulările ei verbale sunt pur descriptive, rezonând pitoresc, folcloric şi ancestral, însă desenând realist lumi pe care nu are cum să le cunoască decât cu vederea suprasenzorială. Se întrezăreşte bunăoară pe sine departe, în trecut, în puterea nopţii, între nişte pereţi de gheaţă, ţinându-se de mână cu alţi oameni şi frecându-şi nasul şi obrazul de organele similare ale acelora, îmbrăcaţi cu toţii în piei.

Nu a fost niciodată la pol în viaţa aceasta, în schimb, a bătut clinicile unor universităţi din Elveţia, Canada, Franţa, Israel, Germania şi Statele Unite. În 2001, a ajuns şi la Institutul Nuclear de la NASA. Mi-a declarat însă că nu va dezvălui niciodată ce a văzut acolo.